Curios și atent la lumea din jurul său, Cosmin explorează spații dintre cele mai diverse, de la crestele Carpaților și ale Alpilor, pe care le străbate cu aceeași bucurie în orice anotimp, până la lumea uluitor de diversă a Deltei Dunării sau a unei insule, Zanzibar, pe care turismul pune o presiune tot mai mare, amenințându-i și uscatul, și apele.
Unui profesionist al privirii cum este Cosmin Dumitrache, lumea i se arată în infinite nuanțe, plină de personaje care îl fascinează în egală măsură, de aceea camera lui zăbovește și pe chipul sever al unui zimbru, și pe aripile sclipitoare ale efemeridelor. Urmărindu-i filmele, nu poți să nu observi că ochii lui caută mereu imagini proaspete, surprinzătoare și că ele recompun o lume pe care te invită să o descoperi, arătându-i frumusețea și fragilitatea, dar și reziliența.
Unul dintre oamenii norocoși, care și-a transformat hobby-ul în profesie, Cosmin Dumitrache face tot mai des pasul din spatele camerei spre scena care poate fi când comunitatea creată în jurul României sălbatice, când Lynx Festival (festival de fotografie și film despre natură, printre ai cărui organizatori se numără), când Alpin Film Festival, eveniment la care a fost invitat în 2024 în calitate de membru al juriului. În această din urmă ipostază i-am luat un scurt interviu lui Cosmin, într-un moment în care natura era pentru el un spectacol de grad secund, la care s-a uitat prin lentila profesionistului care deja este. Am vorbit despre cum și-a descoperit pasiunea, despre ce înseamnă pentru el natura și despre rolul nou pe care l-a avut de jucat în contextul Alpin Film Festival, 2024. A fost, sper, doar o primă întâlnire, în care m-am bucurat să descopăr un om generos, modest, luminos, un om care iubește natura și contribuie la protejarea ei.
Ioana Clara Enescu: Când ai descoperit plăcerea de a explora natura?
Cosmin Dumitrache: Am descoperit-o cu adevărat după facultate, când am început să merg pe munte, iar acest lucru m-a fascinat și, datorită domeniului în care activam profesional, am încercat să îmbin partea de filmări, de producție video, cu pasiunea de a merge pe munte.
I.C.E.: E vreun moment care te-a marcat și pe care îl ai drept reper în relația ta cu natura?
C.D.: Îmi aduc aminte că primii munți în care am fost au fost cei de lângă casă, Bucegii. Îmi luam camera cu mine și, pur și simplu, filmam traseele. Un loc aparte, unul dintre primele pe care le-am explorat, a fost zona Căldării Mălăiești, cu cabana Mălăiești, unde am avut ture foarte frumoase. Deci am descoperit zona montană, apoi curiozitatea m-a făcut să mă duc către alte zone, către descoperirea vieții sălbatice, a biodiversității, a ecosistemelor. Adică, am vrut să descopăr mai mult decât frumusețea naturii, a peisajelor, a vrut să înțeleg cum funcționează ecosistemul natural.
I.C.E.: Ești absolvent al unei facultăți de jurnalism. Cum ai ajuns la ecofilm?
C.D.: Având pasiunea de a merge în natură, eram pasionat și de filmele documentare despre natură. Văzând multe filme pe National Geographic, Discovery, BBC despre foarte multe locuri minunate de pe planetă și având o activitate în domeniul producției video, la momentul respectiv mai mult publicitate, evenimente corporate, mi-am dat seama că aș vrea să fac o schimbare, să experimentez cum ar fi să filmez chiar eu natura. Impresionat de ce locuri frumoase avem și noi în România, m-am întrebat de ce nu avem și noi niște filme documentare despre țara noastră. Cumva, era o nișă neexploatată la noi, la momentul respectiv. Erau filme mai vechi, dar părea să fie un teren gol, un spațiu destul de necunoscut publicului larg.
I.C.E.: Unde, în afara României, ai vrea să mai filmezi un documentar?
C.D.: În paralel cu documentarele despre România, am avut oportunitatea de a filma și în afara granițelor țării. Am fost prin Asia și prin America. A fost interesant să văd și alte zone, să compar, să organizez și o "expediție" (mult și impropriu spus expediție), o tură de filmare în zone pe care nu le cunoșteam. Aș vrea foarte mult să ajung în America de Sud, în zona Patagoniei, să explorez zona montană și parcurile naționale de acolo. Ăsta e un plan la care lucrez deja.
I.C.E.: Ați construit în jurul filmului România sălbatică o întreagă rețea de comunicare, din care fac parte un blog, o aplicație, o pagină de Facebook etc. A crescut organic povestea și a ajuns, prin tot mai multe medii, la tot mai mulți oameni. Ce întâlniri extraordinare te-au marcat până acum, cu lumea umană și mai-mult-decât-umană?
C.D.: Filmul România sălbatică a fost un vis, o idee în care eu și colegul meu, Dan (Dinu, n.n.), ne-am aruncat nebunește, neavând niciun fel de experiență în domeniu, singura legătură fiind că Dan făcea deja fotografie, dar niciunul dintre noi nu lucraserăm pe partea de documentar de natură. Cumva, tot proiectul a fost un experiment, pe de o parte, și, pe de altă parte, o sursă continuă de a descoperi locuri noi și interesante, de a le surprinde într-un fel inedit. Pe parcursul multor ani de învățare și de umblat prin natura României, bineînțeles că am avut foarte multe întâlniri surprinzătoare, atât ca fenomene naturale (răsărituri și apusuri deosebite, pe munte sau în Deltă), cât și în ceea ce privește întâlnirile fascinante cu multe specii de animale. Îmi vine în minte experiența deosebită din zona Bucovinei, unde am fost să filmăm rotitul cocoșului de munte. Știam procesul, văzuserăm filmări, dar nu fuseserăm niciodată martori la așa ceva. Ne sculam pe la trei dimineața, făceam cam o oră până în zona unde aveam instalate corturile de camuflaj și așteptam în cort încă aproximativ 45 de minute, până începea să se lumineze, și, în toată liniștea aceea a pădurii, era așa, ca un concert care începea pe straturi - treptat, auzeam tot felul de sunete de păsări, până când, ușor-ușor, își făceau apariția cocoșii. A fost foarte interesant faptul că, înainte de întâlnirea vizuală, a fost cea auditivă. Și despre asta e vorba în film: pe lângă imagine, ai și senzația audio pe care natura ți-o dă. E ceva ce poate experimenta oricine - când vă duceți într-o zonă necunoscută, să vă antrenați capacitatea de ascultare, să vă antrenanți și alte simțuri pe lângă cel vizual.
În ceea ce privește întâlnirea cu oamenii, am avut, de-a lungul proiectului, sprijinul multor pasionați de natură, unii dintre ei fotografi sau oameni care mergeau des în anumite zone, care le cunoșteau bine și știau unde și ce am putea filma. Fără sprijinul lor, nu am fi reușit să obținem anumite secvențe pe care le-am inclus în film. Revin la episodul despre cocoșul de munte - am întâlnit un grup de oameni pasionați, dintre care îl menționez pe Septimiu Bizo, de la Cluj, care de vreo 20 de ani colindă pădurile Bucovinei și știe foarte bine zonele. A fost și pentru mine un imbold să văd că sunt oameni care fac totul din pasiune și cunosc atât de multe despre viața sălbatică. În mod similar, am avut o experiență foarte frumoasă cu Lucian Macaveiu, în Munții Trascăului. El ne-a dus la cuibul acvilei, adică acolo unde am filmat secvența cea mai dramatică din România sălbatică. Acolo, cu el, am avut o experiență deosebită. Eram doar eu cu el, campaserăm într-un cătun în proximitatea zonei unde era cuibul și ne trezeam dimineața, plecam cu noaptea în cap și mergeam în zona în care ne montam echipamentele și așteptam. Îmi aduc aminte că ne făceam diverse scenarii și încercam să ne răspundem la întrebările care apăreau în urma observațiilor - De ce nu vine femela la cuib? Ce fac puii? De ce reacționează într-un anume fel? A fost un exercițiu interesant, în care am comparat psihologia umană cu aceea non-umană, într-un context din viața sălbatică. A fost foarte emoționant pentru noi și chiar am trăit la intensitate maximă secvența aceea.
I.C.E.: Ai făcut parte din juriul Alpin Film Festival 2024. Cum a fost această experiență?
C.D.: Mi-a făcut plăcere să fiu parte din juriul Alpin Film Festival, mă cunosc cu Dan Burlac (directorul și fondatorul festivalului, n.n.) de mulți ani, de când a început să organizeze festivalul, chiar primele scurtmetraje pe care le-am făcut despre natură le-am prezentat aici, la primele ediții, iar acum mi-a venit rândul să fiu de partea cealaltă. A fost o experiență foarte frumoasă, mai ales că am cunoscut și alți regizori, oameni din lumea filmului documentar și nu numai, mi-a făcut plăcere să mă uit la filme și din altă perspectivă. Am încercat să mă detașez, la unele filme m-am uitat chiar de două ori, ca să încerc să nu fiu părtinitor sau să privesc doar dintr-un anumit unghi.
I.C.E.: A fost dificil să alegeți câștigătorul Marelui Premiu?
C.D.: Da, a fost o dezbatere interesantă între noi, cei trei membri ai juriului (format din Khatuna Khundadze (Georgia), Roberto Zazzara (Italia), Cosmin Dumitrache (România), n.n.), pentru a decide Marelui Premiu. Am avut câteva filme asupra cărora ne-am oprit și am hotărât să nu mergem pe un film clasic despre zona alpină, un film de expediție, ci să alegem un documentar legat mai mult de cultura montantă, un film dintr-o zonă deosebită, Mongolia, un film cu un personaj extraordinar, cu o poveste unică, foarte emoționantă și foarte bine conturată. Acestea au fost elementele pe baza cărora am decis că merită să acordăm Marele Premiu filmului Gardiens de la forêt: Mongolie, la vallée des ours / Mongolia, Valley of the Bears / Mongolia, valea urșilor, în regia lui Hamid Sardar.
I.C.E.: Ești, la rândul tău, organizator al unui festival de film documentar, Lynx Festival, a cărui ediție secundă s-a desfășurat în iunie 2024, la Brașov. Ce ne poți spune despre acea experiență?
C.D.: Împreună cu colegii de la România sălbatică, ne-am gândit să organizăm și un festival de film documentar despre natură. Aici, ce e drept, eu nu am avut o mare contribuție, mai mult Dan Dinu și ceilalți s-au ocupat de partea organizatorică, ne-am împărțit responsabilitățile, dar festivalul prinde contur, ne dăm seama ce dorește publicul să vadă, ce să aducem nou, încercăm să-l facem cât mai interactiv și interesant pentru toate gusturile și, mai ales, pentru toate categoriile de vârstă. Ne dorim să aducem cât mai mulți copii în sală, să-i punem pe copii în situația de a interacționa cu natura și de a o înțelege mai mult decât am făcut-o noi la vârsta lor. Ne mai propunem să aducem filme importante și regizori de renume, vrem creăm o tradiție și ne-a ajutat foarte mult faptul că s-a creat o comunitate în jurul României sălbatice. Fenomenul acesta devine tot mai complex și asta a fost ideea proiectului - să arătăm publicului larg ce natură frumoasă avem în România și să creăm o comunitate cât mai numeroasă, care să conștientizeze rolul complex pe care natura îl joacă în viața noastră. Nu ne iluzionăm că îi putem face pe toți oamenii exploratori, n-o să-i convingem pe toți să stea tot timpul în natură, dar, prin simplul fapt de a privi un peisaj sau de a asculta o poveste inspirată de natură, oamenii pot deveni atenți la ce se întâmplă în jurul lor, cu atât mai mult în vremurile acestea, în care impactul schimbărilor climatice este atât de puternic și de vizibil la nivel planetar. Cred cu tărie că e nevoie de o redescoperire a faptului că suntem parte din natură și că, fără ea, nu putem să supraviețuim.
Cred că astfel de festivaluri, mai ales într-un oraș ca Brașovul, care este înconjurat de munți și de păduri, sunt benefice și necesare pentru comunitate. Este important să sprijinim cât mai mult astfel de demersuri și să încurajăm oamenii să ia parte din asemenea evenimente.
I.C.E.: Ce te motivează să nu renunți când întâmpini o dificultate în realizarea unui film?
C.D.: Motivația vine, în primul rând, din pasiunea pentru ceea ce fac. Poate părea un clișeu, dar e un adevăr că atunci când faci ceea ce-ți place nu ai senzația că muncești. În orice profesie apar momente dificile și provocări, dar mă salvează mereu să-mi amintesc de momentele extraordinar de frumoase pe care le-am petrecut în câte un loc. În plus, mi-am propus să merg mereu până la capăt, indiferent de ce se întâmplă - nu contează cât timp îmi ia, cât de reușit sau mai puțin reușit mi s-ar părea ceea ce fac, îmi propun să dau totul, ca să iasă cât mai bine tot ceea ce ține de implicarea mea. În felul acesta, îmi vine natural să mă remotivez în anumite momente și să nu mă dau bătut. De fapt, ăsta e, în general, lucrul cel mai important - să nu te dai bătut, indiferent de situație, să încerci să găsești soluții. Cu siguranță se poate găsi o soluție pentru orice impas care apare la un moment dat.
I.C.E: Ce lecție prețioasă simți că ai învățat din interacțiunea ta cu natura în toți acești ani?
C.D.: Cred că lecția care m-a marcat cel mai mult este despre conștientizarea unui paradox: cât de fragil este ecosistemul natural în fața impactului antropic și cât de mici suntem noi, de fapt, în fața naturii dezlănțuite și a fenomenelor naturale. Dacă ne raportăm la scară planetară, noi, oamenii, suntem ca o bătaie de vânt, în timp ce anumite zone, anumite formațiuni sunt aici de atâta amar de vreme și parcă nu poți înțelege pe deplin această opoziție dintre viața noastră efemeră și longevitatea naturii. De fapt, cu asta rămân, cu ideea că natura tinde spre infinit și ea găsește întotdeauna o cale să se refacă, să-și revină, pe când noi suntem trecători.
(foto: Alpin Film Festival @corina.dorina)