Peșterile Muierii și Polovragi, cu coloniile lor de lilieci în hibernare, atârnați ca niște muguri de lalele negre din tavan, și cu scheletele-atracție turistică (al unui exemplar de Ursus spelaeus la Muierii și al morții, desenat cu negru de fum de către un călugăr, la Polovragi), fuseseră bifate încă din primăvară.
Acum vrem să urcăm mai sus, să ne-adâncim în Carpați pe verticală, acolo unde nici cotropitorii n-ajung. Asta dac-am avea noroc de vreme bună.
Ploaia amenință însă întreaga vale a Pătrunsei din Parcul Național Buila-Vânturarița. Ne plouă, cum spuneam, la grota Sf. Antonie, unde coborâm totuși o găleată-n fântână, ca să ne adăpăm cu apă rece, de munte. Ne plouă, ceva mai subțire, prin pădure, mai sus de schitul Pahomie, unde ne înglodăm în niște noroaie de pomină. De-abia pe la 6 seara, când ieșim la liman după vreo oră de urcat întins prin pădurea de fag, ne surâde și soarele. Nu țintim astăzi Curmătura Builei, unde plouă torențial, dar ne intersectăm cu un drumeț care tocmai a parcurs-o pe toată... desculț! Un traseu de vreo 9 ore! Urmele tălpilor sale în mâzga lipicioasă, stranii pe lângă cele tipice de bocanc, par cele ale unei specii rare, atavice, un locuitor al pădurii sau un Yeti local.
Urcușul spre Pătrunsa e presărat cu troițe, icoane, fântâni cu cana pregătită pe ghizd, ca în basmele copilăriei, și pâraie ce șiroiesc limpezi ca lacrima muntelui. La coborâre, manevrez autoturismul printre hârtoape ca să fac loc unui Toyota Hilux negru și, de partea cealaltă, călugărul cărunt de la volan, posesor al unei bărbi strașnice, până la brâu, îmi zâmbește cald a mulțumire, nepregetând să schițeze prin geamul fumuriu un gest părintesc de binecuvântare chiar din mersul mașinii.
Ne plouă - cu tunete! - și în ziua următoare. Revenim pe o vale paralelă, la Costești - Pietreni, unde, în ultima casă din sat înainte de intrarea pe drumul forestier, caprele s-au suit în tindă și se zgâiesc impertinente la noi printre stinghiile de lemn. Descopăr că o sumedenie de scene din povestirile românești își au originea în realitatea nemijlocită.
Previzibil, ne plouă tot traseul prin pădure către Curmătura Builei. Încă de la intrarea în Parcul Național, o foaie A4 laminată ne avertizează că arbori doborâți de furtună blochează cărarea după Poiana Scărișoarei. Ne mai avertizează și cu privire la urși, dar localnicii ne asigură că nu e motiv de panică, n-a coborât niciunul până în sat, deci purcedem. Deasupra locului de campare zis "de la fântână", în mijlocul codrului, trebuie să decidem dacă apucăm spre Cabana Cheia, pe un drum mai lung, dar domol, ori dacă atacăm Curmătura din nou dinspre Pătrunsa. Un ghid montan al geo-parcului Oltenia de Sub Munte, care ne răsare în cale ca din pământ, căci umblă, alături de un coleg, la cules bureți de fag, ne sfătuiește să evităm Curmătura: sus e furtună serioasă. Creasta Builei-Vânturarița e una dintre cele mai spectaculoase din țară; din păcate, în această zi de 2 iunie 2023, cu pericolul descărcărilor electrice omniprezent, ea nu reprezintă o opțiune. Luna septembrie e o perioadă mai stabilă meteorologic. Vom reveni oare și a treia oară pe aceste meleaguri? Nu pot să spun că mi-ar părea rău. Cert e că, momentan, trebuie să ne revizuim țelurile.
Dar nici măcar drumul până la Casa de Piatră, o formațiune naturală formată prin erodare, nu este floare la ureche. Solul alunecos, îmbibat cu apă, se dovedește a fi o adevărată provocare, iar traversarea trunchiurilor prăbușite care obliterează poteca devine o aventură demnă de National Geographic. E vorba de arbori uriași și falnici, cu diametre impresionante, sau de pâlcuri întregi de arbori lungi și subțirei, cu ramurile pe ei, pe care nu i-a îndepărtat încă nimeni. Trebuie să ne croim drum în jurul lor, peste ei, sau chiar să ne târâm pe dedesubt pe alocuri. Derapăm, cățărăm, ne zgâriem în crengi și ne urzicăm în tufe înalte cât statul de om. Bețele de drumeție se transformă, de nevoie, în macete. Pierdem cărarea de câteva ori și apa ne gâlgâie în bocanci, unde s-a format deja baltă. Călcăm pe pelerinele de ploaie, împiedicându-ne. Ca să nu ne ducem de-a dura, ne apucăm de orice, prindem în palmă nuiele aspre și urzici, aterizăm pe coate în noroi. Dacă la început am avut de ales între a ne uda pe dinafară sau pe dinăuntru, între timp suntem uzi peste tot. Totuși, răzbim. Ca prin miracol, în momentul în care ieșim, sfârșiți și expuși, în Poiana Pătrunsei, cu chiliile ei risipite pe dealuri, norii încep să se destrame, soarele le străpunge țesătura rărită și un senin azuriu splendid ne încununează popasul.
Profităm ca să ne stoarcem șosetele, ne spălăm pe mâini de la izvorul mănăstirii și, ronțăind din cireșe, ne promitem solemn să identificăm un alt traseu pentru întoarcerea în vale. O facem: cel clasic, prin Bărbătești, întreținut de sfinții părinți. Dar, mai întâi, în fereastra de două ore fără ploaie, ne aburcăm în pas domol până la o altă Fereastră, cea săpată de stihii în rocă și zisă a Laurelor. Aici, cerul e atât de aproape. Iar eu, ajungând seara acasă, realizez că după o tură epuizantă de munte arăt mai relaxată decât după o săptămână la wellness.
Pe 3 iunie, Valea Oltului ne întâmpină cu avertizări de fenomene meteo extreme. Aplicația Ro-Alert bâzâie ca un bondar înnebunit pe telefon, cât pe ce să cauzeze, ea însăși, dezastre la volan. Ca o mireasă timidă, Parcul Național Cozia își ascunde chipul în spatele unui văl semi-obscur de ploaie. Tună. Nori plumburii și joși șterg contururile, fumegă pe văi, apa din cer se face una cu cea de pe pământ, hotărâtă să spele toate păcatele lumii. La Cozia, o simplă traversare a curții mănăstirii ne face ciuciulete.
În Râmnicu Vâlcea, râul Olănești și rigolele au dat pe dinafară, iar traficul - atunci când nu este restricționat cu totul - trece prin bălți prodigioase. Spre Horezu, precipitațiile s-au mai rărit, iar când ne apropiem de Polovragi, pe șoseaua din coasta munților, printre pajiști bucolice și culmi împădurite, fuioare de boare umedă se deșiră deja pe cerul trandafiriu.
Peisajul are ceva luxuriant, de broșură turistică vietnameză. Pământul întreg asudă, vaporii se ridică, levitează, dansează păgân pe întinsuri, ca ielele. E ajunul Rusaliilor. Când zările se deschid, deasupra unei case bătrânești se pogoară, albă și grea precum focul olarilor, luna plină.
Cinzecimea o petrecem cu slujbe mănăstirești și nuielușe sfințite, din tei și din nuc, pentru agățat la poartă și gonit duhurile rele; cu târguieli pentru miere și brânză, pentru siropuri de cătină și pentru iuțari murați, dar și cu o vizită la Păstrăvăria Romani, unde gustăm o minunăție de pește umplut cu legume și copt pe grătar.
Abia pe 5 iunie, a doua zi de Rusalii, se opresc în sfârșit precipitațiile. Prin urmare, la ora 11, o oră matinală pentru copiii noștri deja bosumflați, iată-ne din nou pe traseul care pornește din Pietreni către Cabana Cheia. Încăpățânarea specifică, dar și splendorile naturii din această zonă fără egal, ne dau ghes să încercăm din nou. E încă înnorat și nu foarte cald, dar nu cedăm. După vreo oră de urcat, nici nu ieșim bine din poiana Stânii Tolea, că ne atrag atenția câteva urme stranii pe potecă. Copite de ciută văzusem deja și mai jos. Dezbatem îngrijorați ce animal e ăsta, când, într-o denivelare mâloasă, la liziera pădurii, verdictul devine indubitabil: la dimensiunile și adâncimea observată, plus cele cinci degete cu gheare dispuse paralel în partea din față, sunt urme de urs! Proaspete. Posibil chiar de ursoaică, căci pe lângă labe de animal matur, care pare că s-a întors pe loc ca să privească în urmă, se pot observa și unele mai mici, mai apropiate și mai puțin afundate în pământul reavăn.
Ținând cont și de panoul de avertizare întâlnit deunăzi, concluzia e clară. Suntem singurii turiști pe traseu la ora asta, iar în zilele anterioare ploile au golit pădurea de oameni, redând-o cu totul animalelor sălbatice, deci nu mai stăm nicio clipă pe gânduri. Facem cale întoarsă și ajungem, în doi timpi și trei mișcări, înapoi în siguranță, într-o poieniță cu izvor de la cotul drumului forestier, unde o trupă de localnici binedispuși și-au montat boxa cu muzici populare pe capota mașinii și acum încing un ceaun care aburește cu cărnuri. Ne îmbie și pe noi și nu par deloc intimidați când le spunem de urs:
- Sunt urși peste tot acum. Să vină, îi dăm și lui niște cărniță, o dau ei veseli pe glumă.
Mai jos, o tânără mamă cu doi copii și planuri de participare la semi-maratonul Builei (builatrailrace.ro), ieșită la cules muguri de brad, dă și ea dovadă de înțelegere:
- În fond, e și pădurea lor, trebuie și ei să trăiască.
Regretăm puțin plimbările inopinate ale lui Moș Martin, căci Curmătura Builei și Vârful Piatra ne scapă din nou, însă, atunci când ești precaut, natura nu rămâne niciodată datoare. Nu peste mult timp, ne recompensează cu alte surprize - mai inofensive, dar la fel de pasionante. Ne hotărâm să explorăm mai atent Cheile Oltețului. La primul pod rutier după Peștera Polovragi, pe dreapta, un traseu abrupt coboară în albie, cu cabluri și scări de fier sprijinite pe stâncă. Până jos, la firul apei, sunt, probabil, în jur de 50 m altitudine. Admirăm oglinda imaculată a apei, bulboane, coturi, pânze de păianjen îmbrobonate în scobiturile rocii și insecte uriașe pe butuci umezi, în timp ce deasupra noastră, peretele carstic se înalță neted și vertical ca un zgârie-nori cu ferestre în formă de inimă.
La mănăstire, spre înserat, fervoarea sărbătorilor a trecut. S-a făcut curat, măicuțele se odihnesc obosite. Greierii zuruie la unison în câmpuri și livezi, iar iasomia, salcâmul și socul răspândesc miresme terapeutice care mă leagănă, mă adapă și mă îneacă - dar sunt un înecat fericit. În Polovragi, ca și în Pietreni, Bărbătești, Costești și multe alte sate încă vii din Oltenia de sub munte, familiile continuă să iasă pe banca de la uliță și să vorbească seara cu vecinii, câini cât un vițel sunt ținuți peste zi în curți, pentru a fi dezlegați doar noaptea, când orice e posibil și peste vetre se așterne întunericul.
Asfințitul se stinge, iar excursia noastră se apropie de finalul său apoteotic, în cel mai pur stil românesc: cu un ospăț sadovenian. În bucătăria de vară a pensiunii sfârâie grătarele, micii și pulpele de pui marinate, borcanul cu iuțari murați nu mai are zile multe, iar gazdele ne oferă, on the house, un blid de căpșune proaspete, miere de la stupii proprii și un roze de casă, tămâios și dulce, care se bea ca apa și te unge pe suflet.
Am început, la șes, cu pretenții modeste. Am fost răsplătiți, la munte, cu splendori de neuitat, o ospitalitate de basm și o natură încă neîmblânzită, ale cărei provocări, minuni și secrete par inepuizabile.
