Mara Iulia: Cum ți-ai dezvoltat pasiunea pentru cinematografie?
Ion Indolean: M-am uitat la filme de când eram mic. Am trăit în Cluj și părinții mă duceau la cinema. Îmi amintesc de Cinema Republica, acum numit Florin Piersic (e neobișnuit să pui numele unei persoane în viață unui loc public, dar să nu intru în detalii). Mergeam cu părinții acolo și era diferit: avea niște lămpi în formă de sferă de diferite mărimi pe tavan, arăta ca un film SF. Apoi l-au renovat într-un mod ciudat, contrar logicii, l-au vopsit alb. Asta încalcă regulile, pentru că lumina albă se proiectează pe ecran și sala nu mai creează aceeași senzație, e ca și cum te uiți de acasă. Atunci îmi amintesc că am văzut Gladiatorul, Războiul Stelelor: Episodul 2, Troia și alte filme epice așa cum se făceau în acea perioadă. Pe de altă parte, mama mă ducea și la Cinema Arta, unde vedeam filme de artă. Țin minte un film de Michael Haneke și cred că a fost primul film de la care am ieșit din sală, se numea Das weiße Band - Eine deutsche Kindergeschichte / The White Ribbon. Nu am rezistat, nici atmosfera, nici ritmul nu m-au captivat. Acasă ne uitam mult la filme, în special la serialul lui David Lynch Twin Peaks. Apoi, au apărut în oraș magazine de unde puteai închiria filme pe casete video și m-am uitat la toate filmele cu Jackie Chan și Van Damme, cu bătăi, arte marțiale, chiar practicam arte marțiale pe atunci, împreună cu copilul unuia dintre prietenii tatălui meu. La un moment dat nu mai rămăseseră filme pe care să le văd, pentru că tata deja le închiriase pe toate de 2-3 ori. Deci am avut fascinație pentru filme încă de mic, dar nu așa cum cred unii pentru filmele de artă, ci pur și simplu îmi plăcea să mă uit la povești. Nu căutam neapărat să interacționez cu mulți oameni și preferam să stau în casă și să mă uit la filme. Dacă aveam de ales între ieșitul cu prietenii și a mă uita la un film, alegeam să mă uit la film. Plus că nu aveam un acces atât de mare, vedeam 2-3 filme pe săptămână și apoi închiriam altele, nu puteam să mă uit la 30 de filme pe săptămână și oricum aveam doar un singur televizor care se strica tot timpul, pentru că ai mei cumpărau televizoare la mâna a doua, ceea ce nu mi se pare o afacere bună, pentru că se stricau foarte des. Ar fi putut să cumpere unul scump și de calitate, dar în anii '90 se aduceau multe produse de calitate slabă din vest. Așa că am avut vreo 10 televizoare pe care am văzut filme. Era mereu o luptă pentru telecomandă, având o soră mai mare, stăteam împreună și ea era mare fană a familiei Bundy, așa că normal că nu îmi permiteam să îi schimb canalul. Cred că întreaga mea copilărie s-a legat de televizor, pentru că nu aveam telefoane sau calculatoare, și ideea de a ne uita împreună la un film era un eveniment în anii 90.
M.I.: Pasiunea a început în familie și din lipsa altor activități te-ai atașat de la sine de filme?
I.I.: Nu-mi amintesc exact, nu rețin să fi avut multe lucruri de făcut, nu exista un mall sau hobby-uri, în schimb, făceam sport în timpul zilei: tenis și taekwondo, și ieșeam cu prietenii să ne jucăm cu mingea. Seara ne uitam la televizor, era o tradiție și ne uitam mult, foarte mult. Părinții mei își alegeau de cele mai multe ori filmele, nu neapărat ceea ce era la televizor. Mergeau la teatru, ascultau muzică. Ei erau mai cultivați și mai intelectuali decât sunt eu acum și așa vor fi întotdeauna, pentru că au crescut într-o altă epocă și erau foarte pasionați de cultură, provenind din perioada comunistă în care cultura vestică a fost dată cu pipeta. Anii '90 au fost o explozie de cultură care s-a transmis și în familia mea.
M.I.: Când ai realizat că cinematografia nu e doar o pasiune ci poate să devină o meserie?
I.I.: În liceu, mă uitam la filme cu actori precum De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman, Brad Pitt, Johnny Depp. Deci, actorii caucazieni americani erau starurile perioadei și erau promovați. Apoi, am început să caut și regizori, în același timp mai mergeam cu mama la filme de artă, chiar dacă nu mă atrăgeau neapărat, fiindcă erau greoaie pentru un copil de la finalul gimnaziului și greu de înțeles la adevărata lor valoare. Până atunci, eram obișnuit să văd filme americane sau românești. Îmi amintesc că, atunci când am început să merg singur la TIFF, am văzut multe filme stranii. Țin minte filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, oamenii stăteau în picioare și era un interes enorm pentru noul val românesc. Sălile erau arhipline și, deci, până la sfârșitul anilor 2000 m-am obișnuit să văd filme de festival, mai ales datorită TIFF-ului care, fiind în Cluj, era atât de aproape. Dacă nu era în Cluj, pasiunea mea pentru film probabil nu s-ar fi dezvoltat în felul ăsta. Filmele pe care le vedeam în gimnaziu, la care mă ducea mama, m-au îndepărtat puțin de cinemaul de artă, pentru că nu îl înțelegeam în acel moment. L-am regăsit la finalul liceului și în primul an de facultate, când am revenit complet la filmele de artă. Deci, a fost o evoluție treptată.
M.I.: Ce te-a determinat să urmezi o facultate de film?
I.I.: Aveam două mari pasiuni: sportul și cinematografia. Ambele se legau de cultura ecranului și consideram că am două opțiuni: jurnalismul sportiv sau facultatea de film. Aveam un prieten de familie care era un model pentru mine și mi-a spus că se deschide o secție de filmologie. Așa că, odată intrat aici, am putut urmări întreaga evoluție de peste 10 ani a secției. Nu sunt genul de persoană care să se implice practic. Îmi place mai mult să stau în spate și să dau indicații, și de aceea cred că secția de practică nu mi s-ar fi potrivit. M-am pregătit și am intrat, dar în primul an nu eram convins ce vreau să fac. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar nu-mi plăcea să mi se spună la ce filme să mă uit și să stau într-un mediu controlat în care mi se spune cum să le văd. După un timp, am început să văd filmele sistematic, nu doar să mă uit la un film, să mănânc popcorn și să îl uit. Deci, așa cum TIFF-ul mi-a deschis ochii și facultatea a făcut la fel.
M.I.: Cum ai ajuns de la secția Filmologie să regizezi un film?
I.I.: În primul an a fost aclimatizarea cu facultatea, un mediu nou, profesori noi cu care puteam dialoga. Am avut colegi din secția practică cu care m-am înțeles bine și am început să înțeleg cum e să faci film. Scriam scenarii și aduceam soluții teoretice, iar ei aveau nevoie de un figurant sau de cineva care să îi ajute să transporte lucruri. În al doilea an, am realizat o revistă studențească. Noi, studenții, ne roteam în funcția de redactor-șef. Când a venit rândul meu, am luat gogoașa fierbinte și s-a întâmplat că vreo 2 ani nu a mai vrut-o nimeni. Atunci mi-am dat seama că îmi place să scriu și să mă implic. În următorii 2-3 ani, am început să scriu pentru alte site-uri de film și să las ceva în urmă, nu doar să mă uit la filme. Poate e o chestiune de a nu te mulțumi doar cu bucuria de a consuma, ci de a dori să și faci. De exemplu, tatăl meu citește și vede multe filme, dar nu a simțit niciodată nevoia să facă ceva în domeniu. Pentru el, meseria îi oferă timpul și confortul financiar să consume ce vrea din punct de vedere cultural, fără să fie nevoit să creeze el însuși. El vrea să fie spectator și consumator. La mine nu a fost așa. De la stadiul de a scrie, pe care îl făceam deja, am cunoscut oameni la masterat și l-am cunoscut pe Marius, directorul de imagine de la filmul Discordia. El făcuse studii de arheologie, dar era pasionat de imagine, iar din discuții am ajuns la ideea că ar fi drăguț să facem un documentar. El filma la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca un documentar observațional, cu oamenii de acolo și cărțile cu valoare culturală și istorică. Așa că am mers și l-am ajutat. Cred că era în 2015 și eu m-am ocupat de sunet, iar el lua interviurile. Între timp, am decis să facem un lungmetraj static, pe care să ni-l asumăm ca proiect. Atunci eram pasionați de Chantal Akerman și am vrut să facem o replică de tip exercițiu, fără a avea pretenții sau presiune. Dar ne-am organizat din timp, iar aproape toți colegii și colaboratorii veneau dinspre partea teoretică, a criticii de film. Deci eram o echipă fără experiență practică, dar cu idei teoretice pe care am vrut să le aplicăm. Ne vedeam ca un grup avangardist, de tipul Cahiers du Cinéma, sigur, raportat la posibilitățile noastre ca studenți.
Am filmat în vara anului 2015, cu sora mea Ilinca Hărnuț, o actriță cu experiență care ne-a pus pe direcție. Anumite lucruri, chiar dacă le știi teoretic, poate că nu reușești să le pui în practică fără să pierzi multe detalii și să-ți scape continuitatea. Nu te gândești la detalii, doar la imaginea de ansamblu. În 2016, am terminat filmul și l-am înscris la mai multe festivaluri, inclusiv la TIFF. Faptul că filmul a fost selectat a fost un moment important, mai important decât premiul pentru debut. Între timp, a ajuns și pe platforma TIFF Unlimited. A fost o confirmare că am realizat un lucru decent, având în vedere posibilitățile noastre din acel moment. Noi intenționam să facem doar un film, un exercițiu și apoi să ne întoarcem la ce făceam înainte. Am fost puțin dezamăgit pentru că oamenii nu i-au acordat atenția pe care mi-aș fi dorit-o, mai ales că eram în aceeași breaslă cu ei, de critici, și m-aș fi așteptat la o reacție, dat fiind că unul dintre ei a realizat un film. Nu sunt genul de persoană care să facă presiuni asupra altora, dar m-am așteptat la ceva. Apoi mi-am dat seama că eram idealist și utopic. Dacă nu promovezi bine un film, nimeni nu va scrie despre el. Există prea multe filme pentru ca cineva să se aplece de bunăvoie de mai multe ori asupra unui film și să descopere nuanțele și detaliile lui.
M.I.: Dacă ai vrut să faci doar un film, cum s-a ajuns să regizezi și următorul Toni și prietenii săi?
I.I.: Nu m-am considerat și nici acum nu mă consider neapărat regizor. Sunt pur și simplu un om care face niște chestii care îmi dau o anumită satisfacție. În 2017 eram în oraș cu niște colegi, foști colegi de la licență, și mi-a venit ideea să construim o poveste despre un tip carismatic și misterios, care modelează o comunitate fără să înțelegi de ce. Am scris scenariul cu un fost coleg și, într-un final, după ce am investit timp, energie și bani, am simțit nevoia să facem filmul. L-am filmat în cartierul în care am locuit și m-am identificat cu povestea și ironia ei. Când implici mai mulți oameni, nu poți să te mai răzgândești, ba chiar eu am insistat să-l facem. În 2018 l-am filmat și în 2020 am lansat filmul public, asta pentru că a durat foarte mult să-l montăm. Așa se întâmplă când lucrezi independent și nu ai un buget. Ia mult timp și energie, atât de la tine, cât și de la colaboratori, editori, coloriști, etc. După filmări am fost epuizat și nu m-am uitat la bruturi multe luni, nici până acum nu le-am văzut pe toate, pentru că am avut încredere în colegi. Trebuie să ai încredere în echipa cu care lucrezi, altfel nu poți face film. Trebuie să alegi oamenii potriviți și să le oferi încredere totală. Asta am învățat pe parcurs și acum am mai multă încredere în oamenii cu care lucrez.
M.I.: Ai spus că Toni și prietenii săi a fost filmat într-un cartier în care ai locuit, și în Discordia, Ilinca face o critică asupra unei cronici. Cât de personale sunt filmele, cât de mult pui din identitatea ta în filme?
I.I.: Pun tot, chiar și lucruri la care nu m-am gândit. Când faci un film, cred că trebuie să pui tot, altfel nu poți fi autentic. Filmele mele mă reprezintă total. Să răspund punctual la întrebare, Birdman mi-a plăcut când l-am văzut prima dată. După, m-am gândit mai mult și mi-am dat seama că m-a păcălit, nu îmi place de fapt pentru că e un film care e anti a ceea ce spunea André Bazin, pe care îl citeam la vremea respectivă. Am scris o cronică despre felul cum Birdman se opune adevăratei înțelegeri a realismului cinematografic, cu tăieturi false care se topesc în imagine. Asta era părerea mea, textul meu pus în gura personajului lui Rareș, iar alegerea filmului era un contrast intenționat cu filmul meu și cu ideea mea de a face film. Mi s-a părut amuzant și serios în același timp să se poarte o discuție despre asta cu acea abordare naturalistă, autentică a unor regizori precum Akerman și Puiu, care îmi plăceau foarte mult în acea perioadă. Opiniile personajelor erau de fapt opiniile mele. Acum nu mai cred în ele 100% și dacă aș face filmul din nou, ar fi total diferit, pentru că percepția și concepția mea despre filme, lume și viață s-au schimbat. M-am gândit să-l fac încă din 2014, deci au trecut aproape 10 ani. Eram, aș putea spune, un copil, plin de teribilism și idei preconcepute, iar acum poate sunt un teribilist, dar încerc să nu mai am idei preconcepute, pentru că e greșit să te agăți de niște idei și să nu te abați niciodată, să crezi că ideea ta e sfântă, că restul nu au dreptate.
M.I.: Dacă trebuie să pui degetul pe o estetică, cum arată ce ai făcut deja și cum vor arăta următoarele filme?
I.I.: Discordia a fost foarte îngrijit, am gândit niște tablouri într-un stil ușor baroc, încărcate într-o casă care ținea de trecut. Totul era armonios, îngrijit și matematic. La Toni, am adoptat o abordare total opusă, un stil trashy. Un fel de cinema de gherilă, filmat ca și cum nu ar fi fost prea gândit, chiar dacă am făcut teste și știam ce vrem să obținem. Era ca și cum a luat cineva camera de filmat și nu știe cum să filmeze, iar asta i-a deranjat pe unii. Montajul vine în contradicție cu povestea. Există tăieturi bruște, elemente care te scot din poveste. Ideea de a te scoate din poveste e prezentă în ambele filme, dar realizată diferit. Asta vine din formarea mea tâmpită de critic de film, am văzut și am citit multe în zona metadiscursului și a ieșirii din convenție. Mereu vreau să-ți reamintesc că te uiți la un film care e un construct, nu e autentic în sensul hollywoodian în care te imersează tot mai mult cu fiecare cadru. Acum am filmat un documentar în stil observațional, dar am încercat să-l facem cu grijă, o a treia variantă sau abordare, puțin mai comercială, în care să te ținem în poveste, fiecare secvență să ofere ceva. O abordare mai convențională, mai comercială din punct de vedere estetic. Îl montăm acum și nu știu cum va ieși, pentru că avem foarte mult material filmat, în jur de 100 de ore cu 2-3 camere. Dar, de la început am luat niște repere stilistice clasice, mai clare, de tipul filmelor de pe Netflix, documentare, ca să-ți dau un exemplu Sunderland 'Til I Die. Poate vom folosi și muzică, mi-ar plăcea o coloană sonoră discretă care să pună în evidență punctele culminante. Muzica există în multe filme pentru că ajută povestea să avanseze și dă spectatorului o doză de direcționare, nu-l lasă să vadă doar ceea ce vrea el, să aleagă ce dorește, așa cum făceau avangardiștii din Noul val francez, Noul val britanic sau Dogma 95. Vrem să te îndreptăm într-o anumită direcție și, dacă filmul se pretează acestui scop, e normal să alegem muzica potrivită.
M.I.: Ce filme ți-ai propus să faci de acum înainte?
I.I.: Nu mi-am propus să merg neapărat într-o direcție anume, în funcție de subiect o să aleg ce se pretează mai bine. În prezent, tind să fac filme mai convenționale și nu știu să-mi explic de ce, poate pentru că e obositor să faci filme și să le înțelegi doar tu valoarea sau miza. Pur și simplu, înțeleg că atunci când faci un film îți dedici mii de ore pentru a-l realiza și chiar dacă oricine îl va viziona de cinci ori, tot nu va dedica atât de mult timp ca tine. Dar dacă faci filme cu un limbaj mai accesibil pentru publicul larg, atunci există o probabilitate mai mare să fie apreciate și înțelese. Nu am fost niciodată genul de persoană care să se milogească și să caute aprobarea altor oameni cu orice preț, dar normal că e plăcut să fii apreciat pentru ceea ce faci și nu să treci neobservat. Deci nu am un răspuns clar, dar cred că fiecare poveste își va găsi singură stilistica în timp ce o construiesc. Ceea ce pot spune clar e că mereu voi discuta cu colegii mei despre abordarea stilistică, nu vom merge și vom filma fără să avem niște repere în minte.
M.I.: Care dintre cele două filme ți s-a părut mai dificil de realizat?
I.I.: Ambele filme au fost dificil de realizat. Primul film, dacă l-aș face acum, l-aș fluiera pentru că totul se întâmplă în același spațiu, în medie cam 2 cadre pe zi de filmare. Mi se pare lejer, dar am avut multe duble pentru că intervenea mereu ceva și, fiind foarte rigizi, voiam să reluăm. Am tras 10-15 duble și a fost un volum mare de lucru. În comparație, Toni și prietenii săi a fost un film mult mai dificil de realizat, dar ajunsesem într-un punct în care acumulasem experiență și unele lucruri mi se păreau mai ușoare. Aici trebuie să mulțumesc echipei și lui Horațiu, pentru că departamentele tehnice erau sub supravegherea lui și nu a trebuit să mă asigur că sunetul e în regulă, camera merge bine, în timp ce la Discordia, chiar dacă am avut departamente, fiind la început și venind dinspre partea teoretică, lucrând cu Marius în special, trebuia să ne asigurăm de toate. La Toni și prietenii săi erau mulți actori și m-am ocupat de dialoguri, iar la Discordia a fost o singură secvență de dialog de fapt. După fiecare proiect, m-am simțit epuizat. După al doilea film am făcut astm și nu sunt un caz aparte, pentru că am auzit de mulți regizori care au avut probleme medicale spre finalul filmărilor. Există o mare probabilitate să te îmbolnăvești după o lună de filmare în care există mult stres și gânduri care te macină în legătură cu faptul că nu merge totul 100% cum ar trebui. Corpul își pierde treptat imunitatea și energia, iar în final ai un colaps. E un fel de burnout care se întâmplă în orice domeniu. Și de aceea, regizorii nu muncesc zilnic, nu poți să faci un film și apoi să te întorci la muncă. E o meserie care necesită perioade în care te implici 100% și alte perioade în care te odihnești, dacă ai șansa asta.
M.I.: Personajul Toni mi se pare cel mai enervat și insuportabil personaj dintr-un film, cu toate astea m-am simțiți foarte atașată de el. Sunt foarte curioasă să aflu cum ai reușit să faci asta?
I.I.: Se numește escroc sentimental. Pentru a-l defini, în primul rând îi mulțumesc actorului Alex Ion, care joacă același tip de rol și în Taximetriști și i se potrivește foarte bine, chiar dacă e o persoană minunată în viața de zi cu zi, nu e ca în Toni și prietenii săi și parțial în Taximetriști. Am cunoscut în viață oameni de tipul ăsta care te făceau să vrei să petreci tot timpul cu ei, dar erau foarte indisponibili. Cumva, acumulai o frustrare până în punctul în care îți doreai să renunți la prietenia cu ei și în acel moment te căutau sau deveneau dintr-o dată disponibili, iar asta se repeta ca un ciclu. De asta, el devine enervant în absență, pentru că nu știi la ce să te aștepți de la el. A fost o structură narativă pe care am gândit-o anume, adică frecvența cu care să apară în film. Echipa de filmare nu îl găsește, se frustrează, apoi apare, iar Alex îl interpretează foarte bine. El este enervant, fascinant, vrei mereu să afli mai multe despre el, dar niciodată nu reușești, iar cumva lipsa de informații te frustrează. Mi se pare că într-un film mai comercial nu o să găsești genul ăsta de personaj dus la extrem, convențiile nu îți permit să lași lucrurile în aer așa cum am ales să o facem noi. La finalul unui film convențional, trebuie să afli totul, în timp ce aici nu a fost cazul. Unii oameni mi-au spus că e foarte fain, dar unde e restul filmului, pentru că ar fi vrut să vadă mai mult. Noi am lăsat totul până acolo și mai departe pot ei să se gândească. Fiecare își face propria poveste despre Toni.
M.I.: Cum ai identifica personajele pe care le-ai construit?
I.I.: În filmele autentice, personajele nu pot fi clasificate ca fiind strict negative sau pozitive, ele conțin o combinație de trăsături bune și rele. Nu există o persoană apropiată care să nu mă fi enervat măcar o dată, dar asta nu înseamnă că nu mai vorbim, pentru că apreciez mult mai mult calitățile apropiaților decât micile momente în care mă scot din minți. La fel se întâmplă și aici, și Rebeca e enervantă, iar pe parcurs realizăm că are niște idei preconcepute foarte puternice și dificultăți în comunicare, deci ea e și bună și rea. Așa că mă gândesc la personajele pe care le creez ca la oameni reali, cu aspecte bune, cât și cu aspecte rele.
În timpul filmărilor, ne-am adresat actorilor pe numele personajelor, mai ales că o parte din echipă nu cunoștea numele real al tuturor, așa că a fost o conjunctură fericită. Fiecare actor a stat în personajul lui pe durata filmărilor. De exemplu, în Discordia, cei doi actori au locuit în casa respectivă timp de o lună, cât au durat filmările, iar în Toni și prietenii săi, Ilinca, Emil și Cătălina au stat la mine acasă, iar Alex venea în zilele când filma, având și alte proiecte în București. Astfel că s-a creat o distanță, similară cu cea din film, pentru că nu am avut acces la el 100%. La fel s-a întâmplat și cu mama lui din poveste, actrița Elena Ivanca a venit doar în zilele în care avea scene de jucat. Gabi Sandu, fratele lui Toni din film, a venit parțial, mai mult în zilele în care a jucat, dar el fiind o persoană deschisă și mai excentrică, s-a adaptat mai bine și a și locuit în apartamentul personajului său. Având o apariție episodică, nu ajungi să-l cunoști foarte bine, vezi doar unde locuiește.
M.I.: Ce ai schimba sau ce sfaturi ți-ai da referitor la filmele pe care le-ai regizat?
I.I.: La Discordia aș fi folosit în continuare cadre fixe, dar mai strânse. Aș fi capturat multe detalii din casă și le-aș fi integrat în film. Aș fi abordat diferit aspectele tehnice, în special sunetul, pentru că a fost înregistrat la un volum care nu mi-a permis să-l folosesc foarte bine. Atunci nu am realizat cât de important e sunetul și credeam că, pur și simplu, înregistrezi sunetul și e suficient. În ambele filme, nu am avut prea mult material în plus, tot ceea ce am filmat a fost inclus în film, iar conform altor regizori, aproximativ o treime din materialul filmat nu ajunge în produsul final. Nu am gândit scene de umplutură sau scene în plus, care sunt foarte utile la montaj. La ambele filme am fost într-o oarecare măsură limitați, pentru că tot ce am filmat a intrat în variantele finale.
Astea sunt schimbări punctuale, dar în rest, mereu ne gândim că putem schimba ceva, inclusiv în viață. Totuși, nu e benefic să trăim cu regrete, trebuie să identificăm ce nu am făcut bine, să învățăm și să aplicăm în ceea ce o să facem în viitor. În special într-o muncă creativă, e necesar să ne analizăm constant, să ne facem o evaluare și să aplicăm concluziile, adică să nu cădem în aceleași greșeli. De ce am dori să schimbăm ceva dacă nu mai avem posibilitatea?