Bogdan Mureșanu: Dintre toate meseriile pe care le-ai fi putut face sau pentru care ai avut o înclinație, că bănuiesc că nu e singura, de ce tocmai actorie?
Vlad Ionuț Popescu: Poveste lungă. Primul contact pe care l-am avut cu actoria a fost în clasa a 6-a, când am jucat UN COPAC într-un spectacol al clasei. Eram bâlbâit așa că profa de română a decis că voi juca un rol fără replici. Știu că mă irita felul în care băiatul din rolul principal spunea "Împărate, dă-ne fata!". O spunea de parcă cerea vișine. Deci iată primul instinct către meseria asta.
Fast forward clasa a 9-a. M-am dus la audiții pentru trupa școlii de pe atunci - ulterior am înființat alta împreună cu Dănuț Solcan -, ca să impresionez o fată. Piesa se numea BANG BANG, YOU'RE DEAD - mass-shooting-ul unui tânăr abuzat de colegi, profi și părinți. Cum am trecut prin experiențe asemănătoare de bullying în copilărie din cauza bâlbâitului meu sau din alte motive - incidente cu anumiți profesori sau colegi (de fotbal în special) despre care prefer să nu discut aici și acum -, am realizat că pot vorbi, prin intermediul personajului respectiv, despre problemele mele. Indirect, dar personal.
B.M.: Îți puneai o mască?
V.I.P.: I guess. Puteam vorbi despre mine fără să simt că mă judecă lumea. De fapt, eu am un trac de scenă îngrozitor. La toate evenimentele la care iau parte și la care trebuie să zic ceva, orice, îmi e frică să nu fiu judecat. Și după acel nexus event m-am gândit "hmm, cred că vreau să fac meseria asta pe termen lung".
Pe scenă nu mă bâlbâiam, eram apreciat și nu trebuia să fiu eu tot timpul. Puteam fi altcineva. Evident, fără să duc discursul într-o zonă misticoidă.
B.M.: ȘI altcineva, adică. Bănuiesc că ai vrut să reții ceea ce ești tu, iar tu ești un om cu personalitate puternică. Așa ai fost mereu?
V.I.P.: Da, mereu am fost așa. Dar aveam posibilitatea de a trăi dincolo de existența mea, aveam posibilitatea de trăi mai multe vieți, fără să renunț de fapt la mine. Ah, și după ce am trecut de premieră, cele două profesoare care mi-au făcut rău au sunat-o pe mama să o felicite și să își ceară scuze pentru felul în care s-au comportat cu mine la clasă.
B.M.: Ai simțit vreodată că renunți la ceva pentru a te face actor?
V.I.P.: Nu. Niciodată. Sau poate că da, dar la nimic din ce nu aș fi renunțat pentru o altă posibilă pasiune, cum era dansul în adolescență.
B.M.: Oare, pentru meseria asta, trebuie să ai prea puțină viață personală sau prea multă? Atunci când ai prea puțină, faci loc și te epurezi de lucrurile pe care le știi sau, dimpotrivă, dintr-un preaplin, umpli personajul respectiv cu sufletul tău?
V.I.P.: Nu știu cum e mai bine. Știu doar ce fac eu. Iar momentul în care am devenit conștient de ce fac eu exact a fost în clasa a 12-a, când m-am dus la un curs de pregătire la facultate. Îmi spuneam repertoriul, din care făceau parte poezii de facturi diferite - forță, dragoste, filosofică ș.a.m.d. -, când profa care se ocupa de noi a remarcat faptul că am abilitatea de a rămâne eu, cu toate că sunt atât de diferit de fiecare dată. Bine, era vorba despre niște poezioare, dar mie mi-a aprins un bec în ceea ce înseamnă abordarea unui rol, și-anume a rămâne cât mai onest cu tine, a te reconstrui plecând de la tine, renunțând la ceea ce nu e în conformitate cu personajul pe care îl ai de interpretat, totul prin intermediul lumii tale interioare, a tumultului tău. Iar eu am, din păcate sau din fericire, am destul. Sunt o persoană extrem de contradictorie. Mă rog, cu toții suntem, cred. Felul în care exist astăzi are legătură cu suita de evenimente care au avut loc de-a lungul vieții mele. De exemplu, dacă ieșeam mai devreme din farmacie poate îmi pica un țurțure în cap, rămâneam cu o disfuncție la nivel cognitiv, dar eram tot eu. Imaginându-mi permanent cum aș fi fost dacă în loc de stânga aș fi făcut dreapta, pot vizualiza anumite trăsături pe care le-aș fi putut avea dacă viața mea s-ar fi derulat altfel. Știu, am dat un exemplu pueril, dar înțelegi tu. Momentan, cred că e mai valoros să pleci de la tine, asta dacă ai o viață interioară bogată.
B.M.: Crezi că e necesară o doză de narcisism pentru a fi un bun actor? Din câte înțeleg lucrezi cu tine, ești conștient de tine...
V.I.P.: Cred că e necesar să te iubești, în general, ca să îți faci viața mai ușoară.
B.M.: Stai! Am putea zice să te accepți. Să te iubești prea mult poate duce în extreme neplăcute pentru ceilalți.
V.I.P.: Nu știu, nu am o cunoștință vastă asupra conceptului de narcisist. Nu știu, îmi tot apar podcast-uri sau emisiuni pe tema narcisismului, e o temă recurentă în ziua de azi. Cred că sunt narcisist și cred că mă ajută să fiu narcisist în ceea ce fac, atât timp cât concentrez trait-urile specifice în meseria mea, fără să las să îmi afecteze viața de zi cu zi.
B.M.: Nu are cum să nu îți afecteze viața de zi cu zi dacă ești cu adevărat narcisist.
V.I.P.: Ei, da, se întâmplă să-mi afecteze viața de zi cu zi, îmi fracturează enorm empatia, doar că, ca urmare a suferințelor trăite din cauza comportamentului meu narcisic, am devenit un om din ce în ce mai bun - sau măcar încerc să devin. Sunt foarte preocupat de eliminarea deșeurilor generate de ego. Am învățat din greșelile mele. Dacă am fost cândva un narcisist seducător, acum nu mai sunt. Mă pasionează real oamenii din jurul meu, sunt interesat de istoria lor și entuziasmat pentru reușitele lor. Mereu mi-am pus o oglindă în față pentru a vedea unde mă poziționez eu față de mine, oricât de dureros ar fi fost pe alocuri să văd că poate nu sunt omul care mi-aș fi dori să fiu, ba chiar sunt fix opusul - uneori, ceea ce urăsc cel mai mult la alții. De multe ori m-am uitat în oglindă cu o oarecare lehamite, cu dezamăgire. Focusul ăsta constant asupra persoanei mele, asupra drumului meu, a îndepărtat oameni din viața mea, doar că m-a și ajutat să continui ceea ce fac. Până și în perioadele mele mai puțin bune mi-am găsit forța necesară pentru a duce lucrurile la capăt, cred că tocmai datorită importanței pe care, din nefericire, de prea multe ori mi-o acord. Însă de mai bine de un an cred că fac progrese vizibile și cred că narcisismul meu se diminuează, găsind un echilibru.
B.M.: Ți s-a părut vreodată că un personaj pe care l-ai întruchipat e mai real, mai bine definit decât ești tu Vlad?
V.I.P.: Cred că toate sunt mai bine definite pentru că funcționează într-un pătrat foarte bine definit. Sau triunghi. Sau cerc. Or whatever. Un personaj de pe foaie nu poate sări de granițele acelei realități, impuse de scenarist sau dramaturg. Bine, viziunea regizorului poate denatura realitatea cuvântului scris, which is amazing, dar tot ai lucra în interiorul unei forme bine definite, poate puțin mai largi tocmai ca urmare a intervenției regizorale. Eu, pe de altă parte, TRĂIND, mă pot schimba de la o zi la alta, de la o oră la alta. De-asta nu cred în dihotomia "rău-bine". De-asta nimeni nu mă poate defini ca fiind un om rău sau un om bun. Prin urmare, nici eu nu știu exact cum sunt. Știu că uneori am (re)acționat bine, alteori rău. Dacă am greșit cuiva, omul respectiv va proiecta asupra mea toată mizeria din lume, pe când, dacă am ajutat pe cineva cum nu mulți ar face-o, atunci omul respectiv mă va sanctifica.
B.M.: Uite, e interesant ce zici, pentru că asta cred și eu, anume că arta - sau actoria, în cazul restrâns -, reușește să definească ceea ce pare că e imposibil de definit în viață și să ofere un anumit tip de realitate, de constrângeri cu noimă.
V.I.P.: Da, cred că arta e mai OCD-istă, nu pot merge mai la stânga, nu pot merge mai la dreapta, funcționez în pătratul ăsta perfect.
B.M.: Păi, și dacă ai reuși să te extragi din viața ta ca pe un personaj, oare nu ți-ai da seama că și tu ești parte dintr-un pătrat?
V.I.P.: Pătratul cred că e reprezentat de datele mele - țara, familia, religia -, cu care mă pot lupta, dar, pentru a o face, cred că m-aș întoarce împotriva mea.
B.M.: Și sunt personaje care se luptă - cele mai multe - împotriva contextului dat.
V.I.P.: De-asta în imaginația mea fabulez continuu. Când mă plictisesc, încep să-mi creez scenarii legate de realitatea obiectivă. Apropo de chestia asta cu "plec de la mine". Plec de la mine și-ajung unde? Cum am lucrat și cu tine - m-am întrebat permanent ce ar face băiatul ăsta, Vlad (așa mă cheamă și în film). Cum se spală pe dinți? E stângaci sau dreptaci? Vorbește peste toți când e cu prietenii sau preferă să aibă dialog decent cu omul de lângă? Etc. La fel și cu răzvrătitul împotriva sinelui. Pun în contră tot ce sunt, la nesfârșit.
Eu de abia aștept să am un rol care să aibă 15-20 de zile de filmare legat, plus lunile de pregătire, în care mă pot arunca, să mă distrez cu trăsăturile de bază ale personajului. În teatru nu prea poți să abordezi așa un rol. Știu că multe lume zice că e bullshit asta cu method acting-ul, mai ales la noi, dar...
B.M.: Dar noi am mai vorbit despre asta când am lucrat împreună.
V.I.P.: Nu, mi se pare poate cel mai tare lucru la meseria mea, cel mai distractiv. Evident, poți face asta atât timp cât nu îngrădești drepturile omului de lângă tine, atât timp cât nu îi faci rău. Dar asta ține de bun-simț, nu de vreo metoda lu' Pește. Și nici măcar nu trebuie să o numești așa, method bullshit, să îi pui o etichetă, ci doar să te joci, cred. Încerc să evit a pune etichete lucrurilor, e mult prea la modă în ziua de azi.
B.M.: Poate cheia este nu să devii acel altcineva pentru a îl impersona, ci să ajungi până într-un punct de fierbere pentru a-l înțelege. Ți-ar plăcea să lucrezi așa?
V.I.P.: Da, dar nu îmi fac speranțe în van. Ar fi minunat să pot lucra așa. Dar, din câte îmi dau seama, la noi în țară, meseria mea e foarte discreditată și lăsată de izbeliște. Și cum poți avea pretenții ca eu să-mi duc munca până la capăt cât mai bine cu putință, atât timp cât nu există un respect și din partea cealaltă a baricadei? Poate așa e peste tot în lume, nu am de unde să știu. Dar, atât timp cât nu avem agenți care să se ocupe de partea administrativă a acestei meserii în locul nostru, cum mă voi putea eu concentra doar pe partea creativă? Whatever, asta e altă discuție. Ideea e că aș vrea să fiu drained de un singur rol pe an în care să mă arunc cu toată ființa - 6 luni pe an cu tot cu prep -, decât să fiu drained de alergătura de acum. Dar cine nu-și dorește asta?
B.M.: Dar de ce? Ai aplicat method acting-ul când am lucrat împreună?
V.I.P.: Am aplicat. Orice personaj are psihologia lui și trebuie să renunți la tine.
B.M.: Aha, deci tu renunți la bucăți din tine, nu la tine. Hai că ne lămurim încetul cu încetul.
V.I.P.: Da, la bucățile care nu sunt în concordanță cu omul pe care îl ilustrez. Și, uite, Postelnicu zicea într-un podcast că a face un rol bun înseamnă să înțelegi psihologia personajului respectiv. N-a inventat el asta, dar atunci mi-a mai picat mie o fisă. Dacă tu ești capabil să înțelegi acel om - orice fel de om -, nu mai contează absolut nimic.
B.M.: Ce actori admiri din România?
V.I.P.: Depinde ce înțelegi prin această admirație. De idolatrizat nu idolatrizez pe nimeni. Îmi admir foarte mulți colegi de generație - poate chiar nociv de mulți. Și zic nociv pentru că, în zilele mele rele, în care mă las pradă frustrărilor sau neajunsurilor, tind să intru într-o competiție imaginară cu ei, generată de scenarita de care sufăr. Dar știu că nu e reală, că sunt rămășițele sistemului educațional din care am ieșit și că meseria asta e una de cursă lungă - eu o văd ca pe un joc pe calculator pe care îl câștigi la finalul vieții.
Am foarte mulți colegi / colege de vârsta mea pe care îi respect și de la care învăț - de aproape sau de la distanță. Și da, sunt și actori care sunt deja în altă etapă a creației de la care am încercat să preiau diferite trăsături de caracter. Am norocul să joc în mai toate spectacolele cu actori / actrițe care mă inspiră constant.
B.M.: Te mai bâlbâi acum?
V.I.P.: Mă bâlbâi dacă simt că oamenii din jurul meu nu mă plac.
B.M.: Și te bâlbâi des?
V.I.P.: Băi, în ultimul timp nu m-am mai bâlbâit.
Data nașterii: 24.08.1998
Vlad Ionuț Popescu s-a născut în Buzău și a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București.
În teatru debutează cu Împăratul muștelor la Teatrul Excelsior (r. Tudor Lucanu), iar în timpul facultății, lucrează cu mai mulți regizori importanți de teatru, printre care se numără Radu Afrim (Pădurea spânzuraților) sau Andrei Măjeri (Medea's boys).
În film a lucrat în cadrul mai multor producții naționale sau internaționale printre care se numără Taximetriști (r. Bogdan Theodor Olteanu), Voyagers (r. Neill Burger), scurtmetrajul Dincolo (r. Luca Pereș-Bota), Tata mută munții (r. Daniel Sandu) sau scurtmetrajul Mama mea e numai una (r. Teona Galgoțiu).
În prezent colaborează cu mai multe teatre din București, independente sau de stat, precum TNB, Teatrul de Comedie, Apollo111, Replika, unteatru, TDR, Godot sau Masca (în cadrul Stagiunii de Teatru Politic), iar în viitorul apropiat îl veți putea urmări în lungmetrajele Ieșire de Urgență (r. Bogdan Mureșanu) sau The Art of Stealing (r. Jorien von Nes).
Actorii selectați la ediția 2023 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2023 sunt: Costi Apostol (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Andrada Balea (Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca - interviu aici), Christine Cizmaș (Teatrul Auăleu, Timișoara - interviu aici), Ana Maria Cojocaru (Teatrul Național Timișoara - interviu aici), Cătălin Ștefan Mîndru (Teatrul Municipal Matei Vișniec, Suceava - interviu aici), Marcela Motoc (Teatrul Bulandra, Teatrul Apropo și Teatrul Metropolis, București - interviu aici), Mădălina Mușat (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Camelia Pintilie (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), Sara Pongrac (Teatrul Maior Gheorghe Pastia, Teatrul Național Aureliu Manea, Ziz Art Social Area Cluj - interviu aici) și Vlad Ionuț Popescu (TNB, Teatrul de Comedie, Apollo111, Replika, unteatru, TDR, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 1-8 iunie 2023. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2023.