Am trăit între mistică și sarcasm

Daniel Cristea-Enache: Este evident că pentru Dvs. credința este la fel de importantă ca scrisul literar. Religiosul, metafizicul, experiența mistică, revelația, credința în Dumnezeu și în Mântuire sunt mai mereu prezente în romanele pe care le-ați scris.

Nu ați fost tentat vreodată să renunțați la scrisul literar ca formă de expresie și să vă dedicați vieții monahale fără a mai "păcătui" cu literatura și critica literară precum Steinhardt la Mănăstirea Rohia?

Dan Stanca: Oho, îmi ceri prea mult și chiar mă pui într-o situație jenantă. Adică mi-e jenă de înălțimea unei sugestii față de care nu mă ridic nici cu un centimetru. Chiar? Cum mi-ar sta sau mi-ar fi stat în straie de călugăr? Deși am în mod cert în mine o fibră mistică, găzduiesc în egală măsură un monstru al cărui nume ne dă fiori. Care este acesta? Sarcasmul, sarcasm împletit cu cinism. Când ai în tine un asemenea diavol care se luptă permanent cu partea opusă, îngerul trăirilor de ordin mistic, atunci viața nu poate fi ușoară. Și sincer să fiu, am avut o viață grea... Când spun asta iarăși mi se face jenă deoarece nu am fost pe front, nu am fost în pușcărie, am avut mereu ce mânca și bea... Mi-aduc aminte de ce ne spunea regretatul Marcel Petrișor, mie și nu mai puțin regretatului Răzvan Codrescu: Măi, copii, când vă văd cât de mult vă zbuciumați pentru niște fleacuri, mi se face rău... Dacă ați fi trecut prin ce am trecut eu cum ați fi reacționat? Anchete dure, lipsuri mari, foamea care te chinuia zi și noapte... Dar uite că am supraviețuit...

Lecția de o superbă simplitate predată nouă m-a impresionat și în ceasuri de restriște mi-o reamintesc. Și cu toate acestea, restriștea rămâne... Repet: nu am avut o viață ușoară fiindcă întotdeauna mi-am creat complicații care au generat contradicții. În primul rând a fost conflictul dintre mistică și sarcasm. Eu aveam anumite trăiri și elevații ca să nu spun levitații și pe de altă parte diavolul care sălășluia în mine bine mersi se ținea de burtă din cauza hohotelor de râs. La urma urmei ce poate fi mai chinuitor decât să ajungi în propriii tăi ochi un saltimbanc?... Fiindcă asta și vrea diavolul: să nu mai credem în ce avem mai de preț și să ajungem propriii noștri clovni... Nimic mai neplăcut, dar de aia și e diavol fiindcă altfel nu l-am băga în seamă. Așadar, a mă vedea învestmântat în rasă monahală însemna, cum am spus, să ajung de râs și aceasta nu în ochii altora, ci chiar în ochii mei. Am un vechi prieten care la peste 40 de ani a lăsat tot în urmă, a făcut teologia, a ajuns preot, și nu oriunde, ci la Salonic. Călugăr nu a devenit, dar și-a asumat o cale abruptă, extrem de dificilă fiindcă este un preot serios și nu un farseur. Ei bine, nici într-o asemenea ipostază nu m-aș fi văzut. Nenorocirea e că niciodată nu am putut să aplic ceea ce știu. Cu alte cuvinte, între teorie și practică s-a căscat mereu o prăpastie pe care, evident, nu am putut s-o trec. Acum, la bătrânețe, văd lucrurile foarte limpede și aceasta îmi dă un oarecare confort. Fiindcă așa e: și în ultimul ceas din viață înțelegerea sau luciditatea te salvează. Capeți astfel o anumită seninătate pe care în alte condiții nu ai cum s-o dobândești.

Dar eu am crezut cu adevărat în literatură tocmai fiindcă forța credinței mele venea din altă parte. E, dacă vrei, o ciudățenie, dar asta în fond m-a ținut în viață. Asta mi-a dat energia să mai înving o zi, și încă una, să înving orizontala timpului și să am din când în când viziunea verticalei. Tot Marcel Petrișor spunea că în pușcărie presiunea temporală este criminală. Tocmai de aceea trebuie să i te sustragi. Cum? Nemaipunându-ți problema timpului, adică să numeri câte zile mai ai până la eliberare. Dacă faci asemenea calcule înnebunești. Mi-aduc aminte că în armată, armata aia populară de pe vremea comunismului, aveam obiceiul AMR-ului, adică "au mai rămas"... Ce? Simplu... Zile... Așa ceva însă nu poți face în pușcărie... Și nici în viață.

Desigur, nimeni nu știe când va muri, poate cu excepția unor mari schimnici care într-o clipă de har intuiesc clipa despărțirii, dar chiar dacă nu știi și nu poți să vezi cât a mai rămas, tot nu are rost să numeri foile vieții... Cioran spunea că ce știe la 60 de ani știa și la 20, deci a trăit 40 de ani pentru o lungă și chiar inutilă verificare... Evident, ăsta-i modul lui șocant de-a pune problema, și de aceea îl contrazic. E adevărat că "bazele" gândirii sunt puse de timpuriu, dar "nuanțele" gândirii se desfășoară în timp, de aceea se spune că nu trăiești în zadar și chiar dacă ai sentimentul dizolvant că ai trăit de pomană, nu e deloc așa, fiindcă orice zi adăugată conține germenele unui miracol, de acord, nemanifestat, dar nu se știe în a câta zi miracolul va ieși din latență și se va manifesta copleșitor. De aceea, ce rost are să ne numărăm zilele vieții? Fiecare zi e și prima și ultima. Dacă ai acces la o asemenea înțelepciune ești salvat, dar cine are acces? În niciun caz eu. O să rămân până la moarte un teoretician a cărui "practică" a fost numai literatura.

Ciudățenia aceasta mă va urmări, cu siguranță, până la moarte. Și nu voi ieși din cleștii ei. Adică ce poate fi mai aiurea? Să ceri de la cineva ceva ce nu-ți poate da, dar tu să insiști, să te încăpățânezi, să nu cedezi... E teribil... De ce nu cedezi? Fiindcă pe tine ce ai primit nu te-a satisfăcut întru totul. Și atunci plusezi uitând însă că nu la ușa respectivă trebuie să bați, ci la alta. Literatura nu-ți dă tot ce dorești fiindcă, am spus, nu poate, iar la ceea ce ar putea să-ți dea tu nu te duci fiindcă ai un drac în tine care te ia tot timpul peste picior... Încurcate căi...

Am spus în mai multe rânduri: dacă aș fi bătut la porțile religiosului cu aceeași furie cu care am bătut în porțile literaturii aș fi fost departe... Ce înseamnă departe e imposibil de apreciat. Scriitorul eșuează în fața propriilor cuvinte care, oricât de șlefuite ar fi, nu sunt pe măsura trăirilor sale. Asta presupunând că scriitorul are trăiri, pentru că sunt destui aceia care mimează trăirile și, fir-ar să fie, mimează atât de bine încât te înșeală cât ai clipi. Eu nu am vrut să trișez fiindcă nici nu mă pricep și de aceea mai presus de talent am pus devoțiunea, sacrificiul, ceva smuls din tine și zvârlit în fața tenebrelor. După mine, în consecință, o carte nu trebuie neapărat scrisă bine, ci să transmită un mesaj. Sună cam prost cuvintele astea, dar nu găsesc acum altceva mai potrivit. Mesajul, se înțelege, nu e ceva explicit, e ceva însă mai presus de textul ca atare, e ceva inexprimabil, dar care e acolo și-l domină pe cititor. E până la urmă credința pe care tu, autor, ți-ai transferat-o în literatură fiindcă nu ai putut s-o pui acolo unde îi e de fapt locul. E haina de călugăr pe care am îmbrăcat-o aproape fără să-mi dau seama.

Și uite așa ne întoarcem tot la întrebarea pe care mi-ai pus-o. Dacă până la vârsta aceasta am realizat ceva, acestea sunt cele câteva victorii repurtate asupra diavolului din mine însumi. Altfel spus, nu m-am mai simțit ridicol ca înainte. Fiindcă, trebuie să știi, din adolescență am suferit de ceea ce se cheamă teama de ridicol. Ai mei spuneau că sufăr de mania persecuției. Nu, eu nu mă simțeam persecutat, ci luat peste picior, ironizat, zeflemisit. Ceea ce mă enerva enorm. Am înțeles că de fapt eu pe mine însumi mă ironizam și nici vorbă să fie cineva în exterior. Aruncam pe seama altora vina care-mi aparținea. Dar de aici mi s-au tras multe ponoase. În loc să iubesc, am urât. În loc să mă bucur, am trăit amarul frustrărilor și al resentimentelor. Și uite așa a trecut timpul. Uneori mă simt situat între Cioran și Steinhardt, dar de fapt localizarea mea adevărată este aceea între Mircea Eliade și Vasile Lovinescu. Acesta este universul de idei unde de mai bine de patru decenii fac cele mai deșucheate năzbâtii.

Așa am înțeles ce înseamnă să ai un autor de care ești puternic legat. Ei bine, legătura aceasta se explică prin aceea că în fața operei sale tu-ți regăsești identitatea. Presupunând că ai uitat-o, în contact cu opera maestrului ai recăpătat-o. Ăsta-i tot misterul. De aceea sunt autori de care ne simțim apropiați și alții pe care nu-i suferim. Pentru că aceia la care ținem ne salvează identitatea, aceia la care nu ținem, de ce nu ținem? Pentru că ne despart tot mai mult de identitatea noastră. De aceea literatura e mai mult decât literatură. Ea nu e doar o plasă de cuvinte în care am ajuns captivi, ci cercetează cele mai ascunse resorturi ale noastre și dezvăluie adevăruri care ne cutremură sau ne fac să ne rușinăm ca să nu mai ieșim din casă. Există o vorbă celebră: degeaba sunt vegetarian dacă inconștientul meu visează o friptură... Ei bine, literatura poate să deconspire... "friptura" , ceea ce pe altă cale nu am reuși. Sunt oameni care se bat cu pumnii în piept și o fac pe eroii, dar strânși puțin cu ușa clachează. Fiindcă tot am vorbit de Cioran, sunt convins că nu ar fi făcut față nici unei săptămâni de închisoare. Până la urmă, dacă e să fiu aspru, aș zice că totul la el e moft, deși lucrurile nu stau chiar așa având în vedere condițiile modeste în care a trăit și pe care și le-a asumat fără să crâcnească. Poate pentru el pușcăria a fost tocmai singurătatea dură trăită zeci de ani în Occident, până când, îmbolnăvindu-se de Alzheimer, s-a întors spre limba maternă, spre disperarea prietenei sale care nu înțelegea o iotă din ce spune.

Și vrând să închei acest răspuns exasperant de lung, mai spun că cel mai firav contact cu religiosul, cu metafizicul, cu misticul implică riscuri enorme. Nu suntem conștienți de riscurile la care ne expunem. De aceea, ferice de cei care nu-și pun asemenea probleme, care nu simt că fiecare cuvânt doare, că fiecare cuvânt scris sau rostit are o responsabilitate majoră, că omul, din păcate sau din fericire, e mai mult decât un mamifer inteligent, și câte altele... Așa că, sincer, nu am păcătuit cu literatura, doar că am făcut o serie de confuzii. În ultima vreme îmi spun cu obstinație: nu te duce la poarta iadului cu cheia de la poarta raiului și viceversa. Asta nu înseamnă că literatura e iad, deși... Mai bine nu te duce nicăieri decât să încurci, cum se spune, borcanele. Dar nici nu ne putem abține. Nu putem sta în banca sau în barca noastră și atunci sărim în barca vecinului. Ideal ar fi să nu te preocupe pe cine ai în stânga sau pe cine ai în dreapta, să nu te compari cu nimeni și să ai în tine doar măsura de ordin spiritual. Probabil că doar aceia cu adevărat credincioși ating un asemenea nivel. Și scriitorul în rarele lui clipe de har nu se mai compară cu vreun alt scriitor...

Text 3 Ficțiuni Reale - Legile plajei de Dan Stanca

Nu am mai fost la mare de ani buni. Nu mai știu ce e aceea o plajă. Când mă uit la televizor și văd ce aglomerate sunt mi se face greață. Acum o lună, m-a sunat cineva care tocmai se întorsese de la Neptun. Voia neapărat să mă vadă și să-mi povestească ce grozav s-a distrat. Insistența lui era penibilă, dar am cedat și am decis să ne întâlnim. L-am așteptat toată seara. Nu a mai ajuns. Am aflat a doua zi că l-a doborât pe drum un accident vascular. Îmi vine să cred că eu port toată vina. Pentru că l-am chemat.