Marcela e... pur și simplu Marcela.
Teatru:
Ariana Paul: Cu ce te ocupi?
Marcela Motoc: Cu pasiunea, în cea mai artistică formă a ei: teatrul.
A.P.: De ce teatru?
M.M.: Pentru că fac parte dintre răsfățații sorții care își permit să trăiască din pasiune.
A.P.: Ce înseamnă pentru tine?
M.M.: Îmi dă sens vieții. Și trăiesc din plin.
A.P.: Teatrul a fost dintotdeauna prezent în viața ta sau a fost o întâmplare prin care l-ai descoperit?
M.M.: L-am descoperit. Prin brigada artistică a liceului. Am avut această revelație la aplauze. Am știut că nu mai vreau să cobor de pe scenă.
A.P.: Cine ar fi partenerul ideal de scenă?
M.M.: Ideal e partenerul care nu joacă singur. Și când spun asta mă refer la comunicare. Comunicarea se face nu doar prin text. Iar publicul o simte.
Dacă vorbim de partener ideal în sensul de cu cine aș vrea să joc, ei bine, luna asta cu Stanley Tucci. Luna trecută era în preferințe Adrien Brody. Mai vedem luna viitoare.
A.P.: Ai avut un mentor? Cine au fost cei care și-au lăsat amprenta asupra ta?
M.M.: Olga Tudorache și Adrian Pintea. Profesorii mei.
A.P.: Care e cea mai frumoasă lecție de teatru pe care ai primit-o?
M.M.: Pauza și gândul. Pauza e lecția Olgăi Tudorache. Gândul cu care e umplută pauza, e lecția lui Adrian Pintea. Așa se completau ei.
A.P.: Cum te simți când nu iei un casting?
M.M.: Ca un om al străzii. Simt că nu contez.
Am învățat să nu mă mai las să mă simt așa. Am înțeles că zilele nu sunt toate la fel de bune și că alegerile țin de noroc, în sensul în care ghicești sau nu direcția în care vrea să meargă regizorul. Și te pupi sau nu cu intențiile sau cu viziunea lui.
A.P.: În ce fel simți publicul?
M.M.: În aer se simte cel mai bine. Când e conexiune între public și actor, actori, se lasă un fel de liniște aproape palpabilă.
A.P.: Talent sau muncă?
M.M.: Ar fi păcat una fără alta.
A.P.: Ce spectacol ți-ai dori să revezi / spectacolul care te-a impresionat cel mai tare?
M.M.: Îmi vine in minte Trei surori al lui Ducu Darie de la Bulandra. Eram studentă când l-am văzut doar de 6 ori. Mi-a ajuns la suflet.
Și mi-ar plăcea să văd și să revăd toate spectacolele lui Liviu Ciulei. Și toate repetițiile.
A.P.: Ești foarte aproape de studenți. Pe unii reușești să îi formezi la rândul tău, ești mereu prezentă la spectacolele de licență, ori chiar la examene. Un sprijin pentru tânăra generație. Cum era viața ta de student?
M.M.: Mult diferită de cea de acum. Noi aveam timp. Tot ocupați de dimineața până seara eram, dar parcă aveam timp pentru tot ceea ce aveam de făcut. Acum parcă toate se fac în criză și pe alergătură. Nu e vina cuiva. S-a schimbat ritmul vieții.
A.P.: Ai fost pentru prima dată regizor. Cum a luat naștere proiectul? De ce ți-ai dorit să faci acest spectacol?
M.M.: Mi-am dorit să joc în acest spectacol. Și am căutat un regizor. N-am găsit. Celor pe care i-am întrebat fie nu le-a plăcut propunerea, fie nu aveau timp. Am încercat să îl regizez eu, dar să și joc în el. N-am putut. Și cumva renunțasem. Până mi-am dat seama că ar putea fi totuși jucat de altcineva, de tineri, ba chiar că e mai bine așa, e mai potrivit textul pentru ei.
Și ne-am apucat de treabă. Și n-a fost ușor. Dar cumva, cu ajutorul lor, spectacolul s-a legat în forma pe care am dorit-o. A ieșit in spectacol bun, sunt mândră de el, de spectacol, și sunt foarte mândră de tinerii actori. Prima dată se numește spectacolul și este vorba de prima experiență sexuală, povești adevărate.
A.P.: Părere despre dramaturgia contemporană.
M.M.: E necesară. N-am citit suficient ca sa dau un verdict, dar e absolut necesară.
Mi-aș dori însă ca dramaturgii de azi să găsească justa măsură astfel încât să nu uite sau să nu neglijeze emoția.
Îmi pare că lumea va ajunge la extrema în care va uita de emoție și ne vom robotiza, în încăpățânarea de a arăta cât mai fidel o oglindă a prezentului, o realitate de care, de altfel, fugim, și cred că emoția va deveni ceva de nișă. Asta până când ne vom fi revizuit valorile și vom fi revenit la esență, la emoție.
A.P.: Te motivează premiile?
M.M.: Și da și nu. Nu joc pentru premiu. Premiul nu e un scop în sine. Așa cum nici banii nu sunt. Dar vreau să fiu plătită pentru munca mea. Așa și cu premiile, dacă particip într-un festival, o competiție unde cineva va fi ales "cel mai bun", da, îmi doresc asta.
A.P.: Care este sensul teatrului?
M.M.: Pentru mine, e sensul vieții. Se poate trăi și fără, am experimentat, dar e ca mâncarea fără pic de sare.
Mofturi:
A.P.: Cum era Marcela mică?
M.M.: Cel mai mult îmi plăcea să spun "nu" și eram atât de blondă și de cârlionțată, încât nordicii aterizați pe la noi prin țară în acea perioadă puneau pariu că nu-s româncă. Și pierdeau.
A.P.: Ce voiai să te faci când erai mică?
M.M.: Nu-mi aduc aminte să fi dat vreun răspuns la întrebarea asta când eram mică. Am descoperit pe la 15 ani ce vreau să fiu și abia de atunci încolo am afirmat "vreau să fiu actriță!".
A.P.: Ce a simțit Marcela când s-a văzut pe ecranul cel mare în filmul lui Caranfil E pericoloso sporgersi?
M.M.: Atunci, în 1993, când s-a lansat filmul, m-am simțit cea mai tare! Fac parte din categoria celor care se pot vedea pe ecran - evident, mă judec, mereu cred că puteam mai bine, dar mereu învăț câte ceva despre cum să fac să fie, să fiu mai bine.
Iar acum, la relansarea filmului, exact 30 de ani mai târziu - dar exact, pentru că premiera a fost la Cannes pe 16 mai 1993, iar relansarea pe 16 mai 2023 -, parcă s-a făcut o punte în timp. Cred că, la nivel de simțire, am înțeles ce înseamnă călătoria în timp, teleportarea. M-am simțit și acolo, și aici în același timp. E fascinant. Și sunt mândră că fac parte din distribuția acestui mare film, i-am spus asta și lui Nae în ziua când s-a relansat filmul. Îi mai spun o dată mulțumesc și aici.
A.P.: De ce îți e teamă?
M.M.: De moarte. Și de un eventual chin înaintea ei. Poate chiar mai mult decât de moarte, de asta mă tem, de chin.
A.P.: Ce te face fericită?
M.M.: Ceea ce dăruiesc din toată inima, atunci când e primit cu toată inima.
A.P.: Principalul tău defect? Principala ta calitate?
M.M.: Nu (mai) știu să spun "nu". E și calitate, și defect.
A.P.: Când încetează un om să mai fie tânăr?
M.M.: Habar nu am. Sunt atât de departe de asta. Am rămas la 26 de ani. Nu voi avea niciodată mai mulți. Mai puțini, da, sunt toate șansele, dar mai mulți, niciodată!
A.P.: De ce ești cea mai mândră?
M.M.: De toate lucrurile pe care le-am realizat singură.
A.P.: Spune-mi o amintire preferată.
M.M.: Un moment de catharsis. Și nu a fost pe scenă. Ci în Arch Valley, în Statele Unite. În natură, între pietre arcuite atât de neașteptat, am simțit pentru o fracțiune de secundă ce înseamnă infinitul, eternitatea, divinul, poate. Nu știu să explic. Am simțit fericire curgând prin vene, așa cum îți intră un aer proaspăt și rece pe nări.
A.P.: Dacă te-ai întâlni cu divinitatea, ce ai întreba?
M.M.: Mă ierți?
A.P.: Când ai simțit că ceea ce faci e bine?
M.M.: Când n-am mai avut îndoieli.
A.P.: Cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?
M.M.: Am fost comparată cu Gina Patrichi după un spectacol.
A.P.: Dacă s-ar face un film despre viața ta, cine ți-ar plăcea să te interpreteze?
M.M.: Una din actrițele alese la 10 pentru FILM la TIFF.;)
A.P.: Ți-a fost greu să pleci de la Bulandra?
M.M.: Da. Foarte. Bulandra rămâne însă casa mea. Niciun teatru vreodată nu cred că va putea fi mai acasă ca sala de la Grădina Icoanei.
A.P.: Spune-mi o glumă.
M.M.: Un iepuraș găsește 10 ouă în pădure. Fericit, își spune: "O să-mi fac câte o omletă în fiecare zi! Zece zile de omletă!... Dar n-am tigaie. Hm... Ursu' are tigaie. Mă duc să i-o cer." Și pleacă spre vizuina ursului. Pe drum se gândește: "Mă va întreba pentru ce-mi trebuie, mie mi se înroșesc urechile când mint, o să-i spun, el probabil o să-mi ceară două ouă în schimb, că îl știu pofticios. E, îi dau, îmi rămân opt, e bine!... Dar el e mare, nu se satură cu două, s-ar putea să îmi ceară jumătate. Păi... oricum fără tigaie n-am ce face, o să îi dau. Stai! Dacă îmi cere opt?! Că el e mare, e urs, numai el are tigaie în toată pădurea..." Și, tot gândindu-se așa, ajunge în fața vizuinii ursului. Bate la ușă, ursul deschide și iepurașul zice: "Și știi ce? Ia mai du-te undeva cu tigaia ta cu tot!"
Des machins:
A.P.: Ai un bilet de permisie să mergi oriunde dorești vacanța aceasta. Unde ai merge și ce ai face?
M.M.: Aș merge în Insula Paștelui. Și aș dărâma toate hotelurile de 5 stele care presupun că au apărut pe insula aia. E un loc magic - am fost. Aș face turul insulei, aș alerga pe plajă cu localnicii, aș dansa seara. Aș umbla desculță, aș bea suc din nuci de cocos, aș râde, aș iubi.
A.P.: Ce ai mânca toată viața ta?
M.M.: Ahhhh! Cartofi prăjiți!
A.P.: La ce spectacol te-ai uita toată viața ta?
M.M.: Nu pot alege doar unul! Nu! Nu vreau să aleg doar unul! Asta nu e o întrebare cinstită, e tortură! Nu aleg, nu doar unul! (Uite, m-ai făcut să zic "nu".)
A.P.: Ai tatuaje?
M.M.: Da. Două. Erau de fapt acolo dintotdeauna, într-un târziu am dat surplusul de piele la o parte și au apărut.
A.P.: Ce înseamnă iubirea, pentru tine?
M.M.: Cel mai frumos cadou care ne este dat. Iubirea e viață, e Dumnezeu.
A.P.: Descrie-mi cel mai frumos date la care ai fost.
M.M.: Ha! Ok. Eram prieteni, amici. Îmi schimbasem numărul de telefon și i-am dat mesaj spunându-i că ăsta e noul meu număr. N-am semnat pentru că era o evidență... însă doar pentru mine. Nu s-a prins de la cine era mesajul și a început un joc, o conversație cu o necunoscută, cineva care își dezvăluia sentimentele din anonimat. Un joc în care s-a prins tot mai mult și după un timp am acceptat să îmi dezvălui identitatea la o întâlnire.
L-am așteptat în restaurantul în care ne vedeam de obicei, așezată cu spatele la intrare și cu o perucă pe cap. Se apropia circumspect, nu recunoștea deloc persoana așezată cu spatele, Abia când a ajuns în fața mea am ridicat privirea și, după câteva secunde mute de "Pe bune, tu ești?!", m-a luat în brațe și... ce a urmat a fost foarte frumos.
A.P.: Cartea și filmul din ultima vreme care ți-au plăcut.
M.M.: Ophanim, cartea Anei Barton. Ceva de o tandrețe și de un umor cum numai la Ana găsești. Și tandrețea, și umorul poartă amprenta ei.
Film... E pericoloso sporgersi.;) Îmi vine în minte The Power of the Dog. Aud și acum fluieratul acela al lui Benedict Cumberbatch, pe care, Doamne, îl ador.
A.P.: Culoare preferată? De ce?
M.M.: Albastru și galben. Pentru că cer și pentru că soare.
A.P.: Cel mai "cool" lucru pe care l-ai făcut?
M.M.: Date-ul ăla.:))) Și spectacolul pe care l-am regizat, Prima dată. Chiar e un spectacol cool.
A.P.: Cea mai importantă lecție de viață?
M.M.: Iubirea necondiționată.
Am înțeles ce înseamnă asta datorită tinerilor pe care i-am ales să joace în spectacolul pe care l-am regizat, în Prima dată. Ei nu-și dau seama, n-au cum, dar prin ei am învățat iubirea necondiționată. M-au și durut, dar asta n-a știrbit cu nimic ceea ce simt pentru ei. E o lecție extraordinară.
A.P.: Un lucru despre tine pe care nimeni nu-l știe?
M.M.: Exact! Nu-l știe nimeni!
A.P.: O replică preferată.
M.M.: "Mais qui sans amour existe?"
Data nașterii: 28 decembrie 1972
Educație: Academia de Teatru și Film (acum UNATC), absolvită în 1996, la clasa profesorilor Olga Tudorache și Adrian Pintea. Încă înainte de absolvire, în ultimul an de studii, a fost angajată la Teatrul L.S. Bulandra, în urma concursului validat de Liviu Ciulei, directorul onorific al teatrului la acea dată.
Debutul în teatru are loc la Teatrul Bulandra, în spectacolul Patul lui Procust, în regia Cătălinei Buzoianu, iar în film debutează în regia lui Nae Caranfil, în E pericoloso sporgersi. În anul 2002, se stabilește la Paris și pentru un timp călătorește: China, Vietnam, Tailanda, Berlin, Moscova, Tahiti, Insula Paștelui, Réunion, New York, Tokyo, și lista ar putea continua. În 2013, are loc la Paris premiera spectacolului Fata din Curcubeu, scris și regizat de Lia Bugnar, tradus în limba franceză și produs de Marcela Motoc. În 2014, revine la București, fondează Asociația Cortina și își reia pe deplin activitatea în teatru. Ca actriță independentă, colaborează cu Teatrul Bulandra, Teatrul Apropo și Teatrul Metropolis. Apare în seriale ca Profu', Clanul, Las Fierbinți și joacă în scurtmetraje. Cu spectacolul Fata din Curcubeu, care se joacă la Teatrul de Artă București din 2016, Marcela a obținut trei premii de interpretare.
Actorii selectați la ediția 2023 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2023 sunt: Costi Apostol (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Andrada Balea (Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca - interviu aici), Christine Cizmaș (Teatrul Auăleu, Timișoara - interviu aici), Ana Maria Cojocaru (Teatrul Național Timișoara - interviu aici), Cătălin Ștefan Mîndru (Teatrul Municipal Matei Vișniec, Suceava - interviu aici), Marcela Motoc (Teatrul Bulandra, Teatrul Apropo și Teatrul Metropolis, București - interviu aici), Mădălina Mușat (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Camelia Pintilie (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), Sara Pongrac (Teatrul Maior Gheorghe Pastia, Teatrul Național Aureliu Manea, Ziz Art Social Area Cluj - interviu aici) și Vlad Ionuț Popescu (TNB, Teatrul de Comedie, Apollo111, Replika, unteatru, TDR, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 1-8 iunie 2023. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2023.