Alina Mariana Maer: Întâlnirea pe care am avut-o acum doi ani în studioul DADA TV din Ploiești a stat sub semnul sincerității și al bucuriei dialogului, de aceea, prima întrebare a acestui interviu, la care vă rog să răspundeți cu sinceritate, este: Din momentul întâlnirii noastre, până astăzi, care a fost ziua, conjunctura care v-a adus cea mai mare bucurie?
Antonella Cornici: A fost nu o zi, au fost mai multe care mi-au adus bucurii, noi provocări, întâlniri minunate și proiecte. Au fost și altfel de zile... dar asta e viața! Zilele mele norocoase se pot numi: Maia, Georgia, Fetele Mundy. Acum realizez că au nume de fete.
A.M.M.: Un personaj al lui Mazilu zicea "eu am ridicat problema, eu o bagatelizez." Eu nu o bagatelizez, doar o voi desțeleni cu reală curiozitate. Colaborarea dvs. cu actrița Maia Morgenstern îmi pare deja firul roșu al carierei dvs. de regizor, carieră din ce în ce mai solidă. Cine este Maia Morgenstern pentru dvs.? O vedetă? O actriță cu o experiență imensă? Un "soi" uman rar care vă obligă și vă provoacă? O prietenă?
A.C.: Firul meu roșu a început cu Marius Bodochi, cu Carmen Tănase, Marius Manole și a ajuns la punctul culminant: Maia Morgenstern! De la toți am învățat ceva, mi-a fost drag să mă întâlnesc/reîntâlnesc cu ei, am simțit o presiune dar am fost strong și da, e minunat să lucrezi cu astfel de actori! E o experiență magică!
Maia este Maia, este doamna Maia! Nimic nu e întâmplător în viața noastră, am spus-o de multe ori. În viața mea trebuia să apară doamna Maia și să lucrăm două spectacole. Cred că nu ne vom opri la două, sper. Este o prietenă, este o actriță-fenomen, daaaa, e o provocare pentru oricine. Nu cred că își propune să fie o provocare, așa îi iese. E foarte puternică, e un leu în scenă. Și, da, Maia Morgenstern este o vedetă, este una dintre cele mai importante actrițe ale noastre. MAIA. Scurt, simplu, sensibil, emoționant, nebunatic, teribil... Pentru mine ea este o EMOȚIE!
A.M.M.: Știu că îl iubiți pe Caragiale, așa că nu vă întreb "ce căuta Neamțul în Bulgaria", ci ce a căutat Antonella Cornici în Georgia?
A.C.: Teatru! Deocamdată...
Am fost invitată să fac parte din juriul Festivalului Internațional de Teatru din Sighnaghi, am ținut și un masterclass "To be or not to be" - un studiu de monolog shakespearian. Și aici, efectiv, m-am îndrăgostit: de țara asta, de teatrul lor, de oameni, de tot! Pentru mine, Georgia chiar a însemnat un restart imens, o adevărată lecție de viață și de teatru. Am regăsit ceva ce credeam că am pierdut prin alte festivaluri, teatre sau pur și simplu prin viață: emoție, adevăr, bucurie! E așa de simplu, de fapt...! Aici, în Sighnaghi (orașul iubirii - ia poftim de... că ziceați de Caragiale!) am cunoscut actori, regizori, critici importanți și "grei", oameni care mi-au mers direct la suflet. Știți ce a fost surprinzător? Că am văzut o echipă tânără conducând un festival (Saba Aslamazishvilli, Nutsa Kobaidze, Georgi Kljain), că puteai să discuți liber, da, fără să mă gândesc că dacă ceva nu mi-a plăcut am terminat-o pe următorii ani cu acea persoană, sau cine știe ce se mai întâmplă... M-am simțit cu adevărat liberă, m-am regăsit, de aceea spun că Georgia a fost o adevărată lecție de teatru și de viață. Nu, nu e mult, ce spun, eu sunt prost de sinceră uneori și suport consecințele:) dar nu pot fi altfel, nu aș mai fi EU!
Am auzit de multe ori vorbindu-se despre această țară dar nu credeam că voi ajunge vreodată aici. Mai degrabă m-aș fi văzut ajunsă în America, dar se pare, că trebuia să deschid această ușă și am făcut-o, fără să mă gândesc prea mult. Eu sunt o persoană care "se aruncă", sunt curioasă și risc... dacă nu aș risca, cred că viața mea ar fi o povară foarte grea. Pentru că mereu și mereu m-aș gândi de ce nu am făcut un lucru sau celălalt lucru.
Deci, asta a căutat neamțul în Bulgaria: Georgia!
Ei, bine, de aici a urmat Show Case - Festivalul Internațional de Teatru din Tbilisi - unde m-am înscris și am fost invitată (nu-i așa că pare prea simplu?!... și totuși a fost așa). Am rămas în suflet cu trei spectacole: Anna's Moment - regia Saba Aslamazishvilli, Jako's Dispossessed - regia Nika Chikvaidze și Blue Bird - regia Andriy Zholdak. Primele două spectacole sunt ale Teatrului Poti - o echipă excelentă, actori foarte buni, regizori tineri minunați. Un mix de emoție, poveste, relație, decoruri simple dar foarte sugestive. Cred că acest teatru este într-o frumoasă ascensiune și sper că acolo se vor întâmpla lucruri extraordinare. Aici în Show Case am cunoscut mulți directori de teatre din întreaga lume, producători de festivaluri, profesori la universități de arte... un festival foarte "plin", dens, cu multe spectacole atât din teatrele de stat cât și din zona independentă.
Despre Georgia aș putea vorbi zile întregi sau aș putea să tac la fel de bine... atât de mult s-a strâns în mine acolo, că nu-mi ajung cuvintele, pot părea patetică, mda, sunt... Mi-e clar că trebuia să mi se întâmple asta și să merg mai departe... altfel.
A.M.M.: Revenim la lista bucuriilor cu nume de fete. Cine se întâlnește cu fetele Mundy nu are cum să nu se îndrăgostească de ele. Povestea lor este o bulă în timp, o amintire descompusă și recompusă sub asaltul dorului de un timp cu certitudini și iubiri haotice, dar reale, o amintire supremă cu niște femei dansând ca la începutul și sfârșitul lumii. Cum s-a prins Antonella Cornici în dansul fetelor Mundy?
A.C.: Știam textul demult. Am și jucat Agnes în regia Adei Lupu Hausvater. Îmi trebuia un text cu roluri de fete, asta a fost dorința teatrului. Câteva luni am tot căutat și nu m-am oprit nicicum. Și într-o dimineață, așa din senin mi-am adus aminte de acest text. L-am găsit în engleză, l-a tradus actrița Mara Bărbărie (pe atunci era studenta mea la master), l-am adaptat, am scris/rescris și am plecat! A fost doar o dimineață și restul a mers de la sine. Proiectul acesta e unul dintre acelea "de suflet", despre care îți amintești toată viața. Rar se aliniază astrele dar și când se întâmplă, chiar suntem fericiți. Repetițiile ne-au lipit unii de alții, au fost emoții puternice, a fost o familie. Teatrul din Giurgiu este un teatru "al meu" ca să spun așa, în sensul acela frumos și bun. Eu sunt un colaborator permanent în acest teatru și încerc de fiecare dată să vin cu altceva, să experimentăm și alte zone ale teatrului, să încercăm... E o echipă foarte dragă mie, actori foarte buni. Da, e Giurgiu! Am mai auzit! Ei, și? Teatru se poate face oriunde, peste tot sunt actori, peste tot avem și bune și rele... Eu am lucrat în foarte multe teatre și de fiecare dată e o provocare pentru mine, fie că pășesc într-o instituție nouă, fie că mă reîntorc. De obicei revin acolo unde mi-a fost bine și de regulă am revenit cam în fiecare teatru de cel puțin 3-4 ori. Am și pauze. Sunt bune. Să nu ne plictisim.
Fetele Mundy... sunt acestea, nu altele! Și dacă aș lua-o de la început, tot ele ar fi! Îmi pare rău că acest spectacol n-a fost văzut de anumiți oameni, că așa e la noi... Apropo, unii nu ajung chiar dacă sunt invitați în nenumărate rânduri, deci... Sunt multe orgolii, toți avem păreri, toți știm mai bine cum se face și cum nu... complicat... iar eu nu am timp. Și de ce aș avea? Pentru ce? Mai bine iau un avion și plec... revin și sunt fericită. Pur și simplu, am obosit de grupuri și grupuri... Nu mai am nervi și viața mea e mai importantă decât că "mi se joacă" sau "nu mi se joacă"... în acel festival, sau nu. Eu am ajuns la festivaluri internaționale de teatru, importante, fără să cunosc pe cineva de acolo. Pur și simplu, m-am înscris, uneori a ieșit, alteori nu!
Nu, nu e că vulpea, că strugurii, chiar nu! Cine mă cunoaște, știe că eu umblu toată lumea asta în fel și chip! Am răbdare, am învățat să am răbdare și știu că dacă în viața asta trebuie să mi se întâmple un anumit lucru, da, va fi! Dar oricum între un festival de-al nostru și altul din lume, am ajuns să prefer avionul. Uneori e mai simplu să ajungi pe alt continent!
A.M.M.: Trăim o epocă de transformare accelerată, de răsturnare a firescului în care evenimentele nu se mai coc, ci irump nedospite prăvălindu-se peste noi. Puteți construi spectacole în afara acestei realități aproape distopice, absentând din ea, evadând în lumi interioare mai greu de supus?
A.C.: Eu văd, citesc și aud foarte mult teatru. Și film! Sunt mereu cu studenți, tineri creatori, e important să știi, să fii conectat la spațiul internațional, altfel reperele tale sunt naive, puține și de fapt, nu sunt repere. Da, suntem în viteză, ăsta e secolul în care trăim. Dar eu așa am învățat să fiu, așa am lucrat încă din școală, pentru mine e ceva firesc să lucrezi concentrat, în cantonament, în perioade scurte de timp. Eu am avut profesori de actorie și regie care erau cu piciorul pe accelerație la maxim și asta m-a obligat, m-a schimbat, m-a călit și m-a ordonat foarte tare. Ce trebuie să se coacă, se va coace, sigur va fi așa... Eu caut emoția mereu și mereu... Pentru unii regizori nu e nevoie de emoție, totul e foarte metalic și rece. Da, se poate și așa, de ce nu? Sunt fel de fel de spectacole, de construcții, de direcții, de, de, de... uneori chimizezi, alteori nu. Suntem diferiți, din fericire și asta e foarte bine! Avem de unde alege, e important și cred că nu trebuie să judecăm. Niciodată nu va fi un spectacol care să placă tuturor și nici invers. Suntem subiectivi și arta pe care o facem e la fel. Atât timp cât avem opțiuni, e foarte bine!
Și revin: da, pot construi alte lumi, vreau asta, migrez prin epoci și țări, sunt într-un laborator permanent, caut, învăț, descopăr, acopăr, nu stau într-o anumită zonă... Cred că e important ce vrei, cum simți, e important momentul, actorii, teatrul, publicul și cât ești de cinstit cu toate astea! Teatrul e și realitatea în care trăim dar poate fi și povestea la care să visezi!
A.M.M.: Să vorbim puțin și despre public, acest partener etern și imprevizibil al creatorului de teatru. Sunt spectacole care sunt sold out din prima zi din care biletele se pun în vânzare, sunt producții premiate care se joacă doar câteva reprezentații. Parcă și gradul de receptare artistică s-a modificat, dar și sistemul referențial. Să ne închipuim că sunteți cu publicul de mână, pe trepte. Nu vreți să îi dați drumul, cum faceți să urce împreună cu dvs., nu să rămână pe aceeași treaptă sau, mai grav să își dorească să coboare? Cum îl atrageți de partea dvs. fără să îl bulversați, fără să îl pierdeți?
A.C.: Publicul e diferit de la o seară la alta, de la un oraș la altul. Eu mă așez în locul spectatorilor de multe ori și încerc să fiu obiectivă (deși, na, nu sunt în totalitate). O fac doar pentru a fi cumva liniștită că ceva va ajunge la el, că va înțelege. Am auzit de multe ori spunându-se că nu ne interesează publicul, că nu e important. Pe bune? Și pentru cine facem noi toate astea? Pentru noi? Păi, atunci să cumpărăm tot noi toate biletele... că teatrele trebuie să facă totuși încasări. Și actorii? Evident că ne interesează publicul, produsul nostru final - spectacolul - trebuie să se vândă.
Eu văd că lumea vine la teatru din ce în ce mai mult! E bine! Da, am văzut săli pline la comedii și săli mai puțin pline la unele spectacole premiate. Sunt opțiuni și opțiuni, uneori nici eu nu le înțeleg... Pentru mine cel mai bun feedback rămâne totuși publicul! Și cred că dacă publicul va găsi emoție la teatru, se va reîntoarce.
A.M.M.: Sunteți regizor cu acte în regulă, mai există în România o școală de regie care poate sta lângă oricare din cele europene fără complexe, fără frustrări?
A.C.: Eu fac tot ce pot, ce știu, învăț în continuare, ca să motivez, să încurajez studenții. Programele de studiu sunt diferite de la o țară la alta. E greu să compari. Nu ai cum. E o întreagă discuție aici. Există și similitudini, e adevărat, se regăsesc în unele programe de studiu modulele de sisteme regizorale, de exemplu, sau studiul scenei monolog, sau Shakespeare.
Acum studenții au multe oportunități: pot accesa programele europene și pot pleca în stagii în Europa, pot alege un master într-o universitate din altă țară, așa că nu e vorba de frustrări. Deschiderea e mare, dacă vrei, soluții sunt!
A.M.M.: Nu vreau să uităm activitatea dvs. la catedră. Am avut bucuria să îl cunosc pe unul dintre studenții pe care i-ați îndrumat, Cristi Avram, și maniera în care a vorbit despre profesoara Cornici, m-a făcut să înțeleg că reușiți să creați în școală climatul spiritual și atmosfera de lucru necesare într-o școală de teatru. Mai vor tinerii să fie studenți ai UNAGE Iași? Cum sunt ei? La ce visează? Cât de determinați sunt să își împlinească visurile?
A.C.: La aceste tipuri de universități - vocaționale - se dau examene, la alte universități se intră pe bază de dosar. E o diferență! La teatru niciodată nu se va intra decât cu examen. Sper. Tinerii de azi au alte opțiuni, repere, informația este la un simplu click... dacă nu ții cont că ei sunt altfel decât erai tu student, nu ai ce căuta la catedră. Mai bine pleci! Mie îmi place la școală, da, îmi place în UNAGE, e un permanent refresh, e o provocare și da, învăț și eu enorm de multe de la studenții mei. Visează să plece, să lucreze spectacole, să facă bani, dar și noi visam asta, doar că erau alte timpuri, alte ne/șanse, alți bani... Să știți că am câțiva absolvenți cu care mă mândresc: Cristi Avram (între timp a devenit și colegul meu de la clasă, suntem la a treia generație), Diana Mititelu, Ioan Crețescu... din ultima promoție încă nu zic nimic, trebuie să mai treacă timpul...
A.M.M.: Pentru că sunteți un om foarte deschis, nu ezit să vă pun următoarea întrebare. În perioada 7-11 septembrie 2024, Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași a organizat prima ediție a Festivalului de regie "Cătălina Buzoianu" - teatru la puterea feminin. Evenimentul a reunit 11 producții din ultimele două stagiuni, semnate de regizori-femei. Antonella Cornici a jucat la Iași, a regizat la Iași și în multe teatre din țară, este profesor în Iași, a promovat valorile Iașului, dar nu s-a regăsit pe lista regizoarelor selecționate. Care sunt spectacolele realizate în ultimele două stagiuni? Cum vă explicați absența dvs. din Festival?
A.C.: Eu nu mai caut explicații. Selecționerul cred că are sigur răspunsul. Habar n-am! Nu a văzut nimic din ce am lucrat în ultimii ani, asta mi-e clar. În rest... în perioada festivalului repetam pentru o nouă premieră. E bine că s-a făcut un festival la Iași, haideți, să vedem lucrurile bune! Că n-am fost eu? Chiar nu mai contează, nu mă doare, să știți, nu mă mai doare demult... m-am imunizat!
A.M.M.: Ce întrebare v-ați fi dorit să vă fie pusă și care este răspunsul la aceasta?
A.C.: Ce faceți în următorii ani?
Plec din țară! (zâmbește deschis)