Trăind în străinătate de aproape două decenii, de fiecare dată când revin în România (și revin des) o fac mânată de diverse țeluri. Țeluri, doruri, nostalgii, chestii de recuperat. De data asta, "pohta ce-am pohtit" era unsuroasă și simplă: langoși cu telemea. N-am crezut c-o să am nevoie de peste 100 de kilometri și cinci opriri intempestive pe marginea drumului - spre disperarea celorlalți șoferi și panica fiului meu de pe bancheta din spate - ca să mi-o satisfac.
- Uită-te la maică-ta, parcă e o gravidă din aia disperată, cu pofte, le șoptește copiilor bărbată-miu, permițându-și obrăznicii colosale, în timp ce eu țâșnesc din mașină într-o parcare cu fast food din Margina.
Da, așa cum o trădează numele, localitatea asta se află fix la marginea județului Timiș. Cu programare prealabilă, centrul turistic de acolo pune la cale un mic-dejun copios în gospodăriile locale. Doar că acum nu e dimineață, noi n-avem programare, și nici timp ca să intrăm în localitate. Iar "bomba" locală de la șosea are doar hot-dogi și pleșcaviță (de fapt, până și hot-dogii s-au terminat, i-a luat pe ultimii clienta dinaintea mea). Nici vorbă de langoși.
Ar merge și-o merdenea, gândesc eu flexibil. Nu este. Micuțul magazin mixt din apropiere, deși se laudă cu Fornetti pe jumătate din peretele lateral, nu mai are Fornetti. Ne mulțumim cu un sandviș cu șuncă și o brioșă cu nuci. Degeaba. Pofta irațională după aluat prăjit în ulei nu se dă bătută.
Pe dealurile Coșavei, autostrada a luat o pauză; ne târâim smucit, în ritmul melcului reumatic până-n județul Hunedoara unde, pe o culme de altfel pitorească, creierul meu, antrenat să deslușească termenul "LANGOȘI" scris mare cu roșu pe alb într-o mare de oferte cărnoase, detectează pattern-ul și face declic. Din păcate, însă, ghereta în fața căreia frânăm scrâșnind din roți nu mai are. Nenea a frământat ultima bucată de aluat cu ceva timp în urmă; dacă se apucă acum să-mi facă mie un langoș, durează minimum 15 minute. Minute pe care nu le avem, pentru că trebuie să ajungem în Polovragi până la 6 seara și suntem deja în întârziere.
Demarăm iar în trombă. Autostrada revine, până după Deva când deviem spre Defileul Jiului. Mă liniștesc: vom trece printr-o "salbă" de localități (nu așa se lăudau manualele comuniste cu hidrocentralele?) și mi se pare imposibil să nu găsesc langoși în Băcia, Călan sau Hațeg. Și totuși, nu. Un local care-i afișează e observat prea târziu și, oricum, e pe sensul opus.
În fața noastră, Retezatul feroce și încă înzăpezit ne ia o vreme gândul de la mațe. Căci, între timp, chiorăie și ale copiilor. Cerul e negru. Plouă. Între două localități, o altă gheretă. Înăuntru, vânzătoarea, care pare o bunicuță ce stă la taclale cu o altă tanti, ceva mai tânără, pe care o poreclesc instantaneu mătușica, îmi zice că i s-a gătat aluatul. E deja aproape 5, sfârșitul unei zile de lucru. I-a rămas, în vitrină, un singur langoș sleit, pe care propune să mi-l dreagă cu sos de usturoi și smântână, dar refuz politicos: mie îmi plac langoșii cu telemea și mărar. Bătrâna, regretând că nu mă poate servi, îmi aprobă satisfăcută gusturile de parcă, în gloata de diletanți, a dat în fine de un connaisseur.
Între timp, în mașină, căutarea langoșului fermecat a devenit running gag. După Hațeg, când în ciuda sforțărilor nu-mi sare în ochi nimic, sunt pe punctul de-a renunța. M-aș reorienta deja cu entuziasm și spre un foietaj oarecare, de benzinărie. Însă citisem pe undeva - literatură aspirațională - că nu e bine să renunți la visuri. Și iată, nici nu-i cazul. Căci, din fericire, pe cuprinsul țărișoarei există inedita, salvatoarea, glorioasa comună... Pui! Al cărei steag și blazon, expus pe stâlpii de iluminat stradal alături de flamura patriei, include, în mod evident și tandru, un puiuț galben de găină pe un fundal de un roșu aprins.
- Păi n-ați știut voi că o să găsiți langoși la Pui? La noi tot timpul este, ne găsiți și pe Feisbuc! ne apostrofează matern o tanti energică și amuzată într-o gheretă de fast food din capătul comunei atunci când îi mărturisim, cu ușurare nemimată, că țara părea lipsită cu desăvârșire de asemenea binecuvântări.
Râde binedispusă. Cumplita penurie - criza langoșilor - n-a ajuns și la Pui, unde doamnele trupeșe prăjesc cu hărnicie în timp ce peste capetele noastre planează o barză uriașă, cu crenguțe în cioc, pusă pe clădit cuiburi în vârful stâlpilor de electricitate. Cuța, cățeaua locului, docilă, puricoasă și dornică de mângâieri, a sedus-o deja pe fiică-mea, veterinar în devenire. Alături, la o altă tejghea, soțul târguiește niște "mere de la producători locali" (dublu delicioase, cum îmi plac mie, ca să-și răscumpere păcatele) în vreme ce în coasta rulotei de langoși un tinerel frezat, cu sprâncene îngrijite, oferă, discret și spontan, feedback gastronomic:
- Tanti, da' tre să mai bagi ceva în praful ăla de pușcă, că nu trage destul...
- Ioi, apăi ți-am pus ketchup iute, ți-am pus și tabasco, io ceva mai iute decât tabasco n-am!
- Tineretul ăsta nu mai simte nimica, doamnă, se bagă-n discuție un client ceva mai ofilit, molfăind calm dintr-o pleșcaviță. Are gustul tocit. Mai ales dacă mai și bea. Uite, ce ți-am zis...
Tinerelul cu sprâncene stilate, care strânge în mână o doză de Golden Brau, râde și își laudă singur aptitudinile:
- Să vezi ce mutră o făcut italianu' când o venit la mine cu ardei din ăia de 300 de euro chilu', iuți-iuți, și io-am mâncat pe loc unu' întreg și nici apă nu mi-o trebuit. Zice: Tu nu ești normal...!
Barza continuă să dea din aripile mari deasupra capetelor noastre, Cuța e deja cu cracii în sus și și-a scos burta la iveală sub mângâierile fie-mii, iar eu ascult și privesc toate astea mestecând mulțumită aluatul când gumos, când crocant, plin de brânză sărată, pe marginea șoselei din Pui.
Lumea e încă în ordine, îmi spun și oftez liniștită. Numai că lumea, cum zicea Heraclit, e în flux. Un alt tinerel, sosit după mine, nu mai are noroc de pleșcaviță. I se propune în schimb un sandviș cald cu șnițel de pui, "bun, de casă".
- Da' puiu-i de casă? ezită o clipă clientul.
- Pui de casă ești tu! hohotește veselă tanti. Puiu-i de magazin, doar șnițelu-i de casă!
Normal, cuget liniștită, cu o plăcută senzație de sațietate. Doar n-or să-și sacrifice animalul din stemă...
Ne îmbarcăm și parcurgem Defileul Jiului pe burniță, iar la capătul său sudic, ne plimbăm, puțin stingheri, prin curtea mănăstirii Lainici.
Etapa II. Lut și duh
În Polovragi am ajuns prima oară de Paști. În Săptămâna Mare, o săptămână înnorată și tăcută ca un rai antifonat, ca un veac de tăcere sau unul de urcare la cer. Pensiunile erau aproape complet goale. Ajunsesem acolo la recomandarea unei bune prietene, fără să ne așteptăm la nimic. Singurele imagini mentale - și acelea aproximative - erau: peșteri, mănăstire. În aerul încă rigidizat de frig, pădurea înfrunzea timid, izbucnind în mii de focuri verzi, verdele fraged și crud al primăverii. Zăpezile îngreuiau încă piscurile și goniseră liliecii înapoi în grote, la hibernat.
Nici țipenie de turiști. Bisericile - înfășurate în pacea lor ancestrală, cu livezile lor ordonate și straturile luminoase de flori, cu ritmurile lor pre-industriale, deranjate, numai din când în când, de câte o betonieră harnică sau de câte-o drujbă intrepidă a muncitorilor angajați - ne-au părut cetățui, baraje la intrarea în văi misterioase și strâmte, sau în alte dimensiuni.
Polovragi stă de pază la intrarea în Cheile Oltețului, unde muntele se despică - Masivul Parâng de-a stânga, Munții Căpățânii de-a dreapta, iar pe culmea de deasupra peșterii omonime se află vechiul drum al dacilor către cetățile lor: Blidaru, Costești, Sarmisegetuza Regia.
În aprilie, când unul dintre rarii drumeți are o întâlnire de gradul zero cu un urs sus pe Chei, prima de acest gen din zonă în ultimele decenii, e încă frig și plouă. Măicuțele se rotesc neîncetat în biserică, la citit pomelnice și acatiste, o rugăciune neîntreruptă pentru noi, cei naufragiați în mișcarea browniană a lumii nebune de afară. La pensiune, cazanul de căldură duduie. Dar ceva în sufletul meu se așază, se liniștește și se decantează. Simt, în combinația aceasta de tainic, arhaic, sacru, de viață redusă la esențe, un acasă spiritual, o atmosferă primordială din care nu m-aș mai desprinde. Aș lepăda mai degrabă tot restul; totul îmi pare balast inutil când, pe noapte, o măicuță ieșind de la Denii deschide doar pentru noi biserica bolniței Sf. Nicolae, veche de aproape jumătate de secol, și de pe pereți ne străpung cu privirea chipuri pătrunzătoare de ctitori, arhangheli și sfinți. Picturi măiestrite acoperă fiecare centimetru pătrat, cerul și Țara Sfântă coboară peste noi: iată Fecioara cu Pruncul, Iisus Pantocrator, scene biblice... Toate superb restaurate și conservate. Sunt uluită de acest autentic nesperat.
Mănăstirea Hurezi este, la rândul ei, restaurată excepțional și extinsă. Cu zidurile sale impunătoare și cele 5 biserici risipite pe dealuri, printre fântâni cu cumpănă, păduri, eleșteie și ateliere de olărit, ansamblul monastic de la Horezu ancorează întreaga vale a Romanilor de Jos, ca un meterez de netrecut. Ne imersăm cu totul în povestea Brâncovenilor și ne simțim copleșiți de istorie, de durată, stabilitate și reziliență.
Pretutindeni, întâlnim gazde binevoitoare, gospodari de ispravă, sufletiști. Unii s-au întors din Anglia ca să facă turism la ei acasă și construiesc de zor, extinzând pensiuni care oferă toate condițiile, plus tincturi și siropuri naturiste, un soi de hobby al zonei. Localnicii își iubesc locurile și tradițiile, lucrul ăsta se simte și e contagios. (Unii din ei iubesc și teoriile conspiraționiste, dar nimic nu e inexplicabil având în vedere valul de schimbări, șocuri, traume și deziluzii care s-au abătut asupra lor într-o viață de om.) Cu toții sunt primitori și comunicativi. Ne gonesc doar timpul prea scurt, vremea încă rece... Până și-n sud, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, priveliștea din cimitirul de pe deal are căciulă de nea.
Revenim însă în "Ardealul Olteniei" de Rusalii, în iunie, cu înnoptări mai multe și planuri și mai mari: să luăm la picior și schiturile mai greu accesibile din Parcul Național Buila-Vânturarița: Iezer, ctitorie a tatălui lui Mircea cel Bătrân, Pahomie, Pătrunsa... Deși e anotimpul socului și al salcâmilor, care ne delectează nările din fiecare curte și vâlcea, vremea nu ține nici acum cu noi. Ploaia nu și-a luat tălpășița, și nici vara nu s-a instalat, dar suntem echipați pentru drumuri forestiere și poteci de munte.
În Horezu, olăritul e patrimoniu UNESCO. Dacă vă interesează ceramiștii autentici, unii și la a patra generație, urcați în fostul sat Olari (actuala stradă Olari). Aproape de capătul ei veți da de un artist (dl. Bîscu) care oferă ateliere de olărit pentru copii, precum și de singurul "Tezaur uman viu" din Vâlcea (dl. Sorin Giubega), care vă poate explica și demonstra întreaga taină a modelării, pictării, glazurării și arderii, în gospodăria dânsului!
Mănăstirea Iezer, de maici, e o bijuterie micuță, ctitorită de Mircea cel Bătrân și de tatăl acestuia. Ca să ajungem la ea, urcăm mai întâi prin pădure. Odată ajunși, suim puțin prin lateral, traversând o fâneață splendidă cu fântână, către grota și paraclisul Sf. Antonie, pe o ploaie aparent trecătoare, dar care se va dovedi doar începutul timid.
La schitul Pahomie, bisericuța pe jumătate ascunsă în surplomba de stâncă ne taie respirația, în timp ce picamărul cu care un frate tânăr dislocă cimentul de la intrare i-o taie lui. În fața mănăstirii curge lin o cascadă, pe terasa dintre chilii și biserică e întinsă o masă, un alt călugăr cosește, iar un al treilea, cu sutana neagră fluturând, începe să bată toaca.
Mai sus, noroaiele fac ravagii. Drumul forestier e desfundat (ne consolăm cu salamandrele care ne taie calea),
iar apoi se îngustează până devine o potecă alunecoasă ce șerpuiește la liziera pădurii și prin poieni înalte. Într-una din ele trăim o întâlnire aparte: două perechi de ochi mari, negri și lăcrămoși ne privesc calm de sub genele lungi. Caii, musculoși, bruni, cu crupa enormă, ne uluiesc cu vigoarea lor, cu ținuta răbdătoare și nobilă de animal lăsat să pască liber. Apucăm pe o potecă greșită și se face seară până ajungem la Pătrunsa. Caii sunt deja acolo, cu mult înaintea noastră, iar într-un alt grajd dăm și de un măgăruș.
La Pătrunsa, tocmai se iese din biserică. Iese, nesperat, și soarele.
Spre asfințit, când revenim la schitul Pahomie pe traseul de coborâre, la difuzoare se aude încet finalul vecerniei și prin pădure se încolăcește, ca un zumzet monoton, tihnit și târnositor Tatăl Nostru...