Mintea mea e la fel de îngustă. Ca și camera

Daniel Cristea-Enache: Critica a remarcat de obicei ideația din romanele Dvs., elementul intelectual, "detenta" spirituală. Mai rar a fost observat realismul cu care construiți scene și capitole întregi și pe care se profilează personajele centrale sau secundare.

De multe ori, spațiul domestic este la fel de important pentru un artist ca și cel exterior, ba chiar mai important fiindcă unii scriitori, precum regretatul Radu Cosașu, au agorafobie...

Cum a arătat camera Dvs. de lucru, de-a lungul timpului? Puteți descrie camerele în care v-ați scris romanele? În care v-ați simțit cel mai bine și de ce? Cum este, acum, camera în care răspundeți întrebărilor pentru LiterNet?

Dan Stanca: Camera mea de lucru este absolut banală. Este o cameră obișnuită de bloc în care-mi petrec majoritatea timpului. Nu am această ambiție de-a fi mare scriitor și de-a avea condiții speciale de lucru. De multe ori stau în pat cu un caiet pe genunchi și scriu. În general, nu-i sufăr pe acei pretinși autori care se plâng că nu pot scrie fiindcă nu au condiții. Sunt niște mofturoși, niște sclifosiți sau niște manieriști, care, pentru a-și camufla impotența, recurg la tot felul de trucuri ieftine. Când ai ceva de spus, când ai nevoie să scrii, găsești răgazul necesar pentru a duce la îndeplinire ceea ce dorești. Când spun toate acestea, mă gândesc la cumnatul meu, scriitorul și gazetarul Manole Auneanu, care în ciuda talentului său nu a produs în viața lui decât o... mărgică. De ce? Fiindcă nu a avut suflu și nu a mai avut ce să spună. Dar se plângea tot timpul că n-are condiții, era, evident, o scuză ieftină, în care probabil nici el nu credea. Săracul s-a stins tânăr înainte de-a împlini 60 de ani. Nu decesul lui prematur este problema, ci faptul că într-un fel sau altul găsea tot timpul scuze pentru inactivitatea sa. Dar nu despre el vreau să scriu acum. Evident, nu cred nici în scriitorii prolifici care, deși nu au ce să spună, stau cu burta pe scris, dar cel mai mult nu-i sufăr pe mofturoși sau pe aceia care o fac pe falșii protestatari. Eu, am afirmat mai sus, am urât regimul lui Ceaușescu, dar de la sine înțeles am fost ca marea majoritate un mare fricos. Îmi pun întrebarea dacă aflându-mă în posesia unui manuscris cu adevărat subversiv și găsind căile de transmitere în Occident, aș fi fost în stare să-l transmit. Mai mult ca sigur nu, n-aș fi dormit vreo câteva nopți ca să iau vreo hotărâre sau mă uitam la alții de vârsta mea care nu scriau nimic subversiv, dar care publicau. Texte subversive la Europa liberă nu am auzit decât celebrul Biserica neagră al lui Anatol Baconski. A fost o carte care m-a copleșit și poate succesul acelei audiții pe care, evident, nu numai eu am făcut-o, a fost, din nefericire, plătit cu viața. Așa cum Marin Preda a murit în mai 1980 după fulminantul succes cu Cel mai iubit dintre pământeni, și Tolea Baconski, după ce i-a fost citit romanul de vocea inconfundabilă a lui Virgil Ierunca, a murit la cutremur. Așa cum tot atunci avea să piară și Ivasiuc.

Fiindcă într-o altă rundă a discuțiilor noastre am amintit de Marcel Petrișor, acesta, la un moment dat, într-una din clipele mărturisirilor sale, a spus că, după ce a fost arestat, plimbat fiind prin subsolurile de la Malmaison, l-a întâlnit pe Ivasiuc pe care nu l-a recunoscut din cauza bătăilor încasate. Era cu totul descompus și abia bâiguia. Iată că scriitorul de mai târziu al unor romane intelectualiste care s-au bucurat la vremea lor de succes a supraviețuit și după aceea a ajuns și cu o anumită însărcinare în SUA. De necrezut, dar tot el avea să moară la cutremur. Sunt atât de necunoscute cărările pe care Domnul ni le așază în față încât e cel mai bine să nu te gândești la viitor și să nu-l scormonești. Dar eu, din păcate, fac lucrul acesta, îl fac cu o încăpățânare feroce, nu mă las și tot zgândăr viitorul. Ce va fi cu mine? Ce-mi rezervă soarta? Dar pe măsură ce anii trec, o asemenea curiozitate devine caraghioasă. Te uiți la masa de lucru, la pereții camerei care nu au fost văruiți de mult, la perdelele nespălate, fiindcă tot m-ai întrebat de camera de lucru, te uiți neputincios și constați că n-ai făcut nimic. Că nici măcar o omletă nu știi să faci. Că ești un neisprăvit așa cum mă numea pe mine același cumnat care, până în decembrie 1993, a răspuns la numele de Manole Auneanu. Nu știu dacă acest gen de luciditate te ajută. Eu am făcut mereu elogiul lucidității și nu al nebuniei ca să mă gândesc, bunăoară, la filosoful renascentist, Erasm, dar uneori, când sunt foarte treaz, simt că ea, luciditatea, mă strânge de gât. E groaznic să te afli în fața unor realități din care nu ai putut să clintești un milimetru. Stau în casa asta de mai bine de 50 de ani, mă îngrozesc acești ani și atunci nu mai am nicio putere decât aceea de-a mă înclina, de-a îngenunchea și de-a mă ruga. Dar drăcușorul de care vorbeam cu o săptămână în urmă nu mă cruță și începe să râdă de mine. Ești un clovn, îmi spune el, și-l cred. De ce te rogi sau mimezi actul rugăciunii când tu de fapt nu crezi? Perfect adevărat. Nu am ce să spun. Mă ridic în picioare și deschid fereastra. Mă întreb dacă aș putea să mă arunc. Deși stau la etajul cinci, nu sunt sigur că voi muri. Dar iarăși: nu pot să fac nimic. Picioarele nu mă ascultă, nu pot să le ridic ca să mă urc în cadrul ferestrei și de acolo să plonjez în abis. Dovada că ele, picioarele, sunt mai deștepte decât mine. De altminteri, de-a lungul timpului, am constatat că trupul e mult mai disciplinat, mai înțelept, mai atent decât e mintea care lăsată liberă e în stare de cele mai penibile performanțe. Mintea omului e perversă și produce gânduri de care, mai devreme sau mai târziu, te rușinezi groaznic. Pe când corpul e cel mai corect slujbaș și, dacă tu o iei razna, el știe foarte bine să te aducă cu picioarele pe pământ. Picioare care de altfel niciodată nu s-au dezlipit de solul sigur. Am încredere în corpul meu care e mai deștept decât mine. Am încredere în masa la care scriu, care la rândul ei, când vede că nu mai am ce produce, parcă-mi dă un ghiont ca să mă ridic de la ea. Dar unde mă duc? În casa mea e vraiște și nu pot să mișc un deget. Evident, din decență nu intru în amănunte. Dar e jale, oglindind astfel vraiștea din capul meu. Biblioteca la rândul ei este la pământ. Nu vreau să mai caut vreo carte fiindcă știu că n-o găsesc. La un moment dat, înfuriat, am luat cu brațul cărți și le-am dus pe palier.

Nu mai amintesc de clipele cele mai negre din viața mea când, neavând un leu în buzunar, mă duceam cu câte o carte la cafeneaua Pardon de la Favorit din Drumul Taberei și o ofeream barmanului pentru a-mi da și mie pe gratis o bere. De fapt, o plăteam. În felul acesta s-a dus cam toată literatura contemporană română pe care o aveam, s-au dus și din literatura universală, s-au dus și s-au tot dus, dar, sincer, nu-mi pare rău. Nu-i agreez pe cei care au biblioteci cu mii de titluri. Vorba aceea banalizată: dacă vei fi silit să te muți pe insulă ce bagaj iei cu tine? Adică ce cărți? Aha, aici intervine geniul. Geniul selecției, la ce renunți? Asta-i problema. Fiindcă în viață asta e cel mai important. Alege și renunță! Fericiți cei săraci cu duhul, prima înțelepciune din seria fericirilor e și cea mai importantă. Din păcate, e și cea mai banalizată. Dar a sărăci cu duhul reprezintă cea mai drastică acțiune prin care dovedești că ești în stare să renunți. Poți merge până acolo încât renunți la tot. La viață nu renunți fiindcă anularea vieții face imposibilă renunțarea. Săraci cu duhul, adică numai duhul ți-a rămas... Asta nu înțeleg intelectualii noștri. De aceea iubesc mult foaia de hârtie albă, pe care nu s-a așternut nici o literă. Așa o fi arătat cosmosul înainte de-a lua ființă. Ce e mai important? Manifestatul sau nonmanifestatul? Dacă ești cu adevărat metafizician votezi a doua variantă. Așa e, metafizica ne îndreaptă spre nonființă. Doar religia este creaționistă. Oare Crăciun nu vine de la creație? Suntem obsedați să creăm, să facem, să realizăm, să rămână ceva după noi, dar până la urmă cel mai bine e să nu rămână nimic. Să fi trecut prin viață nu ca gâsca prin apă, ci ca un fulg de nea care doar a atins sticla geamului și instantaneu s-a topit. Dar, nu încape îndoială, acest gen de filosofie nu trebuie predat în școli. Eu rămân în camera mea murdară unde nu sună telefonul nu fiindcă l-aș fi închis sau l-aș fi pus pe silențios, dar, ce mai tura vura, pe mine nu mă sună nimeni. Așa m-am amuzat odată când de un Crăciun m-a sunat Sorin Lavric, aproape că-mi dădeau lacrimile, Doamne, mă sună și pe mine cineva... Sorin s-a distrat teribil de reacția mea. Pe vremea aceea nici el nu bănuia că într-o bună zi va ajunge senator... Dar așa e viața... În viață totul e posibil, noi nu credem în uriașa posibilitate a vieții care ne ia dintr-un loc și ne aruncă în altul, uite așa, fiindcă așa vrea ea, Viața...

Știu că tot în casa asta voi muri. Nu mă voi muta de aici niciodată, dar îmi va fi silă dacă, cine știe, vreun primar cult, aflând că scriitorul Dan Stanca a domiciliat în acest imobil, va crede de cuviință că ar fi indicat să bată în cuie la parterul blocului o placă memorială prin care să le amintească locatarilor, aceia care vor fi, că aici am locuit între anii cutare și cutare... Nu, așa ceva nu... merg prin oraș și văd asemenea plăci. Sunt și acelea care aduc în memorie scriitori, artiști celebri, astea să rămână că poate așa trebuie, dar sunt și altele care-l amintesc pe un neica nimeni încât pur și simplu îți vine să-ți smulgi părul din cap.... Cine, paștele mă-sii, a fost cetățeanul? Ce a făcut, ce a dres? Rudele se mândresc cu el și ca dovadă aduc în discuție plăcuța caraghioasă. Nu, nu vreau așa ceva. Vreau să fiu uitat și doar în memoria nu știu cărui înger din a nu știu câta ceată angelică să rămână camera mea murdară și înghesuită, unde vara mor de cald și iarna crap de frig. Atât. Minunatul meu prieten Florin Mihăescu, cu un an înainte de moarte, întrebat fiind ce face, răspundea simplu: aștept. Această atitudine de o maximă demnitate m-a cutremurat. AȘTEPT... Ce poate fi mai frumos? Nu aștepți moartea, ci aștepți transformarea, va veni clipa când tu nu vei mai fi tu... Vei fi în stare să faci față șocului? Iată o întrebare shakespeariană. În general, marii noștri concetățeni inculți și insensibili declară cu un aplomb incredibil: nu mi-e frică de moarte. Este dovada celui mai năucitor tembelism pe care l-am cunoscut vreodată. Cum poți să declari așa ceva? Păi dacă ți-e frică de moarte demonstrezi că ești un geniu! Fiindcă moartea nu e altceva decât transformare. Nu mori, ci te transformi, poate mintea ta de doi pe doi să priceapă așa ceva? Și mintea mea e la fel de îngustă...

Text 4 Ficțiuni Reale - În spatele unui grilaj e întotdeauna ceva de Dan Stanca

M-am întrebat mereu ce ar fi dacă într-o dimineață aș vedea că la fereastra mea, peste noapte, au apărut niște gratii. Ce aș face? L-aș strânge de gât pe acela care se ține de glume proaste? Sau, pui kafkian ce sunt, aș cădea pe gânduri și mi-aș spune că așa trebuie să fie, deoarece viața omului, oho, e de când s-a născut o mare și parșivă pușcărie. Am stat pe gânduri până când, tot frecându-mă la ochi, am înțeles că zăbrelele erau de fapt schele ridicate de muncitorii care se ocupă anveloparea blocului. Și am răsuflat ușurat.