Mulți dintre copii nu au fost niciodată la cinema înainte de această inițiativă. Scopul programului este să educe mersul la cinema de la o vârstă fragedă, programul fiind îmbinat cu o intervenție culturală în zone fară acces la cultură.
Mai jos puteți citi câteva gânduri ale Iuliei Rugină, inițiatoarea proiectului, trainer în proiect și co-fondatoare a Asociației Culturale Control N - asociația care a organizat proiectul.
Roxana Bălăneanu: De ce crezi că este necesară educația cinematografică?
Iulia Rugină: Ca să facem diferența între cinemaul ca formă de entertainment și cinemaul ca artă. Ca să îl putem înțelege pe cel de-al doilea și pentru a-l lăsa să ne modeleze ca ființe umane la un nivel mult mai profund, mai schimbător de mentalități.
R.B.: Pot fi copiii învățați, în doar o săptămână, să scrie scenarii și să regizeze?
I.R.: În niciun caz. Nici nu ne propunem să facem asta. Ne propunem să le arătăm cum e. Ce înseamnă, cum se simte pe pielea ta un tip de activitate care imită, de fapt, facerea unui film. Dar asta e magia care te poate vrăji și scânteia care te poate face să vrei să mergi mai departe pe cont propriu. Le arătăm ce frumos e. Nu înseamnă că o să le și placă și că o să se și priceapă. Dar dacă da, le-am deschis o fereastră. Asta e absolut tot ce putem face. Nu avem cum să suplinim într-o săptămână tot ce lipsește de atâția zeci de ani.
R.B.: Avem azi posibilitatea de a viziona la noi acasă orice gen de film, produs oriunde în lume, avem acces la cele mai nișate producții.
De ce am mai merge azi la cinema? Cine sunt cei care încă merg consecvent la film?
I.R.: Pentru că e o experiență foarte, foarte specială și nu are nimic în comun cu cea de a vedea filme acasă - mă refer bineînțeles la o sală în care oamenii nu vorbesc și sunt acolo pentru film. Eu văd filme și acasă și la cinema. Nu fac ierarhii, cred că ambele experiențe sunt valide și chiar necesare. Dar cred că unii oameni uită de cea de-a doua. E o formă de smerenie pe care eu una o simt în sala de cinema. E un respect diferit pentru film, e o predare a unui control pe care ți-l dă de obicei telecomanda - să dai stop, să pui pauză, să dai înapoi, înainte sau să vezi săptămâna viitoare. E ca muzica ascultată pe vinyl. Eu ascult muzică și pe vinyl și pe Spotify. Sunt experiențe diferite. N-aș renunța la niciuna.
R.B.: Videoclipurile scurte, create de utilizatori, aceste pilule cu anestezic al simțului critic care își fac efectul rapid și ne oferă Mc-art, entertainment, senzaționalism, știință pentru toți - ne schimbă în vreun fel interiorul și disponibilitatea pentru arta cinematografică?
I.R.: Eu nu cred că ele fac rău și dacă Mc-art e peiorativ, nu cred nici în asta, pentru că nu compar în mintea mea reels-urile sau TikTok-urile cu un film. (Sau cu ce înțeleg eu că înseamnă un film, pentru că până la urmă - cine poate zice exact?) Dacă mănânci Mc tu știi că asta faci. Nu crezi că mănânci o masă sănătoasă, plină de nutrienți. Știi că mănânci Mc, știi că nu îți face bine, că te îngrașă, că toate relele, dar tot mănânci pentru că vrei și pentru că îți place. Dacă ai crede că există doar Mc pe lume, da, ar fi o problemă. La fel cu discuția despre film vs TikTok. Problema nu e că există TikTok, problema e că unii oameni cred că există doar TikTok.
Cu ei încearcă proiectul ăsta să vorbească. De la o vârstă mică, când încă au energie și entuziasm să descopere și altceva, ghidați de oameni care vin din altă zonă decât cea la care au ei acces.
R.B.: Azi pretindem ca știm orice vizualizând un tutorial de 5 minute pe YouTube. Ce nu putem învăța niciodată în 5 minute?
I.R.: Să facem un film:)
R.B.: De ce nu? Din perspectivă tehnică, putem învăța cum se filmează, cum se aranjează un ecleraj, cum se montează.
I.R.: Pentru că un film nu există doar din perspectivă tehnică. Maxim putem vorbi de un material video realizat tehnic impecabil (deși nici asta nu avem cum învăța în 5 minute), nu de un film. Pentru mine un film vine la pachet cu o intenție, un gând, o emoție și o aprofundare a ceea ce vrei să faci. Mi-e greu să cred că se pot întâmpla toate astea în 5 minute, dar până la urmă, cine poate ști și cine poate da verdicte?
R.B.: Este mai "sincer" acest tip de conținut care supralicitează inutilitatea în comparație cu filmul?
I.R.: Nu pot compara. Mă uit la reels-uri ore întregi câteodată, celebrând de fapt inutilitatea - și a lor și a acțiunii mele de a mă uita la ele. E altul pentru mine scopul lor decât cel pe care îl are cinemaul, deci nu mă încurcă niciodată tipul ăsta de conținut în a vedea un film. Nu știu cine e mai sincer și nu știu în ce se cuantifică în cazul ăsta sinceritatea. Nu-mi amintesc însă să mă fi pus pe gânduri zile întregi un reel, sau să mă facă să plâng, să-mi regândesc perspectivele, să-mi recalibrez unele definiții, să mă autoanalizez, chestionez și alte cutremure de tipul ăsta. Da, am râs. Oi fi lăcrimat de câteva ori. Am avut goose bumps câteodată. Dar astea sunt emoții de moment. Le-am simțit și când m-am dat în ride-urile de la Universal Studios.
R.B.: Spui că deși ești un consumator al conținuturilor de pe rețele sociale, nu intri, de fapt, într-un dialog cu aceste produse. Ce nevoi îți satisface totuși acest consum? La ce nevoi răspunde filmul în cazul tău?
I.R.: Cred că nevoia de entertainment / informare / descoperire de lucruri noi / procrastinare și de multe ori golire de creier. Mă relaxează foarte tare să mă uit la oameni făcând lucruri fără sens. Filmul merge într-un loc în care e sufletul, iar el are nevoie de multe ori de lucruri care sunt greu de pus în cuvinte.
R.B.: Mai avem disponibilitatea de a fi puși pe gânduri? Mă refer la a ni se trezi dorința de a intra într-un dialog fără răspunsuri cu obiecte culturale pe teme care depășesc cotidianul fiecăruia?
I.R.: Nu știu alții cum sunt, dar eu am:)
R.B.: Stau mai bine alte țări în privința educației cinematografice?
I.R.: Absolut. Nu știu toate statisticile. Știu din discuțiile cu oameni din zona mea de activitate. Anglia și Franța sunt modele foarte bune. E suficient să arunci un ochi pe site-ul CNC-ului francez (cnc.fr/cinema/education-a-l-image) ca să vezi câte proiecte în zona asta dezvoltă o instituție a statului. În România, aceeași instituție a statului abia se chinuie să aibă un website funcțional. Nu există comparație din păcate.
R.B.: Ce reprezintă pentru tine, la nivel personal, proiectul La Cinema?
I.R.: E un proiect care mi-e tare drag. L-am gândit de la zero, după o revelație tristă avută în 2023 - o mare parte din public și-a pierdut respectul pentru sala de cinema, oamenii merg tot mai rar la filme care nu sunt entertainment pur, mai ales dacă sunt românești. Mi-am dat seama că în loc să mă plâng și să mă tot plâng, poate pot face ceva. Am gândit acest proiect prin Asociația Culturală Control N, pe care am fondat-o împreună cu Ana Agopian și Oana Răsuceanu în 2009, tocmai pentru a pune umărul la dezvoltarea unor forme de educație cinematografică atât, dar atât de necesare.
R.B.: Cu ce te-ai ocupat ca trainer în acest proiect?
I.R.: Am împărtășit cu participanții copii ce înseamnă să povestești în imagini, ce înseamnă un scenariu de film, ce probleme ar trebui să îți pui când iei niște decizii creative legate de un produs cinematografic la care lucrezi.
R.B.: I-ați învățat pe copii și cum să privească un film?
I.R.: Simt că asta a venit un pic la pachet. Când înțelegi procesul facerii unui film, când vezi câtă emoție, muncă și implicare e în fiecare fotogramă (în cazul lor, la propriu, pentru că au lucrat animație stop motion), e clar că se schimbă perspectiva. Copiii și-au văzut înainte de toate propriile filme în cinema. Asta e o experiență tare specială. Cred că ea însăși te învață cum să te uiți și la alte filme.
R.B.: Cum a fost când ai mers prima oară la cinema?
I.R.: Mergeam cu părinții când eram mică, dar nu îmi mai amintesc asta. Mi-amintesc de când aveam vreo 10 ani și eram la Sinaia cu bunica mea și am mers la Jurassic Park și mi s-a părut cea mai extraordinară experiență pe care o trăisem până atunci. Uite, asta aș vrea să simtă copiii ăștia cu care lucrăm noi - cum am simțit eu la 10 ani când am văzut prima dată Jurassic Park pe ecran mare la cinematograful din Sinaia. Și e foarte simplu de ce - pentru că e la fel de minunat să simți asta, precum e să înțelegi smerenia aia aproape religioasă în fața unui film foarte puternic. Și în ordinea asta o poți simți - entertainment și valoare artistică. Exact așa cum a evoluat și filmul în istoria lui.