Theodor Șoptelea este nominalizat la Premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolurile din spectacolul Seaside Stories, regizat de Radu Afrim. Și cum această Gală UNITER este și un bun prilej pentru cei care nu sunt implicați în ea nicicum, să se distreze, să comenteze, să filosofeze și să bârfească pe margine, există, așadar, ritualul inofensiv al întrebărilor și răspunsurilor, conturarea, amintirea, descoperirea celor ce merită să se afle în acest malaxor de premii. Pentru voi, acestea toate, oamenilor!
Știți, nu mă mândresc cu foarte multe mutări deștepte pe tabla de șah a propriei mele vieți, dar să protejez și să hrănesc prietenia dintre mine și Șoptelea, reprezintă o bună mișcare, o înțeleaptă mișcare. Theodor și cu mine am adunat împreună: șase spectacole, două scurtmetraje, un videoclip, douăzeci și cinci de milioane șaizeci și două de mii o sută trei story-uri pe instagram, o damigeană de lacrimi, o corespondență uriașă de confesiuni și foarte multe ringuri de dans. Dacă toate astea pot să pară pârghii care să-mi facă treaba mai ușoară în ceea ce privește interviul, de fapt e taman invers. Îl pot zugrăvi pe prietenul și colegul meu, dar nu-l pot întreba nimic nou. Îl pot pune în dificultate, îi pot aranja un context care să-l prezinte luminos și atractiv, da, desigur. Și totuși, candoarea unui simplu joc de sinceritate, cred eu, valorează mai mult decât un schimb pretențios de întrebări și răspunsuri. Ca-ntr-un exercițiu de admirație, am decis să nu fac nimic mai mult, ci doar să-l întreb câteva lucruri ce-și vor găsi deslușiri pe care ceilalți să le citească cu plăcere, reușind să-l cunoască puțin pe acest băiat talentat din Botoșani, copilul unic al unui tată care pictează tablouri și al unei mame care scrie poezie.
L-am sunat cu videocall, să-i pot vedea mutra jubilând, bineînțeles, de dragul lui și ca să-mi fac mie existența mai grea, la naiba!, scriind-fulger, după dictare, tot ce a avut de spus.
Ipocrită fiind, am început cu întrebarea-clișeu. Lectură plăcută!
Ecaterina Elena Lupu: Când ai început să visezi la scenă?
Theodor Șoptelea: Nu a existat un moment concret. Visul spre scenă se întâmpla treaptă cu treaptă, în cadrul trupei de teatru din care am făcut parte în liceu, Drama Club. Dar țin minte un moment pe care o să-l port mereu cu mine în gând. Jucam într-o adaptare după Îmblânzirea scorpiei, prin 2012, iar la finalul spectacolului, am ieșit pentru prima oară în viața mea la niște aplauze, după ce făcusem niște lucruri. Să văd fotografia asta cu cinci sute de oameni aplaudând... m-a electrizat. (sinceră să fiu, cred că Șoptelea fabulează la faza asta cu cinci sute de oameni, dar nu îi zic nimic, n-am timp, omu' meu se simte bine, trage dintr-o țigară, trec cu vederea) Și mai țin minte că m-a impresionat să văd cum niște colegi se jucau așa de mișto în scenă. Adică Alexandra Zorilă și Andrei Redinciuc, care erau Katarina și Petruchio. Voiam și eu.
E.E.L.: Dar tu ce jucai? (îl întreb în timp ce îmi imaginez o montare a Îmblânzirii cu el și cu mine)
T.Ș.: Biondello.
E.E.L.: Hă?
T.Ș.: Ceva... servitorul lui Lucentio.
E.E.L.: Bine-bine, deci visul cu scena a decurs normal. Și s-a îndeplinit. Când a fost momentul în care ai început asumat să afirmi că ești actor?
T.Ș.: Pfff, încă nu pot să zic cu toată gura. Cred că dintr-o frică, fiindcă recunosc adevăratul sens al acestui cuvânt, sensul meseriei... cred că a fi actor e măreț și greu. Eu, deocamdată, nu am cum să fiu același lucru cu alți oameni care fac atât de bine treaba asta. Sigur, poate e greșit, poate n-ar trebui să gândesc așa, să am mai multă încredere în mine și să zic cu toată gura că da, sunt actor. Da, sunt actor. Dar mă feresc să spun că sunt Actor, adică cu A. Încă. (înțelegeți de ce sunt prietenă cu el? îmi dădea o lacrimă așa că am trecut la întrebarea cea mai tare)
E.E.L.: Ce au în comun fotbalul și actoria?
T.Ș.: Ahahahahahahahahahahahahahahahahahhhhaaaahhaa! (ok, recunosc, nu l-am făcut să râdă ATÂT de mult)
- rectificare -
T.Ș.: Ha! Uau! Ă! Păi... Unu: se pot găsi ambele în inima mea. Doi: Am fost, sunt și voi fi veșnic îndrăgostit de amândouă. (e cam același lucru, Theo, dar ok, fii romantic, dă-ți deliru') Trei: Am făcut șase ani de fotbal până când s-a întâmplat ceva în mine, pur și simplu nu îmi mai găseam locul acolo... Dar, din fotbal am adus în actorie: spiritul de echipă, coordonarea... fac multe analogii între cele două.
E.E.L.: Da, păi, știi... asta era întrebarea mea de la bun început...
T.Ș.: În primul rând e disciplina, care se aplică în orice sport, nu numai în fotbal. Disciplina e necesară. Fie că vorbim de cea asupra propriei persoane, fie că vorbim de cea tehnico-tactică. Apoi, să asculți și să urmezi sarcinile de joc date de antrenor, căci în timpul unui meci, nu poți să faci ce vrei tu. Trebuie să fiu concentrat la joc, să nu fiu prins în off-side (iar eu știu ce e aia off-side pentru că mi-a explicat Theodor în 2019, mulțumesc frumos), să respect rolul meu, să respect ce am de făcut, să fiu atent la ce face colegul de echipă, să fiu atent la adversar, Doamne, ce discurs de fotbalist am!
E.E.L.: Cine e acest adversar în teatru?
T.Ș.: Fix acum voiam să zic (da, cum să nu) că adversarul în teatru ești tot tu.
- moment de liniște pentru a inhala această aparent banală frază, dar atât de adevărată și dureroasă pentru noi, actorii -
T.Ș.: Cei mai mari critici ai noștri, noi suntem. Eu mă privesc destul de des din interior. (trebuie să menționez că îmi place această exprimare, pandant cu "mă privesc din exterior") Stau mult la mine în cap. Și n-ar trebui să mai fac asta așa de mult. Dar o parte din felul meu de a fi așa se oglindește în exterior. E însumarea ființei mele cu totul.
Și dacă tot a intrat cuvântul "ființă" în ring, întrebarea mea preferată.
E.E.L.: Zi-mi o poezie pe care ar trebui toată lumea să o citească, măcar o dată în viață.
T.Ș.: N-o să dau detalii despre alegerea mea, dar Dorul de Lucian Blaga. Mâine, probabil, aș spune alt titlu, și poimâine, altul. Dar acum, în acest moment, aceasta e constanta mea.
Sau acum urmează întrebarea mea favorită?
E.E.L.: Zi-mi o melodie care te face fericit.
T.Ș.: Cred că Pumped Up Kicks de la Foster The People. E una dintre piesele care au fost într-un spectacol din liceu, adaptare după Harap-Alb (nota LiterNet: din 2015, când Theo a dat primul interviu pentru LiterNet - citiți-l aici). Ea îmi aduce aminte de simplitatea acestei meserii. Și nu mă face să fiu melancolic, nu mă face să zic "of, nu mai există această simplitate", ci dimpotrivă, îmi amintesc că ea există.
E.E.L.: Theodor, cum ați ajuns la personajul Relu din Seaside Stories? (am în vedere impersonarea delicioasă a unui pescăruș pe nume Relu, pentru care îl mai felicit încă o dată pe prietenul și colegul meu actor)
T.Ș.: După vreo două-trei săptămâni de lectură, de căutări, de propuneri, când se stabiliseră cam toate povestirile din cadrul spectacolului, Ștefan (Mihai, alt actor, coleg, prieten de nădejde) și cu mine ne-am adus aminte de o întâmplare reală care îi aparține lui. (aici, Theo a ținut să zică povestea pescărușului, deși eu o auzisem de douăj'de ori, pentru că e un om educat, profesionist și serios, așa că voi relata, desigur, varianta pentru interviu, varianta cenzurată - cu inserțiile mele căci nu mă pot deloc abține). Într-o zi, în Constanța, când mergea spre repetiții, Ștefan Mihai mânca liniștit un covridog. Dintr-odată, un pescăruș s-a năpustit asupra lui și i l-a furat. Dar nu a reușit să zboare cu prada, fiindcă bravul Ștefan Mihai nu s-a lăsat atât de ușor și a reușit să smucească covridogul, care nu era bine prins în ciocul criminalului. Prețiosul covridog a căzut pe jos. În timp ce Ștefan avea parte de o grea confruntare cu atacatorul său, un al doilea pescăruș a venit pe la spate și a furat covridogul și dus a fost. Da, exact, Ștefan Mihai a fost învins. Deși el e un om foarte puternic, de altfel. Radu (Afrim) a fost foarte deschis la propuneri, iar când i-am povestit asta cu covridogul nu a zis nici "da" nici "nu", dar eu vedeam cum îi sclipesc ochii. Am avut o perioadă de improvizație pe această temă, eu și Ștefan, un cuplu comic, vânzătorul ambulant și pescărușul Relu căruia îi e foame, și până la urmă a rămas.
E.E.L.: Cum îl simți, cum îl explici? Cum e să fii acest amfitrion candid al spectacolului? Căci bănuiesc că asta o fi. Ai dialog non-verbal cu publicul pe toată perioada de început a spectacolului, când oamenii intră în sală, ai intervenții în scenele colegilor...
T.Ș.: Eu nu m-am raportat la el așa, dar dacă așa l-ai văzut tu, înseamnă că o fi și un amfitrion. (asta pentru că Theo e delicat și nu a vrut să zică că fac pe deșteapta, dar mă rog) Relu e unul dintre personajele recurente care aduc în scenă specificul plajei, el leagă scene între ele. Și chiar mi-am dat seama că datorită lui, e un spectacol în care nu am niciun soi de frică. E un spectacol foarte bine pus la punct, am încredere în el și în colegi, eu doar mă scald în el. Apropo de prolog, e un pic egoist ce spun, dar e adevărat, acolo eu îmi fac încălzirea, simt publicul, simt atmosfera, iau pulsul, privesc cum intră, cum se așază, cum își închid telefoanele, iar eu mă bag peste ei, e un dialog, dar un dialog în care eu am puterea. Mă simt puternic ca pescăruș. Mi-ar plăcea să simt asta mai des. (râde ca un psihopat)
E.E.L.: Dacă Radu Afrim ar fi un pictor, ce pictor ar fi?
T.Ș.: Doamne, nu știu. Aș lua mai multe perioade... Eu am lucrat pentru prima oară cu el. Nu știam că poate să creeze atât de multe feluri de imagini. E și Basquiat, și Goya, și Greco, și perioada albastră a lui Picasso, și Bosch. Iar când își propune, poate crea numai pocnind din degete un Monet. Asta îmi place la stilul lui.
E.E.L.: Ce anume, din orașul Constanța, îți amintește de Botoșani?
T.Ș.: Florin Aioane.
(aici am plesnit de râs; poate că așa trebuia să închei interviul (Florin este încă un coleg, actor, prieten de-ai noștri, made in Botoșani, suntem aproape numai moldoveni la Teatrul de Stat din Constanța) - nota LiterNet: interviuri și alte texte cu Florin puteți citi aici).
E.E.L.: Ce există numai acasă și nicăieri altundeva?
T.Ș.: Liniștea. O liniște unică. Ea e un etalon pentru ceea ce vreau să fac să fie acasă în viața mea, oriunde aș fi.
E.E.L.: S-a schimbat ceva lăuntric la tine de când ai fost nominalizat? Nu minți.
T.Ș.: Cred că da. Sunt și mai conștient de cât de multă subiectivitate e în lumea teatrală. M-a surprins nominalizarea, m-a frământat. Am primit un mare val de entuziasm, confirmarea că e bine ce fac... Dar faptul că eu mă simt bine în spectacol vine puțin peste faptul că sunt nominalizat. Știi cum e nominalizarea asta? Ca un desert pe care îl primești la meniul zilei. Să vedem dacă apuc să-l mănânc. Dar meniul zilei se mănâncă obligatoriu, cu sau fără desert!
E.E.L.: Amin!
