Asociația a fost fondată în 2014 de un grup de traducători literari hotărâți să îmbunătățească o situație profesională precară, lipsită de informații și susținere instituțională. Eforturile celor care și-au asumat responsabilitatea funcției de președinte ARTLIT de-a lungul anilor - Ciprian Șiulea, Lavinia Braniște și, în prezent, Bogdan Ghiu -, alături de cele ale membrilor implicați în activitatea de administrație și diseminare au construit pas cu pas un nume-reper pentru traducătorii literari care vor să-și ia în serios meseria și să se cunoască unii pe alții.
Ciprian Șiulea este jurnalist, traducător literar, autor al volumului Retori, simulacre, imposturi (Compania, 2003). Unul dintre membrii fondatori ai ARTLIT și președintele asociației în perioada 2014-2017.
Ciprian Șiulea: ARTLIT a luat naștere atunci cînd conștientizarea necesității organizării acestei profesii a atins un prag critic - adică relativ tîrziu, din ce îmi aduc aminte eram ultimii de departe, inclusiv în est.
Lavinia Braniște: Eu am fost ultima dintre membrii fondatori care s-a alăturat inițiativei și în momentul acela lucrurile erau coagulate, în sensul că se știau pașii de urmat pentru partea administrativă și legală. Țin minte că ceilalți colegi lucrau deja la o variantă de statut când am venit și eu în grup. Era în a doua parte a lui 2013. În luna martie a acelui an, avusese loc la librăria Bastilia din Romană o dezbatere organizată de Institutul Goethe despre situația traducătorului literar în Europa de Sud-Est, cu invitați de la CEATL și RECIT, moderată de Ciprian Șiulea, care avea să devină apoi președintele ARTLIT. A fost un public foarte numeros, discuția a fost aprinsă, colegii din domeniu acumulaseră multă frustrare. Eu veneam după o situație în care a trebuit să angajez un avocat pentru a-mi primi onorariul pe două cărți traduse care erau în librării de doi ani, iar eu nu fusesem plătită încă, iar editura nu răspundea la nicio încercare a mea de comunicare. Și nu vorbesc aici de infamul Rao, ci de altă editură mare (alive and kicking și azi), era o practică la scară largă, din păcate. Răspunzând acum la întrebările tale îmi dau seama cât de mult s-au schimbat lucrurile în acești zece ani, domeniul a devenit mai salubru, ca să zic așa, și sunt ferm convinsă că ARTLIT a avut o contribuție importantă în acest sens.
S.P.: Ce așteptări aveați și ce s-a întâmplat concret, în primii ani?
C.Ș.: Probabil am avut așteptări puțin nerealiste, pentru că în practică acel prag critic a fost urmat de un reflux al interesului și efortului pe care traducătorii le-au dedicat propriei organizări și solidarizări. Nu vreau să minimalizez un eșec personal al primei "administrații" de a cataliza lucrurile, dar mi se pare esențial și factorul sistemic - respectiv, cum îl văd eu, colapsul de un nivel înfricoșător a tot ce înseamnă colectiv în România, fragmentarea absolută a societății în individual - ceea ce înseamnă nu doar indivizi propriu-ziși, ci și familie, companie, clasă socială etc.
L.B.: Cred că au fost așteptări foarte mari la început, mai ales din partea colegilor care s-au înscris și au sperat că la scurt timp le vor crește simțitor tarifele. Ceea ce nu s-a întâmplat, evident, așa că mulți s-au retras repede din asociație, fără a contribui în niciun fel la bunul mers al acesteia, fără a avea răbdarea de a vedea asociația pusă pe picioare, fără a-i da șanse, de fapt. ARTLIT a apărut într-un moment în care România aproape că nu avea o cultură a voluntariatului și nici o cultură a protestului, era greu să convingi oamenii să se implice voluntar pe termen lung și să aibă răbdarea să schimbe lucrurile cu pași foarte mici. Acum pare naiv, dar la ora aceea unul dintre obiectivele noastre a fost să le spunem traducătorilor să citească ce semnează și să-i ajutăm să înțeleagă ce citesc în contracte. Mă includ aici și pe mine, și eu semnam pe colțul mesei ce mi se punea sub nas, nu vedeam contractul înainte să fie gata de semnat și nici nu ceream să-l văd. Mă gândeam că dacă "așa se face", așa se face și asta e. Schimbul de informații pe care-l facilita asociația a fost extrem de prețios, deși poate nu a părut la ora aceea. Am început să ne clarificăm și alte clauze contractuale, care nu vizau tarifele - durata de cesionare a drepturilor, de exemplu, și cum a le cesiona pe 99 de ani, cum apărea în anumite contracte, nu era defavorabil doar traducătorului care semna, ci breslei cu totul. Primii ani au fost foarte dificili, eram foarte puțini cei implicați în funcționarea asociației, toți voluntari (ca și astăzi), și am avut multe momente în care mie, cel puțin, mi s-a părut o luptă pierdută. Am cedat psihic prin 2018, când s-a schimbat codul fiscal. A fost un moment care mi s-a părut că ne-a dus înapoi în punctul zero, după niște ani în care lucrurile începuseră să meargă ceva mai bine, tarifele începuseră să crească un pic. Probabil că pentru cine nu lucrează independent, pe drepturi de autor, e mai greu de înțeles ce s-a întâmplat, dar - foarte pe scurt - contribuțiile care până atunci se rețineau la sursă au căzut în sarcina noastră, și ne-am dat seama cât de greșit fusese până atunci faptul că noi ne negociam tarifele nete, și nu cele brute. Și cred că în general, în România, ar fi bine să fim mai conștienți de veniturile noastre brute, angajați sau nu, ca să înțelegem cât de mult se taxează munca aici, cât de mari sunt contribuțiile la stat și cât de scumpă este această țară pentru propriii cetățeni. Poate așa lumea ar fi mai atentă și mai vocală cu privire la cheltuirea banului public. Atunci, în 2018, m-am simțit mult prea obosită ca să continui să mai fiu implicată în viața asociației, lucru pentru care mă simt vinovată până în ziua de azi.
S.P.: Ce v-a adus inițiativa pe plan personal și/sau profesional?
C.Ș.: Pe plan profesional n-aș putea zice că am observat o diferență, nu cred că cineva din sistemul editorial m-a privit altfel (într-un sens sau altul) din cauza inițiativei. Pe plan personal, a însemnat doar mult efort - e posibil să existe efort și dacă el nu aduce neapărat rezultate.
L.B.: A fost prima și singura dată în viață (eu nefiind un om croit pentru activism, din păcate) în care am simțit că fac ceva pentru un bine mai mare decât binele meu individual, făceam ceva pentru breaslă, iar asta a fost, într-un fel, empowering (m-a împuternicit? m-a emancipat? mi-a dat un sentiment de putere? cum să traducem?). În plan personal, mi-a adus câteva prietene pe care le admir și le iubesc și cu care nu știu dacă m-aș fi intersectat altfel.
S.P.: Cum arăta viața voastră profesională în 2014 și cum arată acum, în 2024?
C.Ș.: Viața mea profesională de acum e cam aceeași cu cea de acum 10 ani - din nou, nu văd diferența, mi se pare că relațiile dintre editori și traducători sînt exact aceleași.
L.B.: În 2014, aveam un job de birou într-o firmă de inginerie și în timpul liber traduceam cărți, dormeam puțin și nu ieșeam aproape deloc, nu știu cum am rezistat în ritmul acela. Un prieten a primit acum câteva zile o amintire de la Facebook din 2014, eram noi doi la Festivalul Dilema de la Alba Iulia și chiar am povestit un pic despre ce ni s-a întâmplat în ultimii zece ani. Pentru mine amintirea aia pare din altă viață. Îmi apăruse la începutul anului volumul de proză scurtă Escapada, prima mea carte serioasă, la o editură vizibilă, și țin minte că atunci, la Alba Iulia, m-am dus să-i ofer un exemplar lui Mircea Cărtărescu (spunându-i un pic jenată ceva de genul: "dacă aveți un picior mai scurt la masă..."). Aveam 31 de ani și trăiam într-o dimensiune în care era important să-i dau cartea mea lui Mircea Cărtărescu. Ce pot să spun în apărarea mea e că erau la coadă câțiva oameni care-i dădeau cartea lor lui Mircea. Între timp am devenit "lucrător cultural independent" și mă ocup mai mult de scris decât de tradus. Sunt tot în lumea cărții, care mi se pare în continuare un mediu profesional ostil pentru lucrătorul cultural independent. Fiecare contract e o nouă luptă, care consumă multe resurse. Există și câteva oaze de transparență și bune practici editoriale și apropiindu-mă de ele mă străduiesc să mai rezist o vreme în domeniu. Dar la cum arată lucrurile, în general, nu văd cum ar putea cineva - scriitor sau traducător - să aibă timpul și spațiul mental pentru a se profesionaliza cu adevărat în această industrie, în felul în care se practică ea aici, așa că probabil lumea cărții va continua să fie dusă în spate în mare parte de amatori, adică de oameni care scriu și traduc, nu-i așa, ca hobby.
S.P.: Cum vedeți acum asociația și ce direcție de acțiune vi s-ar părea potrivită?
C.Ș.: Eu cred că asociația ar trebui să aibă în primul rînd o natură sindicală, de apărare a intereselor concrete ale traducătorilor, pentru că asta este o asociație a traducătorilor. Dincolo de asta, sînt convins că, față de piața de carte destul de sălbatică de acum, o protejare măcar elementară a drepturilor traducătorilor ar aduce și o funcționare mai bună a domeniului în general, în cele din urmă traduceri mai bune pentru cititor - prin stabilizarea și profesionalizarea acestui corp profesional, prin obligarea editorilor să nu mai publice sub un anumit prag de calitate șamd. Ce e culmea e că această relație duală de colaborare și conflict între lucrător și angajator este însăși natura economiei de piață, este cel mai funcțional mecanism în actualul sistem. Dar delegitimarea muncii și eroizarea "antreprenoriatului" a atins culmi atît de aberante în România încît vedem o falsă conștiință de un nivel hilar, o identificare a lucrătorilor cu interesele angajatorilor care se traduce nu doar în exploatarea lor brutală, ci și în disfuncționalitate pur și simplu.
L.B.: Mi se pare că asociația a depășit momentele critice din primii ani și mă bucur că e pe mâini bune, deși e trist că depinde atât de mult de disponibilitatea câtorva voluntari. Mi-aș dori ca în curând să-și poată permite măcar un angajat și să poată accesa mai multe fonduri de la instituții pentru activitățile sale. În continuare, mi se pare că misiunea ei cea mai importantă este cea de informare pentru cei care lucrează în domeniu. Trăim într-o lume care se transformă rapid și în care apar mereu provocări noi (ca în orice profesie), iar de multe ori avem nevoie de ajutor ca să ținem pasul. Să știm cum arată o clauză corectă pentru drepturile audio, de exemplu, sau ce sunt drepturile de împrumut public sau de unde am putea începe o discuție constructivă despre folosirea inteligenței artificiale, în loc să ne prefacem că acest instrument de lucru nu există sau că e rușine să-l folosești. Nici statul nu ne face viața ușoară, cu regulile lui mereu schimbătoare - citeam recent că se dorește schimbarea sistemului cu declarația unică, după ce ne-a luat câțiva ani să ne obișnuim cu el. Vom avea din nou nevoie de ajutor și pe acest plan, cel mai probabil. Cât despre contracte, bineînțeles că negocierea rămâne individuală, ARTLIT nu e un sindicat și nu poate impune contracte colective de muncă sau tarife colective. Fiecare traducător e responsabil de ce semnează, dar și de propria imagine profesională, pe care și-o construiește prin ce livrează și prin felul în care-și duce la îndeplinire obligațiile. Dar te simți mult mai în siguranță și ești mai curajos să discuți un contract cu o editură atunci când ai în spate o comunitate care-ți răspunde la întrebări și-ți împărtășește din experiența ei.
Co-finanțată de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și susținută de partenerii generoși ai asociației, proiectul "TrAducem împreună. Caravana ARTLIT" își propune, în primul rând, să aducă traducătorii împreună, să ofere loc și timp de desfășurare pentru tot ce aduce bun o comunitate de breaslă, dar și să înlesnească apropierea dintre traducători și viitorii profesioniști, cititori și partenerii din lumea cărții. Caravana ARTLIT presupune vizite în universități și în diferite alte spații dedicate cărții din țară, reunite sub umbrela cuprinzătoare a diversității lingvistice și culturale.
