De formație istoric, Ioana Cosman este o călătoare ce se uită la lume prin lentile ce văd dincolo de momentul prezent, căutând legături cauzale, oferind cu generozitate informații despre locurile prin care trece. Cartea ei, ce consemnează călătoria prin America de Sud la începutul lui 2020, este unul din puținele texte de la noi în care acțiunea se proiectează pe fundalul pandemiei de Covid-19. Suprapersonaj într-un volum de non-ficțiune, pandemia este cea care întrerupe brusc călătoria, forțând întoarcerea Ioanei și a soțului său în România, spre finalul lunii martie. Cele 14 zile pe care trebuie să le petreacă în carantină se transformă, la propriu și la figurat, într-un nou timp al Creației, căci de 14 zile are nevoie autoarea ca să descrie extraordinarul parcurs prin câteva dintre țările Americii de Sud. Fricii de boală și, implicit, de moarte, i se opun forța vindecătoare a povestirii și capacitatea ei de a recrea lumea din detaliile sădite în memorie, care răbufnesc odată cu dorul ce însoțește drumețul din prima clipă în care și-a încheiar călătoria (p.191).
Dar Ioana nu este doar o călătoare împătimită, ci și o admiratoare a celor ce călătoresc, de aceea organizează la Cluj-Napoca, alături de Vasile Cipcigan, întâlniri cu exploratori pe care îi invită să-și împărtășească experiențele unui public ce are în felul acesta șansa de a descoperi nu numai locuri interesante, ci și caractere puternice. Discuțiile lunare purtate sub egida Nomadis au început sezonul al doilea în 26 septembrie 2024, invitată fiind alpinista Maria Dănilă, prima femeie din România ce a urcat pe vârful Annapurna.
Proiectul la care Ioana lucrează în prezent are forma unui scurtmetraj în care scriitorii Sabina Fati și Marius Chivu participă la o discuție despre cărți și călătorii purtată în balonul ce zboară cu aer cald. Invitată la Alpin Film Festival (desfășurat în Brașov, Predeal și Râșnov în perioada 17-22 septembrie 2024), Ioana a prezentat în premieră imagini din filmul pe care îl pregătește și a vorbit despre plăcerea de a descoperi lumea și oamenii, căreia i-a dat și formă scrisă, prin volumul publicat în 2022.
O cunoșteam pe Ioana Cosman doar din cartea ei. Mi-a plăcut stilul ei limpede și precis, m-a prins tensiunea paginilor în care era relatată plecarea precipitată din Argentina, am empatizat cu toată anxietatea ei provocată de virusul pe atunci necunoscut și cred că fragmentele în care se autoanalizează sunt mărturii prețioase, foarte bine scrise, ale unui tip de răspuns pe care mulți dintre cei care au trecut prin pandemia de Covid-19 l-au dat în fața evenimentelor stranii pe care le-au traversat. Mi-au rămas în minte locuri pe care aș vrea să le văd dacă aș ajunge vreodată în America de Sud și portrete ale unora dintre cei pe care i-a întâlnit pe drum, așa că m-am bucurat mult să aflu că o pot întâlni în sfârșit, la Brașov. Am stat de vorbă după intervenția ei la Alpin Film Festival și m-au cucerit sinceritatea, modestia și generozitatea ei. Exersată în atât de multe și de diverse contexte, plăcerea Ioanei de a conversa te face să te simți în largul tău și să ai sentimentul că nu ea, ci tu ești personajul principal al întâlnirii. I-am adresat câteva întrebări Ioanei, la care ea a avut amabilitatea să răspundă. Vă invit să citiți scurtul interviu pe care i l-am luat, cu promisiunea că voi reveni cu un material mai amplu după ce filmul și romanul la care lucrează vor fi gata.
Ioana Clara Enescu: Ești pentru a doua oară prezentă la Alpin Film Festival. Ai participat la o discuție despre cărțile ce au ca subiect muntele. Ai văzut filme ce participă la festival. Organizezi tu însăți, la Cluj-Napoca, întâlniri cu alpiniști, exploratori, călători în cele mai spectaculoase locuri de pe Terra. Care crezi că este rolul unor asemenea evenimente în contextul mai larg al discuției despre relația dintre om și natură?
Ioana Cosman: Noi, oamenii, relaționăm cel mai bine prin poveștile de viață ale altor oameni. Fie că ne atrag prin spectaculozitatea lor, dorindu-ne poate să trăim experiențe similare, fie că ne regăsim în ele și empatizăm, argumentele au nevoie de o latură emoțională care să ne atingă. Dacă vrem să apropiem omul de natură, trebuie să prezentăm datele științifice într-o formă accesibilă și captivantă, pe care să o poată înțelege și simți. Povestea - fie ea vizuală, scrisă sau narată - are puterea de a ne sensibiliza. Când cineva care își dedică viața urcând munți, scufundându-se în oceane sau explorând jungla îți povestește cum ghețarii se topesc, coralii mor sau animalele dispar de la un an la altul, ajungi să trăiești durerea pierderii alături de el și de lumea pe care o explorează și o împărtășește cu tine.
I.C.E: Cum vezi raportul dintre carte și film, când vine vorba despre reflectarea unei călătorii? Care sunt punctele în care cele două tipuri de discurs se ating și care sunt cele în care se îndepărtează? Crezi că se adresează aceluiași tip de public?
I.C.: Fără îndoială, filmul are o audiență mai numeroasă decât cartea. Este mai accesibil publicului larg, are o durată mai redusă și este mai ușor de digerat. Dar ambele aparțin aceleiași mari arte a comunicării, capabile să împingă omul spre aventură și descoperire. În timp ce filmul ne captează prin imagini, cartea ne stârnește imaginația. Responsabilitatea revine "creatorului" de a le prezenta în așa fel încât să declanșeze suspansul necesar atât într-un caz, cât și în celălalt.
I.C.E.: Spui în volumul tău, "Porțile se închid la miezul nopții", că te seduc circularitățile, că îți plac sferele. Cum răspund călătoriile, scrisul, evenimentele pe care le organizezi la această nevoie a ta de rotunjime?
I.C.: Ceea ce mă fascinează la sfere este faptul că începutul și sfârșitul se contopesc. Dacă ar trebui să stabilesc unde începe, unde îi este mijlocul sau unde se termină un cerc, mi-ar fi imposibil. În scris, urmăresc o anumită rotunjime a textului. Dilema inițială își găsește rezolvarea, fie printr-un răspuns, fie printr-o altă întrebare, în final, astfel încât cele două capete să se îmbine. Călătoriile fac parte din această sferă, pentru că ele sunt cele care îmi declanșează dilemele pe care apoi le integrez în scris. Pentru mine, călătoriile se aseamănă dialogurilor socratice: după fiecare întrebare urmează un răspuns, care este ulterior răsturnat de o nouă întrebare, iar tot acest discurs generează concluzii care, la rândul lor, sunt spulberate de alte interogații. Dialogurile pe care le port dintr-o călătorie în alta se regăsesc în ceea ce scriu, la fel cum se găsesc și în evenimentele pe care le organizez, în așa fel încât ele devin parte a aceluiași cerc cu margini indefinite.
I.C.E.: În proiectul tău cel mai recent, i-ai invitat pe Sabina Fati și pe Marius Chivu la o discuție despre călătorii și cărți, în care v-ați desprins, la propriu, de pământ - ați purtat conversația în timp ce zburați într-un balon cu aer cald. Din punctul tău de vedere, scrisul și călătoriile sunt modalități prin care ieși din rutină și din locurile comune? Le vezi ca pe niște provocări?
I.C.: Scrisul și călătoriile îmi împlinesc mai multe nevoi - pe de o parte, dorința de explorare, aventură și risc, iar pe de altă parte, nevoia de solitudine, introspecție și descoperire. Uneori ele se intersectează, alteori nu, dar nu încetează să se hrănească una din cealaltă. Indiferent că vorbim despre călătorii, scris sau proiecte în care sunt implicată, toate se află în sfera fanteziei. Încerc mereu să mă feresc de activități incolore și insipide, pentru a nu cădea, așa cum spuneai, în rutină. Din acest motiv am și ales să invit doi scriitori călători să își împărtășească experiențele nu stând în fotoliu, ci ridicându-ne de la pământ și lăsând imaginația să zboare.
I.C.E.: Ca să încheiem rotund, cum îți place, dacă ai fi invitată la una din edițiile viitoare ale Alpin Film Festival în calitate de realizator de film documentar, pe care dintre călătoriile tale de până acum ai alege-o și cum ar putea să arate un asemenea film? Ți-ai ecraniza cartea sau te-ai orienta către un alt spațiu decât America de Sud?
I.C.: Fiecare călătorie îmi este foarte dragă, pentru că din fiecare am învățat ceva. Sau, mai bine spus, fiecare călătorie mi-a zdruncinat o convingere și mi-a adus noi suferințe dilematice, pentru care sunt profund recunoscătoare. Totuși, nu cred că aș alege o călătorie anume pentru a o transforma într-un film documentar. În schimb, aș prefera să ecranizez romanul la care lucrez acum, un fantasy teologico-filozofic, cum îmi place să-l numesc, în care lumile create sunt puternic influențate de călătoriile mele. Munții, vulcanii, întinderile de apă sau așezările din deșert descrise în carte, sunt toate inspirate de locuri reale, pe care am avut șansa de a le vedea pe această planetă și pe care le port în mine cu fiecare pagină care mă aduce mai aproape de final.
