Dar înainte de a ajunge la întrebări, o scurtă introducere mai formală. Alexandru Ion s-a născut pe 3 septembrie 1987 la Alexandria și este actor și manager cultural. Este absolvent de licență și masterat în Arta Actorului și al unui masterat în Teatrologie, Marketing și Management cultural la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", București. În 2006, la 18 ani, a co-fondat Asociația T.E.T.A și Festivalul Național de Teatru Tânăr "Ideo Ideis" de la Alexandria, al căror co-președinte este și în prezent. Împreună cu T.E.T.A a dezvoltat numeroase proiecte dedicate educației alternative prin artă și susținerii artiștilor tineri și a co-produs multe spectacole de teatru în sectorul independent. Ca actor, biografia sa teatrală include spectacole ca: Îngeri în America la Teatrul Metropolis (r. Victor Ioan Frunză), Numitorul comun la Teatrul de Comedie (r. Vlad Zamfirescu), Vanilla Skype (r. Cătălin Ștefănescu) și De ce n-o facem în drum (r. Neil LaBute) la Teatrul ACT, The History Boys (r. Vlad Cristache) la Teatrul Excelsior, Familia Tót (r. Victor Ioan Frunză) la Centrul Cultural Lumina, Medea's boys (r. Andrei Măjeri), Cea mai călduroasă zi din an și Taximetriști (r. Bogdan Theodor Olteanu) la Apollo 111, Înapoi în iarnă (r. Andreea Borțun) la Unteatru. Are la activ mai multe filme de scurt și lungmetraj, cele mai recente fiind Mia își ratează răzbunarea și Taximetriști (r. Bogdan Th. Olteanu), Toni și prietenii săi (r. Ion Indolean) și Klaus & Barroso (r. colectivă). În prezent este cofondatorul proiectului multiSENZORIAL, împreună cu soția sa, Evelyne Vîlcu.
Vanessa Buga: Festivalul Ideo Ideis a ajuns în prezent (de fapt de o bună bucată de vreme) la o anvergură națională. Însă el a fost și la început, înființat de un grup de liceeni (Alexandru Ion - 18 ani, Andreea Borțun - 15 ani, alături de voi fiind și Oana Nedelea - 16 ani) care i-au dat naștere acum nouăsprezece ani, în 2006. Cum arăta lumea (voastră) în 2006 și cum a arătat prima ediție a festivalului?
Alexandru Ion: Recunosc că, pe măsură ce trece timpul, amintirile își pierd conturul și mi-e greu să-mi amintesc cum am reușit să organizăm festivalul fără tehnologia de care dispunem acum. Pe vremea aia nu aveam cu toții internetul în buzunare, ca acum. Ca să trimitem un e-mail trebuia să mergem la un Internet Cafe (e-mailul era oricum o noțiune vag abstractă), iar ca să vorbești la telefon aveai nevoie de credite (și nu aveam, erau scumpe mai ales pentru vârsta pe care o aveam atunci). Dacă trebuia să dăm un telefon care dura mai mult de două minute era greu, sau cel puțin asta e amintirea mea. Îmi aduc aminte că am avut la un moment dat o problemă cu un stroboscop, a trebuit să vorbim cu cei care ni-l închiriaseră și a fost o conversație de zece minute. Și părea că acolo se termină lumea, că am folosit tot creditul pe care îl aveam pentru vorbit la telefon. Lumea noastră avea cu mult mai puțină tehnologie și cred că asta afecta tot, de la felul în care comunicam cu cei care urmau să vină la festival, până la redactarea contractelor (care oricum erau în momentul ăla o noțiune nouă pentru noi, iar când intram în contact cu termeni din categoria "personalitate juridică", mie mi se părea că trebuie să avem un vibe mai protocolar). Dar cu siguranță că lumea părea mult mai plină de posibilități , pentru că nu exista filtrul cinismului pe care am senzația că îl dobândești pe măsură ce înaintezi în vârstă. Și nu aveam nici temerile care vin tot cu vârsta. Părea că orice se poate face. Pur și simplu nu îmi amintesc cum am comunicat cu trupele (la prima ediție au fost 10 trupe, mai multe decât sunt acum). Ajuta, evident, că eram într-un circuit de festivaluri de adolescenți, și atunci ne știam personal cu mai toată lumea. Și părea un extended family business. Dar nu anticipam ce va deveni, nu ne era clar la ce ne aruncăm, nu știam cu ce se mănâncă un festival decât din ce văzusem de la celelalte festivaluri (dar acolo vezi doar front office-ul, nu vezi ce e în spatele poveștii). Și îmi e greu să integrez faptul că mai e puțin și se fac 20 de ani de atunci... Cu siguranță era o perioadă dominată de enorm de mult entuziasm, era ceva ce ne purta și care conta foarte mult.
Au fost așadar 10 trupe care și-au jucat spectacolele, au fost ateliere (atunci nu existau atelierele de arte alăturate așa cum le numim acum, existau doar ateliere de teatru, cu traineri), am avut două spectacole invitate, unul de la Green Hours pentru că pe vremea aia partea de spectacole de adolescenți avea un juriu și se dădeau premii. În juriul primei ediții era și regretatul Voicu Rădescu care ne-a ajutat foarte mult atunci, era un suflet mare care a contribuit substanțial în povestea noastră. Mai erau în juriu actorii Adrian Titieni și Mircea Constantinescu, precum și regizorii Ana Mărgineanu și Alex Mihail.
Din punct de vedere al formatului era semnificativ mai restrâns decât ce-i acum pentru ca secțiunile care există acum în Ideo au fost adăugate pe parcursul anilor, pe măsură ce am făcut trecerea de la un demers adolescentin la ceva ce a devenit un pic mai instituționalizat și mai cu straturi, cu departamente, cu oameni specializați pe câte un domeniu... Erau atelierele, spectacolele tinerilor, câteva spectacole invitate, o petrecere și cam atât. Și mai era ceva ce a reprezentat multă vreme o tradiție - bătaia cu apă de la vechiul cămin.
Erau destul de mulți tineri și atunci și îmi aduc aminte că erau colegi ai noștri din alte trupe din țară cărora le-a plăcut foarte tare aici și spuneau că nu se așteptau să fie așa de bine de la prima ediție... dar entuziasmul ăsta pe care îl aveam cu toții clar a contat. Și probabil că era și puțin exotic că veneai în Alexandria, probabil mulți dintre cei care au venit atunci ori nu știau deloc de existența orașului, ori auziseră de el, dar nu știau unde e pe hartă.
V.B: La începutul anilor 2000 existau deja câteva festivaluri de teatru pentru liceeni în țară. Ce v-a făcut să vreți să înființați propriul festival în Alexandria?
A.I.: A fost o combinație de factori și probabil că dacă i-ai întreba pe alții dintre cei implicați la început ți-ar spune lucruri un pic diferite pentru că amintirile noastre funcționează diferit, dar și pentru că motivațiile au fost diferite. Pentru mine cred că a fost o combinație de puseu adolescentin combinat cu mimetism. În adolescență, când vedeam ceva ce-mi place, reflexul natural era să încerc să fac și eu la fel. Am mers la un festival de teatru la Arad cu trupa de teatru de adolescenți în care eram atunci și am văzut un spectacol în care juca Liviu Romanescu, actualul director al festivalului, și ne-a plăcut atât de tare că am sfârșit prin a face - fără să ne propunem, fără să ne dăm seama - o copie a acelui spectacol. Pentru că ne amprentase atât de tare... voiam să fim și noi așa. Și atunci cred că a jucat un minim rol în ecuație povestea asta - că mergeam la festivaluri, ne plăcea și voiam să facem și noi la fel, exista și o formă de frondă adolescentină în care atunci când vedeai lucruri care-ți plăceau de cele mai multe ori se năștea în minte nu doar ideea că le poți face, dar că le poți face mai bine. Iar pentru mine a mai contat ceva: faptul că toate festivalurile care existau atunci erau în engleză, pentru că toate se născuseră sub egida British Council. Și nu înțelegeam de ce trebuie să jucam în engleză? De ce facem atelierele în engleză? (e drept că ulterior mi-am dat seama că m-a ajutat foarte mult povestea asta cu engleza). Așa că aveam în minte să facem un festival în română. Și cred că din ecuație mai face parte faptul că nu se întâmpla mare lucru în Alexandria, și cred că ne doream ca teatrul pe care îl descoperiserăm să existe într-o formă sau alta și la noi în oraș. Cam ăsta e mixul cred. Andreea Borțun probabil ți-ar povesti și că ea era în clasa a noua când am început și avea conștiința faptului că va mai fi în Alexandria încă patru ani, așa că își dorea să aibă un scop, un ceva de care să se ocupe și care să o anime pentru anii în care urma să mai fie în oraș.
V.B: Fiind un festival nou. făcut fără sprijinul unui teatru (Alexandria nu a avut și nu are nici astăzi un teatru profesionist local) și în plus gândit de niște tineri fără experiență, cum ați convins atât comunitatea, cât și trupele de teatru tânăr să ia parte la el? Cum ați promovat festivalul și care au fost impedimentele de care v-ați izbit?
A.I.: O să încerc să răspund scurt. Cu trupele de teatru n-a fost complicat pentru că, așa cum spuneam, eram într-un circuit festivalier și ne știam personal cu toți, așa că a fost foarte directă comunicarea. În legătură cu promovarea, totul se făcea după nas, așa cum ni se părea că trebuie făcut, nu aveam tehnică în spate, nu aveam teorie, nu aveam profesioniști care să știe cu ce se mănâncă comunicarea, care e logistica necesară. Și atunci făceam cum ni se părea nouă că este mai bine. Iar când nu știam sau aveam nevoie de idei, întrebam în stânga, în dreapta. Ulterior eu am intrat la UNATC și atunci s-a deschis o lume, am avut acces la oameni cu mult mai multă experiență. Și cum exista în continuare elementul acesta exotic - niște copii din Alexandria (un oraș foarte mic fără teatru și fără cinema) care fac un festival de teatru - ni s-au deschis multe uși către profesioniști și oameni marcanți din domeniu care erau... seduși poate că e mult spus, dar cărora li se părea bizar-interesantă combinația asta de tineri care fac un festival de teatru într-un oraș fără teatru și atunci erau foarte dornici să ne ajute. Așa că domnul Marcel Iureș a fost președintele de onoare al festivalului de la prima ediție, domnul Adrian Titieni a venit în juriu, iar de-a lungul timpului am cunoscut o mulțime de oameni fără de care, fără îndoială, Ideo Ideis nu ar fi fost ce este astăzi, oameni care ne-au dat din timpul și experiența lor și au făcut, cu bunăvoință, o mulțime de lucruri pro bono. Și atunci cred că a fost un soi de bulgăre de zăpadă care, pe măsură ce se rostogolea, aduna lucruri, aduna oameni, aduna informații, aduna entuziasm. Și se pare că există și un pic de magie aici:) Cătălin Ștefănescu spune des că Ideo Ideis nu poate fi povestit, Ideo Ideis trebuie trăit. Să fii aici, în Alexandria, să simți entuziasmul și pulsația Festivalului. Asta a contat foarte mult în primii ani.
A fost apoi un boom mediatic la ediția patru când ne-a trimis un mesaj video Jeremy Irons. Îl cunoscuserăm pe managerul Angelei Gheorghiu, care a fost susținătoarea principală a ediției patru, iar dumneaei tocmai filmase ceva cu Jeremy Irons și i-a povestit de festival. Gândul inițial era să vină și el aici dar nu a mai putut să ajungă până la urmă așa că ne-a trimis un mesaj video, care se găsește și acum pe YouTube și care a fost foarte mult preluat de televiziuni, publicații. Era o știre faptul că un câștigător de Oscar vorbea cu niște copii din Alexandria despre festivalul Ideo Ideis. Și evident am avut mereu și sprijinul și ajutorul lui Andrei Borțun, verișorul Andreei Borțun, cel care face printre multe altele Romanian Design Week și are un bagaj foarte mare de proiecte în spate.. Dacă aș începe să listez oamenii care ne-au ajutat n-am termina până mâine...
Legat de cum l-am cunoscut pe Marcel Iureș, și aici e o poveste. Prin Andrei Borțun am ajuns la Alexandra Tînjală care avea pe vremea aia o agenție de publicitate și de branding care se numea Sisters (ei ne-au făcut logoul inițial al Ideo - până acum 4 sau 5 ani Ideo Ideis avea alt logo, avea o față stilizată). Dacă îmi aduc bine aminte, mama Alexandrei Tînjală fusese colegă de liceu cu domnul Iureș și cred că așa a ajuns să i se povestească lui despre festival. Și domnul Iureș a sunat-o pe Andreea Borțun într-o zi și i-a zis: Am auzit că faceți un festival și aș vrea să vă ajut. Iar asta a fost ceva "cataclismic", a fost de dimensiuni extraordinare. Mulți ani mai târziu l-am întrebat pe domnul Iureș cum de a venit să ajute niște copii care nu aveau un pedigree, pe noi care nu aveam ceva de arătat. Și a spus un lucru care mie mi se pare extrem de emoționant și de frumos, care s-a transformat ulterior într-un crez personal. A spus (dincolo de faptul că a mirosit ceva bun) că reflexul natural al omului ar trebui să fie ca atunci când i se cere ajutorul, dacă poate să ajute, să o facă.
V.B.: Festivalul a început să se apropie, cu timpul, de forma pe care o vedem astăzi, în 2024. Cum a decurs evoluția sa din prisma fondatorului care a avut prilejul să îl observe îndeaproape? Când a început să prindă amploare? Cum și când s-a profesionalizat?
A.I.: A existat un punct care a schimbat fundamental lucrurile la ediția a zecea (2015). Până atunci toată lumea care lucra pentru festival o făcea pro bono, adică tot ce însemna echipă de organizare, traineri, practic toată lumea care venea aici. Singurele care erau remunerate erau spectacolele invitate. Și la ediția 10 - pentru că deja migraserăm de la starea de adolescenți care n-au nici o grijă pe lume, și de la cea de studenți care sunt susținuți de părinți în mare parte, mulți dintre noi deveniserăm adulți în toată regula - ne-am dat seama că dacă vrem să asigurăm o sustenabilitate pe termen lung pentru festival e important să-l instituționalizăm, astfel încât în momentul în care pleacă oameni (că și echipa asta e un organism viu ca orice altă echipă) și ai nevoie de alți oameni, să nu fie imposibil să găsești. E foarte greu dacă ai nevoie de cineva care să fie și bun la ce face și disponibil și să și vrea să vină pro bono. A fost o schimbare majoră când am introdus onorariile pentru toată lumea din ecuație, evident niște onorarii raportate la piața de festivaluri de nișă, piața de festivaluri care nu generează profit. Oricum nu vorbim despre niște onorarii spectaculoase, dar ele asigură o bază. Dar ca să concluzionez această idee, festivalul s-a profesionalizat pe partea de organizare, structura secțiunilor dedicate adolescenților a rămas la fel, noi am profesionalizat back office-ul.
Evoluția e greu de povestit pe scurt pentru că în 20 de ani s-au întâmplat enorm de multe lucruri, enorm de multe elemente de damage control, pentru că festivalul se întâmplă într-un oraș care nu are infrastructură culturală, care să poată să găzduiască cu ușurință evenimente culturale. Cert e că îmi place să cred că și atunci când nu a evoluat, a păstrat un nivel foarte înalt de execuție.
A mai fost un moment foarte important când s-a renunțat la premii și am trecut la experiențe. Asta pentru că nu ne-am poziționat niciodată ca o tabără de actori sau regizori ci ca un spațiu în care adolescenții își pot găsi "vocea" și își pot identifica interesele. De asta și head line-ul actual al festivalului este "exprimă ce ești".
V.B.: Da, da, hai să mai zăbovim puțin la faptul că Ideo Ideis a renunțat la premii acum mulți ani. Când ați decis că este momentul ca festivalul să lase în urmă latura competitivă și de ce s-a produs această schimbare?
A.I.: Și aici e un cumul de factori. Cred că povestea asta cu competiția în artă e ceva foarte discutabil care trebuie tratat cu multă atenție și măsură. Cu toții avem nevoie de validare și poate că premiile joacă un rol important dar e important de reținut că una e lumea profesionistă și alta e un spațiu de genul ăsta în care miza este explorarea personală. Mizele aici nu sunt să se încordeze mușchii adolescentini ca să vedem cine îi are mai mari. Exista în mințile fiecăruia dintre noi, cei care eram la conducerea festivalului în perioada aceea, ideea că competiția în artă nu e cel mai fericit lucru din lume. Când, acum niște ani, am avut-o ca invitată pe Uta Plate - care pe vremea aia era theatre educator la Schaubühne în Berlin - și ea ne-a ridicat la plasă subiectul ăsta și ne-a spus că nu e un lucru foarte sănătos să introduci în tipul ăsta de spațiu și în tipul ăsta de demers sentimentul că cineva e mai bun decât altcineva. Chiar și în structurarea premiilor în maniera cel mai bun actor în rol principal și cel mai bun actor în rol secundar era o problemă. În momentul în care îi transmiți unui tânăr de cincisprezece ani de exemplu, care are un rol secundar, că există și o categorie de premii pentru rol principal, tu transmiți unei minți foarte tinere care acumulează informații că există acolo o diferențiere între importanța lui care joacă rolul secundar și importanța celui care joacă rolul principal. Ori miza nu e asta, miza nu e să stabilim cine este mai bun, drept dovadă că selecția de la Ideo Ideis nu a fost una competitivă, ci a inclus în fiecare an trupe despre care simțeam că șansa asta le-ar face foarte mult bine, trupe din orașe mici, trupe emergente, trupe care nu aveau neapărat un istoric sau un spectacol senzațional, dar simțeam că ar fi beneficiat foarte mult de pe urma acestei experiențe. Pe scurt, ăsta a fost elementul determinant pentru această decizie de renunțare la premii, s-au întâlnit toți stimulii ăștia și ne-a devenit foarte clar că ce facemi e despre ce trăiești aici, despre ce descoperi aici, despre ce prieteni își faci, despre ce meserii descoperi și nu despre cine e mai bun pe scenă.
V.B.: Mai am o ultimă întrebare despre trecutul și prezentul Ideo Ideis. Se vorbește mult că tinerii din ziua de azi nu mai sunt la fel că tinerii din ziua de ieri. Ce unește și ce deosebește generațiile noi de tineri participanți la Ideo Ideis de generația dumneavoastră?
A.I.: Primul lucru care îmi vine în minte când aud genul ăsta de întrebare e legat de tehnologie. Dar înainte de a dezvolta, fac o scurtă paranteză. Există o meteahnă care mi se pare ușor de identificat: pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă dezvoltă un tip de nostalgie a vremurilor în care ei erau mai tineri și atunci apar hiper-natural sintagme din categoria pe "vremea mea", "generația mea era altfel", "cum era la noi...". După părerea mea astea nu au un fundament real în fibra realității, dar dacă e ceva pe care aș putea să pun degetul și care să spun că e fundamental diferit e tehnologia. Și de aici derivă cât de mult acces ai la informație, cât de facil e accesul la informație, dar și cât de facil e accesul la dezinformare, de exemplu, pentru că trăim vremuri în care amploarea fake news și felul în care se perpetuează informații trunchiate sau neadevărate e ceva ce mie mi se pare înspăimântător. Dincolo de asta cred că tehnologia (și social media în special) a adus în realitatea prezentului (poate mă înșel) și o dimensiune a urii care nu exista sau nu exista în forma asta înaintea proliferării social media. Ori asta cred că este ceva foarte diferit pentru că interacționezi cu adolescenți care prin natura contactului pe care îl au cu internetul sunt mai informați (mai informați nu înseamnă neapărat mai bine informați), se raportează diferit la ideea conexiune umana
Și mai e ceva fundamental diferit, derivat tot din accesul la tehnologie - acesta dă implicit senzația că posibilitățile sunt nesfârșite. Pentru noi, când aveam vârsta adolescenților de astăzi, limitele universului în care trăiam erau ceva mai înguste și nu spun asta într-un sens rău, ci într-un sens bun. În rest, ca atmosferă, nu văd diferențe semnificative, adică dansează pe alte melodii decât dansam noi și pe vremea noastră nu exista trap, dar asta nu e foarte important. (Pe vremea noastră - vezi- și eu am folosit amărăciunea asta de sintagmă).
Pe de altă parte trebuie să admit că nu sunt cel care are răspunsul cel mai amplu, pentru că sunt parte din fenomenul ăsta de a lucra cu adolescenți de atâția ani, dar am lucrat din poziția organizatorului, nu din poziția contactului direct. Pentru ei trainerii sunt contactul direct, cei care lucrează cu ei la fața locului cred că sesizează foarte diferit schimbările astea, și noi, organizatorii, ne-am luat informații întotdeauna de la traineri. Și mereu am structurat felul în care am făcut lucrurile încercând să obținem cât mai mult feedback de la participanți, de la tineri, de la adolescenții din țară și să construim totul astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor lor. Dar dincolo de asta, eu nu pot să pretind că sunt un fin cunoscător al status quo-ului adolescentin. Îmi extrag și eu informații din același internet și din evenimentele pe care le facem și care sunt dedicate adolescenților, dar cred că pentru a avea date concludente în legătură cu subiecte de genul ăsta e nevoie de studii serioase. Fără ele eu pot să spun din exterior "da, mi se pare că sunt mai nu știu cum", dar nu înseamnă că am și dreptate. Cred că sunt un pic mai curajoși, dar asta se leagă și de orașul din care provin. Adică e o constantă că tinerii din București, de exemplu, sunt, cel mai probabil, un pic mai "tupeiști" (nu e niciun sens peiorativ când folosesc cuvântul ăsta) decât niște tineri care provin dintr-un oraș foarte mic, care vin din Pucioasa de exemplu. Dar asta e și o consecință a faptului că într-un oraș mare ești expus la mult mai multe lucruri, mai multă cultură cel mai probabil. Sunt dinamici pe care nu pot să pretind că le înțeleg până la capăt.