Vlad Bălan: Ai terminat facultatea într-o perioadă în care nu existau perspective de angajare nicăieri, locurile în teatru erau blocate. Nu te-a demoralizat situația asta?
Camelia Pintilie: Nu realizam. Asta era realitatea momentului. Încă din facultate știam că asta e situația. Era atât de clar că nu există nicio perspectivă de angajare, așa încât nu m-a afectat în niciun fel când am terminat. Nu cred că m-am gândit niciodată în mod real că nu o să fac actorie. Întotdeauna am crezut că o să mă descurc eu cumva. Din facultate ni se spunea să ținem unii de alții, să facem proiecte împreună. Eu am crezut în sistemul ăsta pe care ni-l putem crea singuri. La un moment dat, într-adevăr, s-a înfundat. Lucrurile pe care le făceam singuri nu au mai fost suficiente. De-asta am și luat decizia ca în momentul în care a apărut un concurs de angajare să mă duc.
V.B.: Povestește-mi de anii ăia...
C.P.: Făceam parte din compania de teatru a lui Eugen Jebeleanu, companie pe care cumva împreună am înființat-o. Făceam spectacole împreună, mergeam în festivaluri. Ne apucaserăm să facem asta de când eram la master. Eugen locuia în Franța deja, dar s-a întors în țară la un moment dat și am făcut primul spectacol. Apoi al doilea, al treilea, al patrulea. Și spectacolele astea mă țineau prezentă în sistem. Mi se părea suficient în momentul ăla. Țineam cumva proaspăt ce învățasem în facultatea, aveam ocazia să încerc lucruri noi. Nici nu aveam pretenția să câștig mare lucru din actorie. Mă gândeam că banii vor veni cu timpul și am încercat să nu pun presiune pe mine. Încercam să nu mă compar cu alții, cu alte parcursuri, încercam tot timpul să mă raportez la mine și doar la mine. Și atunci, tot timpul am fost pe plus. Mă simțeam mai liberă cu fiecare proiect la care lucram, învățam. Erau vremuri foarte mișto, ne entuziasma să lucrăm și mai ales să lucrăm împreună.
V.B.: Și când s-a înfundat drumul ăsta? Adică terminaseși facultatea, aveai 4 spectacole...
C.P.: Da, două la Green, două la unteatru. Cred că mai aveam vreo 2 proiecte, tot independente. Apoi am înființat o trupă de improvizație împreună cu alte 4 actrițe, Trupa Iele. Doar că am simțit la un moment dat că încep să mă învârt în aceleași cercuri. Și cred că atunci când începi să te învârți prin aceleași cercuri, printre aceiași regizori, aceiași colegi, există un fel de stagnare. Întâlnirile noi îți dau o raportare diferită la meseria asta. Și fiind actori independenți toți, fiecare mergea în șapte locuri. Ne întâlneam tot mai greu. Părea că fiecare proiect iese tot mai greu și că nu mai este neapărat o prioritate pentru toată lumea. Devenea tot mai complicat.
V.B.: Și ce ai face dacă ai fi un absolvent azi?
C.P.: Aș chema la spectacolul de licență sau de absolvire oameni care să mă poată ajuta mai departe. Aș chema regizori și directori de teatru să mă vadă, așa se pot lega angajamente. Aș ține de colegii mei, aș face spectacole oriunde s-ar putea. E foarte important să joci după ce termini. De fapt, meseria are și nu are legătură cu ce am învățat în facultate. Dacă nu aplici un pic pe niște spectacole ce ai învățat în facultate, cred că toate elementele pe care le-ai prins, sau crezi că le-ai prins, se pierd, se descompun. Apare teama, frustrarea și frica de a da un casting. Țin minte că eram în facultate și am fost la un casting de reclamă pentru ciocolată și am văzut o actriță, era puțin mai în vârstă decât mine. Și avea emoții că dă casting pentru reclama la ciocolată. Și în momentul ăla, aveam 20 de ani, eram acolo între două repetiții și m-am gândit că nu vreau niciodată să ajung așa, să îmi fie frică să dau probă pentru o reclamă la ciocolată.
V.B.: Cum te-ai apucat de improvizație?
C.P.: Mă speria foarte tare. Făcusem în facultate cu Mihaela Sârbu. Prima mea întâlnire cu improvizația în anul II a fost horror. Mi-era frică să mă bag în orice. Mă judecam foarte tare, mi se părea foarte complicat să ies un pic din mintea mea. Mai târziu, am început să merg pe la spectacole de impro, să-mi văd colegii, pe cei din Backstage Boys. Devenise chiar un hobby, fiind foștii mei colegi era și un pretext de întâlnire. Și apoi a apărut o invitație din partea celor de la trupa de improvizație Obligo. Aveau ei un format în care invitau actori care nu mai făcuseră impro în show-urile lor. Și atunci am făcut prima oară cu impro cu public. Mi-a plăcut, dar nu m-am gândit că voi face ceva mai departe cu improvizația. Apoi a venit invitația din partea Adrianei Bordeianu, Victoriei Raileanu, July Nagy și Deliei Riciu de a face o trupă de improvizație de fete. Nu mai existase așa ceva până atunci în România. Am acceptat, dar am văzut-o strict ca pe un antrenament. Nu mă gândeam la impro ca la un proiect pe termen lung, dar cumva ne-a luat valul, am început să avem show-uri, să jucăm constant și iată-ne aici. Improvizația e o nebunie, în cel mai bun sens. E terapie, e distracție, e dezvoltare și e ceva ce lucrează în tine pe termen lung. E un mod de viață, de ascultare, de relaționare. e ceva super viu și frumos.
V.B.: Ai predat improvizație și în penitenciare la un moment dat, în cadrul proiectului "Beyond Bars".
C.P.: Da, a fost un proiect inițiat de Sever Andrei Bârzan și a fost o experiență wow. Am încercat să mă comport cu ei la fel cum mă comport cu orice alt grup de cursanți. Voiam să le placă, să se descopere pe ei prin experiența asta, și aveam un timp limitat. Am lucrat cu oameni închiși pe viață, cu șefi de clan, am întâlnit tot soiul de tipologii. Ce a fost foarte frumos a fost că mulți dintre ei nu mai avuseseră demult sau nu avuseseră niciodată contact cu ceva care să-i stimuleze in acest fel. Erau ca niște copii, ca niște bureți care absorbeau orice informație, le plăcea foarte tare, s-au dedicat total pentru că era singura parte din zi care îi provoca într-un fel și salturile lor de evoluție au fost fabuloase. Țin minte că la final, a venit unul dintre cursanți și mi-a zis: "Domnișoară, vă mulțumesc, a fost cea mai frumoasă săptămână din ultimii 17 ani." Cred că ei nu au avut cadrul și circumstanțele să vadă că pot fi buni la ceva. Din educație, din mediul în care au crescut, nu au avut șansa asta.
V.B.: Vezi actoria și improvizația ca pe două chestii separate? Ce din improvizație te ajută pe scenă, ca actriță?
C.P.: Da, le văd ca pe două chestii separate. La impro e un stil de joc mai deschis, personajele trebuie să fie clare din prima, unidimensionale. La teatru e altfel. Trebuie să fii în situație pe bune, e altfel, un personaj are mai multe valențe, mai multă "carne". Dar făcând improvizație am căpătat siguranță în teatru, știu că pot să mă descurc în orice situație în cazul în care uit sau uită partenerul ceva. Asta mă face să mă simt mai liberă. La improvizație am emoții pe care nu le am la teatru. E o luptă a mea cu mine, eu fiind un om care trebuie să știe lucrurile de la A la Z, care trebuie să aibă control, să ies din zona de confort.
V.B.: Ce așteptări aveai de la Teatrul Excelsior în care te-ai dus la concurs? Adică pe vremea aia, Excelsior-ul intrase de puțin timp în zona spectacolelor de adolescenți, el fiind inițial un teatru de copii. Ce sperai să se întâmple acolo?
C.P.: Tot ce știam era că urma să se facă o trupă tânără. Și având experiența anterioară cu Compania 28, compania lui Eugen, cumva voiam să trăiesc atmosfera aia într-un teatru. Mi se părea important să ai colegi tineri, cu aceleași repere, aceeași școală, la asta speram, atât. Nu m-am dus cu așteptări legate de succes, habar nu aveam ce urma să se întâmple. Ce e frumos la Excelsior e că mi se pare că toată lumea a crescut odată. Nu vorbesc numai de noi actorii, și departamentul de marketing, și cel tehnic, toată lumea. Am ținut cu toții să fie bună relația dintre noi și suntem într-o admirație reciprocă reală, ne încurajăm, ne apreciem, ne sfătuim, ne ascultăm. S-a construit foarte sănătos, așa mi se pare. Și cred că va fi de durată. Pentru mine asta e cel mai important, să mă simt bine în mediul în care lucrez, să îmi placă, să îmi doresc să mă întâlnesc cu oamenii ăia.
V.B.: Îmi amintesc la un moment dat că mi-ai zis că nu îți dorești faimă, ci condiții bune de lucru.
C.P.: Da, îmi place când lucrurile sunt precis făcute, profesionist în cel mai adevărat sens. Îmi gâdilă mintea și sufletul. Îmi place să ies la aplauze și să fiu mândră de colegul de la sunet că a făcut un sunet pe lavalieră impecabil. Uite, la Solaris, mașiniștii au un rol foarte important, și ca atare sunt scoși la aplauze și își culeg laurii. E foarte emoționant când la finalul spectacolului ne luăm în brațe cu toată echipa tehnică și ne felicităm că am avut un show bun.
V.B.: Cum reușești să nu te încrâncenezi în meseria asta?
C.P.: Mă raportez la mine și nu la alții. Asta ne face să încrâncenăm, de fapt. Zicem aoleo, ăla a făcut nu știu ce, ăla a luat nu știu ce, ăla face film, ăla a luat premiu. Îmi dau seama că în meseria noastră e foarte mult vorba de contexte. E absurd să compar contextul meu cu alt context. De fapt nu compari oamenii sau talentul, compari contextele. Ce pot să fac acum? Să mă plâng că n-am avut o șansă sau un telefon pe care respectivul le-a avut? Mi-ar face rău și încerc să mă protejez pentru că știu că e o meserie care îți poate face rău dacă nu o tratezi ca atare, ca pe o meserie.
V.B.: În ce sens îți poate face rău?
C.P.: Mediul te poate fura. Pentru că sunt oameni mișto, sunt contexte mișto, e o meserie frumoasă, îți place să te gândești mereu la repetiții, îți place să ieși cu colegii la o bere după, îți place ca tot universul tău să se învârtă în jurul proiectelor pe care le faci. Dar cred că dacă nu ai grijă să ai o viață personală, asta mai devreme sau mai târziu te poate dezamăgi. Teatrul nu îți face copii. Teatrul uneori poate să îți dea, dar alteori poate să nu. Și atunci ce faci? Stai singur acasă trist că nu îți dă teatrul, că nu ai primit un rol, sau o confirmare, sau nu ai luat un casting. Dacă nu ai grijă de tine și de sănătatea ta cu totul, cred că asta îți poate face rău. Tu de acasă și tu din meserie sunt două lucruri diferite.
V.B.: Care e procesul tău în lucrul la rol, pe ce te bazezi atunci când construiești un personaj?
C.P.: Pentru mine, cel mai important lucru în proces e cunoașterea situației. Tot mai profund, cu fiecare repetiție. La prima repetiție, normal că ai o perspectivă superficială și în general a situației pe care trebuie să o joci. După a doua repetiție, ai niște discuții pe anumite pasaje poate, înțelegi niște lucruri mai profund. La următoarea repetiție poate te prinzi de altele. Și când toate descoperirile astea pe care tu le faci pas cu pas se adună într-un întreg, înțelegi un parcurs, un drum al personajului.
V.B.: Și cum faci să înțelegi real situația. Eu prima oară când m-am apucat de teatru, aveam senzația că înțeleg situația. Dar nu o "înțelegi înțelegi"... Și oamenii cu care lucrezi pot să îți explice orice despre situație pentru că tu tot în capul tău vei fi, și te vei gândi numai la cum să faci să fie bine. Deci cum faci să înțelegi, pe bune?
C.P.: Nu știu. Gândești logic, descompui în propoziții, faci paralelisme cu viața ta, vorbești cu oamenii care participă la proiect, te întrebi, îți răspunzi, te îndoiești, probabil și intuiția are un mare rol. Nu îmi dau seama în ceea ce mă privește, care e mecanismul. Eu nu-mi dau seama. Nu merg după o programă. Mai ales că fiecare proiect vine cu contextul lui. La Familia Addams am lucrat într-un fel, la Efecte secundare am lucrat în cu totul alt fel. Stau, am răbdare să înțeleg, să îmi iau toate informațiile din text, să culeg ce e de cules de la regizor, de la ce propun partenerii, să înțeleg ce îmi vine să propun și de ce. Și la un moment dat, după ce am the big picture, știu că dacă calc pedala, merg în direcția în care trebuie. Poate că asta vine și din felul meu mai grounded de a fi dar până nu înțeleg real, pe bune și în mod particular tot contextul, nu mă arunc. Am răbdare cu mine, să înțeleg tot.
V.B.: Ai rămas gravidă fix în perioada în care s-a descoperit vaccinul și părea că lucrurile o să se întoarcă la normal. Și eu știu cât de dor ți-a fost ție de teatru. Ți-a fost frică de faptul că a avea un copil ar putea să te priveze de niște experiențe?
C.P.: M-a speriat că o să mă uite lumea. Că colegii o să aibă niște experiențe comune pe care eu nu o să le împărtășesc cu ei și că asta o să ne îndepărteze. Nu s-a întâmplat. Am recuperat repede. Cumva, nu am simțit nicio pierdere. Asta și datorită ție.
V.B.: Și realitatea din teren care e? Ai renunțat la proiecte pentru copil?
C.P.: Am renunțat pentru a sta cu ea. Dar am și făcut proiecte care mi-au plăcut. Sunt pe plus. Nu am regrete. Mă bucur de timpul petrecut cu ea și cu tine în momentele în care nu lucrez. Cred că am gestionat destul de bine lucru versus stat acasă cu copilul în perioada asta. Cred că dacă aș fi stat 2 ani acasă, mi-ar fi fost greu să mă întorc și nu cred că mi-ar fi făcut prea bine psihic. Acasă e mult mai greu decât la teatru. Mi-am dat seama că să repet la teatru e o relaxare. Acasă e... un full time job. Nu ai timp nici să respiri, știi și tu, nici să bei o cafea de cele mai multe ori. Pe când la repetiții, aveam timp să bem și cafele, să stăm și la povești, era o distracție.
Eva s-a născut în pandemie. Ți-era frică să mergi și la magazinul din colț, să nu ia copilul covid. Am stat într-o capsulă, în care nu te-am văzut decât pe tine și pe ea, niște luni de zile. Și un pic pe părinții noștri. Dar cumva, mi-am dat seama că putem să trăim și în capsula asta și să fim chiar fericiți, nu?
V.B.: Da, normal, dar știm amândoi cum e în meseria pe care o practicăm, uneori cu plecări, alteori cu repetiții până târziu...
C.P.: Ce am învățat în perioada asta cu Eva, e să iau lucrurile pe rând. Nu mă mai gândesc, aoleo, o să vină o plecare, ce să fac? Iau lucrurile cum vin, și văd atunci dacă pot sau nu pot să fac un proiect sau o deplasare, și caut atunci să văd ce echilibru pot să găsesc. Dacă le privesc în perspectivă, risc să mă panichez foarte tare. Pentru că nu vreau să îmi fure nimeni timpul cu cea mică și vreau să fiu lângă ea în fiecare etapă. Ceea ce e și obositor. Până la urmă, când repetam la Solaris nu a fost simplu să ne trezim la 5 jumate în fiecare zi, că ea e o fetiță foarte matinală. Îmi puneam apoi repetițiile când știam că doarme ea la prânz, ca să o prind cât mai mult trează. N-a fost simplu dar mă bucur pentru că nu cred că mi-a simțit absența aproape deloc. Îmi doresc să fiu acolo și vreau să știe asta.
Data nașterii: 21.09.1988
Studii și activitate artistică: Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", clasa Ion Cojar și Adrian Titieni, Camelia a aparținut o vreme sectorului independent lucrând în cadrul Companiei 28 înființată de Eugen Jebeleanu și fiind membră fondatoare a trupei de improvizație iELE. Între 2015-2017 s-a angajat la Teatrul Tony Bulandra Târgoviște, iar din 2017 este actriță a Teatrului Excelsior din București. Momentan, cele mai cunoscute spectacole în care joacă sunt musicalul Familia Addams, regia Răzvan Mazilu și Solaris-ul lui Bobi Pricop. Colaborarea cu spațiul independent continuă, Camelia jucând în spectacolele Efecte secundare și Risipire de la unteatru București. În paralel cu activitatea artistică, ea este și acting coach, fiind trainer al Academiei Studiourile Buftea și predând Pitch Techniques în mediul corporate.
Actorii selectați la ediția 2023 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2023 sunt: Costi Apostol (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Andrada Balea (Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca - interviu aici), Christine Cizmaș (Teatrul Auăleu, Timișoara - interviu aici), Ana Maria Cojocaru (Teatrul Național Timișoara - interviu aici), Cătălin Ștefan Mîndru (Teatrul Municipal Matei Vișniec, Suceava - interviu aici), Marcela Motoc (Teatrul Bulandra, Teatrul Apropo și Teatrul Metropolis, București - interviu aici), Mădălina Mușat (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Camelia Pintilie (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), Sara Pongrac (Teatrul Maior Gheorghe Pastia, Teatrul Național Aureliu Manea, Ziz Art Social Area Cluj - interviu aici) și Vlad Ionuț Popescu (TNB, Teatrul de Comedie, Apollo111, Replika, unteatru, TDR, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 1-8 iunie 2023. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2023.