Dacă ar exista un singur cuvânt care să mă definească, acesta ar trebui să fie... povestitor

Deși este creator de brand (Teatrul Apropo și Festivalul Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent), organizații, proiecte, echipe, Radu Popescu nu se consideră antreprenor cultural: "cred că antreprenor este cineva care conduce o firmă sau o organizație cu principalul scop de a obține profit sau de a se dezvolta într-o anumită direcție. Eu am devenit antreprenor forțat de dorința de a crea în domeniul teatrului. Poate singura asemănare ar fi aceea a libertății - dar am fost și eu cu adevărat antreprenor într-o etapă din viața mea și știu că, de cele mai multe ori, pe drumul antreprenoriatului, numai liber nu ești, pentru că ești principalul responsabil de succesul tău și al organizației". Pornind de la aceste convingeri, l-am întrebat pe Radu Popescu cum și pentru cine face teatru în Pipera.


Irina Ionescu: Aș vrea să începem dialogul nostru despre dumneavoastră și teatrul independent / inițiativa particulară / antreprenoriatul teatral de la cea mai importantă întrebare în acest domeniu. DE CE? O întrebare care conține și motivația, și scopul (clar), și valorile. De ce ați ales drumul alternativ? În ce ați crezut? În ce credeți?
Radu Popescu: Extrem de scurt: nu am avut încotro. Pentru mine nu a existat alternativă în sistemul de stat. Dacă voiam să rămân în domeniul artistic, al teatrului, trebuia să construiesc un ceva al meu, de la zero. Nu sunt singurul în situația asta, dar probabil că am rămas printre puținii "mohicani" din generațiile 2000-2010. Valori... Probabil că sunt legate de lucrurile care mă definesc ca artist. Îmi place să experimentez, să îmi asum riscuri și să vorbesc despre lumea imediată, să "îmi spun poveștile". De fapt, dacă ar exista un singur cuvânt care să mă definească, acesta ar trebui să fie... povestitor. Dar în această etapă cred că se vede mai puțin din afară acest lucru. Tot la valori aș trece și ceea ce mă caracterizează în viața de zi cu zi: corectitudine, directețe, dorința de libertate.

I.I.: Sunt și momente în care - ca să mergeți mai departe pe acest drum - trebuie să faceți și compromisuri? Să vă abateți de la propriile principii și valori...
R.P.: Din fericire, într-o foarte mică măsură. A trebuit să fac, în ultimii ani, maximum două-trei compromisuri de natură artistică, dar astea sunt inerente muncii în teatru. Și acelea m-au deranjat foarte tare, dar cred că am avut înțelepciunea să le accept ca atare.

I.I.: Ați ales să deschideți în anul 2018 Teatrul Apropo. În Pipera - o zonă îndepărtată de centrul orașului (deși cu o linie de metrou rapidă), fără alte oferte culturale până în anul în care ați început să lucrați acolo... Ulterior, s-a deschis MINA (Museum of Immersive New Art)...
R.P.: În 2023 s-a deschis MINA (în apropiere) și se poate spune că acum suntem două spații culturale, ambele independente.

I.I.: Ați făcut în Pipera un salt într-un "ocean albastru"? Ați lăsat în urmă concurența sângeroasă din zona centrală a orașului și v-ați dezvoltaat propriul public? Ați atras un nou segment de public? Corporatist?
R.P.: Problema publicului e mai complexă și deschide o discuție în care nu pot spune că sunt specialist. Așa că o să răspund punctual: spațiul l-am deschis acolo unde am găsit condițiile cele mai bune pentru asta (natura spațiului, deschiderea proprietarilor, costurile de amenajare și costurile cu chiria). Această alegere s-a dovedit corectă în timp, trecând și prin pandemie și prin tot felul de crize. Când ne-am mutat nu am avut un public care ne-a urmat, am luat-o de la zero. E adevărat, mi-am imaginat atunci, că proiectele pe care le aveam în plan vor fi de interes pentru corporatiști. M-am înșelat. Dar am crescut frumos în ultimii ani și avem deja un public fidel. Din păcate, el vine mai degrabă din restul orașului decât din Pipera, deși încet-încet avem și oameni din cartier, mai ales că este o zonă imensă și în creștere.

I.I.: Îmi aduc aminte o campanie publicitară pe care ați avut-o cu un mesaj de tipul - "nu sta în trafic la orele de vârf, vino la teatru". De obicei, o bere într-un bar / pub era opțiunea pentru evitarea orei de vârf... Au funcționat campaniile de promovare ale Teatrului Apropo?
R.P.: Strategia câștigătoare a fost atunci când am început să avem spectacole de succes (de critică, de public) și despre care "s-a dus vestea". Dintr-odată nu a mai contat că suntem în Pipera, iar lumea vine din tot Bucureștiul... ba chiar și de la Ploiești și de la Târgoviște. Care uneori pot fi mai aproape... Mă rog, avem un alt mare avantaj, metroul - care facilitează foarte mult accesul la Teatrul Apropo.

I.I.: Care ar fi structura publicului Teatrului Apropo?
R.P.: Avem public divers, din tot orașul. Mulți tineri pentru care contează mult mai puțin distanțele, atâta timp cât pot vedea rapid unde suntem pe Google sau în altă aplicație.

I.I.: Rezidenții din Pipera dispun, în general, de mijloace materiale considerabile. Credeți că ar putea deveni ei și susținători financiari ai Teatrului Apropo?
R.P.: Momentan spiritul comunitar nu s-a dezvoltat până acolo.

I.I.: Ați fost multă vreme singura organizație culturală prezentă în Pipera? Antreprenoriatul are forța să schimbe lumea, să o remodeleze... Faptul că funcționați de șase ani în Pipera a dus la unele schimbări în zonă? A devenit demersul dumneavoastră antreprenorial cultural și unul social? Apreciază autoritățile inițiativa dumneavoastră?
R.P.: Nu. În general, nu cred că teatrul are forță socială, e prea mic pentru asta. Are forța să modeleze mental și emoțional un public și contează mult cărui public te adresezi, de aceea sunt foarte importante proiectele culturale care implică "non-public" de teatru. Am reușit să avem niște proiecte cu Primăria, dar nu pentru că suntem noi Teatrul Apropo sau pentru că suntem în Pipera - ci pentru că am scris proiecte bune pe call-urile din ultimii ani. Din păcate, în 2024 sesiunea a fost anulată și, cu noile schimbări politice, estimez că vor veni vremuri grele pentru noi. Adică, probabil va trebui să uităm de buna colaborare cu Primăria Sector 2 din ultimii doi-trei ani.

I.I.: Cum ați construit un teatru funcțional? Ați trecut de la o speranță / idee / un vis la disciplină și multă muncă...
R.P.: Păi, ați răspuns deja: cu multă muncă. Care continuă, încă mai am de organizat, amenajat, refăcut multe. Nu se termină niciodată.

I.I.: Ce fel de spectacole propuneți la Teatrul Apropo?
R.P.: Oh, e o întrebare grea. Nu prea mă pricep la definiții și nu îmi place să explic ceea ce fac ca artist. Asta în ceea ce privește spectacolele mele. În rest îmi place să cred că am deschis mult teatrul în ultimii ani pentru artiștii tineri, aflați la început de carieră, care găsesc la Apropo un spațiu al libertății de creație totale, în condiții foarte bune la nivelul dotării. Uneori și financiare, atât cât putem ca organizație independentă.

I.I.: Când evaluați activitatea / impactul Teatrului Apropo, ce și cum măsurați? Ce e relevant pentru dumneavoastră?
R.P.: Mulți ani a fost vorba strict de supraviețuire. Să plătim chiria și să ducem la bun sfârșit proiectele. Să avem suficienți spectatori cât să plătim cât de cât decent actorii (și nu am reușit întotdeauna). De vreun an, suntem "pe val" și am crescut din toate punctele de vedere. Dar încă nu am tras linie să vedem dacă e ceva pe care ne putem baza, pe termen lung. Încă vorbim de supraviețuire, mai ales că suntem în plină perioadă a call-ului de la AFCN. Cred că cel mai important este să avem săli pline, asta dă un sens muncii noastre.

I.I.: Ați avut și proiecte care au eșuat? Cum ați gestionat eșecul? A fost, așa cum se spune, o lecție care v-a ferit ulterior de greșeli și mai mari?
R.P.: Evident că au fost și eșecuri. Doar că din afară nu s-au văzut așa. Când ai un proiect finanțat de stat, mergi înainte și încerci să remediezi ce se poate remedia pe parcurs. În ansamblu am cam avut succes și am fost foarte onești și dedicați în demersurile noastre, pentru care am și primit Premiul AFCN - "Rezistența prin cultură", în 2022. După niște ani, deja am învățat suficiente lecții, astfel încât acum lucrurile sunt mult mai "așezate" și sunt puține lucruri care ne mai pot lua prin surprindere, mai ales că încet-încet am crescut și o echipă stabilă în jurul meu. E cel mai important lucru pentru o organizație independentă. Nu știu dacă asta ne-a ferit de greșeli "mai mari". Dar suntem OK cu munca pe care o facem și cred că sunt puțini oameni care să se plângă de noi. Chiar și cu cei cu care nu ne-am potrivit ne-am despărțit prieteni.

I.I.: Ați avut / aveți un mentor? Cine v-a fost / vă este alături când ați luat / luați decizii esențiale ca antreprenor? Cu cine împărtășiți și discutați cele mai mari probleme, griji sau chiar anxietăți?
R.P.: Din păcate, nu am avut un mentor. Am făcut o jumătate de an de mentorat cu Cosmin Manolescu, în cadrul unui proiect de-al lui, a fost o experiență extrem de benefică și am rămas prieteni buni și ne susținem în continuare. Grijile le împart cu mica mea echipă, uneori și în cadrul familiei.

I.I.: Aveți persoane / proiecte în lumea artistică sau în management / business care vă inspiră? De la care "importați" modele de bună practică / idei...?
R.P.: Nu am. Fur de la toți artiștii care mă inspiră, dar de cele mai multe ori o fac inconștient. Nu îmi propun niciodată să fac "așa cum a făcut Xulescu". Ar fi aiurea. Dar cu siguranță toți suntem suma lecturilor și a vizionărilor noastre (și a educației primite) și ceea ce m-a format și mă formează lasă o amprentă asupra muncii mele. Am dramaturgi și cineaști care mă inspiră, am preferințe, dar nu există ceva dominant.

I.I.: Cum vă relaxați? Cum gestionați perioadele stresante? Starea de bine fiind esențială pentru luarea deciziilor corecte, eficiență și concentrare.
R.P.: Încerc să păstrez pe cât posibil un echilibru, mai ales că am și o familie numeroasă. Mă împart cât pot de bine între management cultural, creație artistică, familie, lecturile obligatorii. Nu aș putea spune că am "timp liber", dar când faci ce îți place ești privilegiat. În ce rămâne fac mult sport, inclusiv am început să particip la întreceri mai hard, pentru amatori: triatlon, alergare pe munte, maraton, MTB. Probabil are legătură și cu criza bărbatului trecut de 40 de ani, așa cum mă tachinează soția mea, dar e și un mod ideal de a te elibera de stres.

I.I.: Dacă ați lucra (într-un workshop / curs practic) cu tineri antreprenori în domeniul artistic, care ar fi cel mai important mesaj care ați vrea să ajungă la ei?
R.P.: Să încerce să facă ce le place și să își urmeze visurile. Să nu aștepte mari recompense sau mari recunoașteri și cu atât mai mult o viață ușoară din punct de vedere financiar. Dacă nu găsesc o satisfacție intrinsecă în ceea ce fac - atunci poate că e mai bine să se apuce de altceva, în care vor găsi satisfacție. Viața e dură și scurtă și nu merită irosită cu vise inutile și cu orgolii. Inițial, am vrut să spun că nu îmi place să dau lecții sau sfaturi...

I.I.: Citiți literatură din zona de management / antreprenoriat / business?
R.P.: Nu, chiar nu. Abia am timp pentru lecturile obligatorii, pentru filmele obligatorii și cărțile de specialitate (care pentru mine sunt cele din zona de storytelling, scenaristică și dramaturgie). Cum am și spus, nu mă consider un antreprenor și nu mă preocupă ceea ce fac ca business. Nu știu dacă e bine sau rău, dar până acum am supraviețuit!

I.I.: Vă gândiți că, în viitor, teatrul pe care l-ați creat ar putea fi administrat de altcineva, în timp ce dumneavoastră alegeți să vă dedicați altui proiect?
R.P.: Mă gândesc periodic la asta - la ce voi lăsa în urmă. Deocamdată nu am găsit un "urmaș", dar mai caut. Sper să las în urmă o construcție care să supraviețuiască și după mine, asta ar fi cea mai bună dovadă că am făcut ceva bine.