Mihai Brezeanu: Christine, am avut șansa să ne mai întâlnim în 2023 cu ocazia a două interviuri. Unul pentru LiterNet (de citit aici), celălalt pentru Teatrul azi. În ele a fost vorba despre relația ta cu Timișoara și despre statutul de Capitală Europeană a Culturii al orașului în care te-ai născut, ai făcut școala și universitatea și în care trăiești. Îți propun ca în acest interviu să fie vorba în primul rând despre tine. Să o luăm, așadar, din adolescență. După ce ai absolvit, în 1996, Liceul Teoretic William Shakespeare din Timișoara ai studiat Germană-Engleză la Colegiul de Comunicare Profesională din cadrul Politehnicii timișorene și abia în 2004 ai dat la Secția de Actorie în limba germană a Facultății de Muzică din cadrul Universității de Vest. De ce actoria a fost abia a doua opțiune și de ce secția în germană?
Christine Cizmaș: Nu prea mă descurc când e vorba doar despre mine. Frumos e să te salut, întâi, și să mă opresc un pic. Mi-am făcut o cafea, e dimineață, e cam întunecat și e liniște. Iar acum, să îmi butonez trecutul și alegerile... Doar vreo 30 de ani de viață. Noroc că e doar partea profesională, chiar dacă e atât de personală. Că doar e a mea! "My precious!" (Lord of the Rings), ce referințe, domnule!
Nu cred că actoria a fost a doua opțiune niciodată, chiar dacă eu munceam și în alte părți. Eu jucam în Thespis (un teatru studențesc din TM condus de Diogene Bihoi, Lelu) din 1992, cam așa. Primii 2 ani am spălat pe jos în sala 202, asistam la repetiții, făceam curat la recuzite, curățenie înainte de spectacole, mi-au fost propuse două roluri de figurație, nu mi-au ieșit și eram pe punctul de a renunța. Eram în fiecare seară acolo, de la 18:30 sau 19:30 până pe la 22:00, spre disperarea mamei mele. Cum spunea ea, eram virusată.
Din prost noroc și fără rea intenție, am "furat" un rol și am demonstrat că fierbe ceva în mine. Actrița care juca rolul principal în acel spectacol întârziase, eu eram acolo, asistam, ajutam, suflam text, m-am oferit să-i țin locul ca să nu pierdem ziua de repetiții și i-am luat rolul, cred! Asta am făcut! M-au ales pe mine. Dublură sau dublură titulară. Spectacolul se numea Eclipsa, după cartea lui Răzvan Petrescu, și era regizat de Cosmin Gheorghe (între timp, el a plecat și, ulterior, s-a întors în țară și ne gândeam că ar fi ceva să mai facem o Eclipsa). La premieră toată trupa s-a bucurat fantastic pentru mine, Lelu m-a urcat pe un scaun și mi-a spus că știa că e ceva acolo, e ceva acolo... Încă mai păstrez de la el o bilă de biliard, ciobită, galbenă, scrie 1 pe ea.
Apoi i-am cunoscut, tot în Thespis, pe Ovidiu Mihăiță, Dinu Bodiciu, Ioan Codrea, Loredana Buschbacher, Alina Stan, Korek Adrian, Cari Tibor, Andi Milici, Marcela Torhan, Hârleț, mai mulți, și împreună cu ei am fondat, un pic mai târziu, AUĂLEU.
Dar, înainte de toate astea, după ce am terminat liceul, în 1996, am vrut să dau admitere la Cluj, la Facultatea de Teatru. Am fost și la câteva ore de pregătire, Patricia Nedelea, colega și prietena mea din Thespis, era studentă acolo. Cine m-a văzut? Mai mulți. Știam foarte bine rolul d-nei Smith din Englezește fără Profesor (ca și acuma, de altfel, ce ironie!). Pe acela am lucrat. Aveam de rezolvat diftongul ea ("cafea, nu cafia, Christine!") și să nu mai fiu atât de pudică. Cine urma să ia clasă la Cluj în anul acela? Din păcate, nu Miriam Cuibus. Dar, era bine și așa.
Acasă, nu am găsit înțelegere, nu mi s-a permis să merg la teatru, am fost sfătuită să încerc la altă facultate. Mama avea un prieten intim de care asculta. Tot în bucătărie s-a întâmplat discuția, cu mult fum de țigară și lacrimi. "Întâi fă altceva, să ai o diplomă în alt domeniu, apoi dai la teatru". Am cedat. Mi-am zis că mă duc oricum la Cluj, fără să știe ei. Nu am avut însă curajul sau poate mi-am zis că mă descurc și aici, în TM, nu mai știu de ce nu am plecat.
Am intrat la Colegiul de Comunicare Profesională, secția Germană - Engleză, din TM, urma să învăț să mă fac translator și interpret, mă gândeam că scap repede, în 3 ani. La Thespis încă mai mergeam, jucam. Prietena mea cea mai bună urma să plece din țară, în Quebec, mi-am zis că asta voi face și eu, m-am apucat și de franceză, dar m-am răzgândit. Am dat la Teatru aici, în TM, la secția germană, și am pus la cale AUĂLEU. Am hotărât așa împreună cu Ovidiu Mihăiță, el m-a sfătuit să merg la secția germană la Teatru, cu el m-am pregătit. Balconul unde s-au discutat toate astea încă mai e în TM, acum e o clinică acolo, merg să îmi repar sănătatea. Pe atunci era un call center, lucram de noapte. Aveam 25 - 26 ani. Nu am fost agreată la admitere, aveam prea mulți ani de Thespis în spate, dar Ida Jarczek-Gaza (n. M.B.: actriță a Teatrului German de Stat Timișoara, inițiatoarea și prima șefă a specializării Artele spectacolului - Actorie în limba germană din cadrul Universității de Vest din Timișoara) m-a plăcut și m-a susținut. Zic eu că a meritat.
M.B.: Ești unul dintre membrii-fondatori ai trupei de teatru independent AUĂLEU care tocmai a împlinit 18 de ani de viață. De ce teatru independent? De ce nu Teatrul German de Stat Timișoara? Sau Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely? Sau Naționalul? Chiar, câte limbi străine știi?
C.C.: Da, chiar așa, de ce nu? Cu Teatrul German din TM am colaborat 4 ani cât am fost studentă. Mă puteam angaja, e adevărat, dar însemna alt parcurs, altă viață, cel puțin atunci. AUĂLEU era la început, poate că a debutat ca o joacă, dar cerea seriozitate și dăruire. Cu 6 zile înainte de premiera spectacolului nostru Stăteam întinși pe pat (n. M.B.: producție AUĂLEU din 2007, pe textul lui Daniil Harms, în regia lui Ovidiu Mihăiță și luminile lui Ioan Codrea, cu Christine și Ovidiu), eu am plecat la Viena, la concert Tool (îmi luasem bilet și la un Pescărușul la teatru). După ani, Ovidiu mi-a spus că nu se pleacă înainte de premieră. Și nu se pleacă. Chiar dacă ești cel mai pregătit.
Pe atunci, nu trăiam din AUĂLEU, lucram pe altundeva, câștigam destul de bine. Apoi, am hotărât să ne mutăm cu trupa de teatru, am deschis un bar, Scârț Loc Lejer, care găzduia și încă găzduiește teatrul nostru. Și am demisionat. Am fost director de calitate la o companie mare care făcea bețișoare din lemn pentru înghețată (și acuma le mai verific când îmi cumpăr o înghețată pe băț). Înainte de asta, am fost vânzător ambulant de BU (Be You, un parfum care a făcut furori cândva), barman, asistent relații clienți, croitoreasă total pe lângă, mult call center, chat, vrute și nevrute...
În TM, pe str. Laszlo Szekely 1, conviețuiesc în prezent AUĂLEU, Scârț Loc Lejer și Muzeul Consumatorului Comunist. Asta am clădit și protejat în ultimii 14 ani. AUĂLEU e cel mai mare dintre cele trei, el sau ea trăiește deja de 18 ani, din 2005. M-am făcut administrator de bar, contabilă, femeie de serviciu, barman, om la bilete, garderobieră, plasatoare, actriță, etc. Om bun la toate! Dormeam puțin, spre deloc, munceam. Sufeream mult, mă bucuram și mai mult când mă bucuram. Sunt jumătate sârboaică, jumătate nemțoaică, deci mereu e dramă balcanică, spune-i suferință și distanțare brechtiană, dacă îmi e permis să spun, la mine. Pun și ghilimele la Brecht, dacă e cazul, în orice caz, în bucătărie, am pe perete o fotografie cu Brecht. Faină combinație, nu?
De ce teatru independent? Eu nu l-am numit așa niciodată. Era normal să rămânem împreună cumva cei din Thespis. Din formula inițială, mai suntem trei: Ioan Codrea, Ovidiu Mihăiță și cu mine. Dinu Bodiciu s-a întors de curând în țară, deja colaborează cu noi. La el acasă, în spatele Gării de Nord din TM, a fost primul sediu AUĂLEU. Ionuț Marian Pîrvulescu, Armand Iftode, Norbert Lovasz, Cristian Popescu, Jasmina Mitrici și Anastasia Miulescu au venit pe parcurs. Tot de o viață îmi pare că ne avem, cumva... Ți-am spus că e cel mai greu să vorbești despre tine. Nu am cum! Le datorez mult colegilor mei.
Cât am fost studentă, am văzut cum funcționează o instituție de teatru. Nu mi-a displăcut, dar erau și multe aspecte pe care nu le înțelegeam. Eram o echipă foarte faină. Totuși, uneori nu ieșeau spectacolele, chiar dacă tot ziceam că va fi un succes. Ceva se pierdea, pe parcurs. Cum l-am pierdut și pe Georg Peetz ca profesor de actorie, de exemplu. Și de Ioana Iacob mi-e tare dor.
De fiecare dată când eram întrebată de AUĂLEU, lumea mă asocia cu Teatrul German. Era mai important ce am făcut acolo sau mă califica mai bine, eram mai credibilă, habar n-am. Mă deranja asta cumva. Între timp, mi-a trecut. Îmi lipsește cumva să joc în limba germană, cuantific altfel asta acum.
Când ești la început de drum și vrei să faci ceva al tău, energia ta trebuie să rămână acolo. Am cerut exclusivitate. Nu am acceptat colaborări, nu am jucat altundeva, nu am cerut finanțări. Noi, banii noștri, alegerile noastre, estetica noastră, talentul nostru, osul nostru. Nu am greșit făcând așa, ne iubesc prea mulți oameni (vorbesc de public). Exclusivitatea asta a meritat. Nu?
E dificil să departajez Christine Cizmaș, actrița, de Christine Cizmaș, administratorul sau co-fondatorul sau ce mama ei mai sunt. Ce sunt pentru mine, oare?! Uite, ca și acum, când am început să răspund întrebărilor tale, am lăsat intenționat telefonul în altă cameră. Pentru că l-am luat în mână, de 20 minute nu îți mai răspund. Dar, ce mă întrerupe uneori, nu mă și încurcă, uneori mă inspiră. Complicat de simplu. Funcționez pe frânturi, nu știu.
Limbi străine? Germană, engleză, sârbă și un pic de rusă. De franceză m-am apucat. Am fost fluentă în 8 limbi străine, de aia mama voia să mă fac profesoară, avocat, medic, nu neapărat actriță. Dar, nu m-a încurcat atât de tare. Mama. Așteaptă să o sun, eu întârzii cu apelul. Nu pot. Am momente când mă ascund, când e Christine și filmul la care se uită.
M.B.: Cariera & viața sunt legate profund de Timișoara. Te-ai gândit vreodată să pleci? Să emigrezi, de pildă?
C.C.: Da, mare prostie. Așa am fost crescuți, aici te naști, aici mori. Nici la ultimul concert David Bowie înainte de infarctul lui nu m-am dus în anii '90, că, nu știu... În Germania am plecat, imediat după Revoluție. Eu am vrut să rămânem, chiar puteam, dar ne-am întors. Mama era încrezătoare că va fi bine. Mi-a zis că a votat cu Rațiu, cu domnul cu papion... S-au mai ivit ocazii și mai târziu, chiar de curând, înainte de pandemie.
Da, m-am gândit să plec și voi pleca, cândva... La Moscova. Haha! Cel puțin 3 luni la Buenos Aires, să dansez tango. Nu cred că voi muri in Timișoara. Așa simt. Poate într-un avion low cost. Sau pe o plajă, Agalipa. Dramatică mai sunt....
Și dacă tot îmi fac veacul în TM, mulți oameni mă abordează în limba engleză sau nu înțeleg de ce mă cheamă Christine. Așa că tot un fel de turist sunt și aici. A prolonged city break.
M.B.: Pot oricând să argumentez oricui dorește să asculte de ce cred că ești una dintre cele mai importante actrițe din teatrul românesc. Christine, cum ai caracteriza faptul că, la 45 de ani, participi anul acesta la 10 pentru FILM, program dedicat figurilor noi din filmul românesc. Cum, Dumnezeului, tu ești încă așteptarea debutului în cinema?
C.C.: Cea mai importantă actriță din teatrul independent românesc după '89, asta ai vrut să spui. Ha-ha! Sau singura. Cel puțin singura din viața mea. Ești subiectiv, Mihai. Dar, e adevărat că, uneori, când vin la spectacolele noastre oameni din circuitul teatral consacrat sau certificat (habar n-am cum să îi spun), mi se mai spune că eu chiar știu să joc... Serios?! Deci, chiar știu să joc!
Nu sunt ironică. Mă bucur că, după 18 ani de AUĂLEU, Grand Hostel Timișoara (n. M.B.: producție AUĂLEU din 2022 care se joacă în regim sold out de peste 1 an, în regia și pe textul lui Ovidiu Mihăiță, cu Christine Cizmaș, Ionuț Marian Pîrvulescu, Jasmina Mitrici, Ioan Codrea, Anastasia Miulescu și Armand Iftode) a produs acel efect de "Trebuie să mergi și să vezi!". Și nu e singurul spectacol AUĂLEU de această factură. Doar că, acum, cu Grand Hostel Timișoara, s-au potrivit toate. Îmi place când văd oameni în sală, care sunt, la început, foarte sceptici de ce urmează să vadă la noi, iar apoi ne întâlnim în timpul spectacolului...
Apropo de film, pentru toate e un început, oricând vine el. Mi-am văzut de treaba mea, am participat la unele castinguri de film, nu m-am luat foarte în serios, mi-am luat-o în freză foarte devreme în carieră, m-a afectat și inhibat asta, nu am mai avut încredere în mine. Unele roluri în film le-am ratat. Lumea nu știe de tine, de unde dracu' să știe?
Îmi caut un agent, asta e cel mai bine. Sau fac un film în care să joc și eu. Nu am foarte mare încredere în mine, nu tot timpul... Am nevoie de comunicare și apropiere. Îmi place să mă plimb cu rolul în buzunar, să învăț textul pe stradă, să privesc oameni, să mă inspir, să fur, îmi place lumea de show din imaginația mea...
Eu am un număr care îmi place. 22. L-am și tatuat pe antebraț, interior. La ediția de anul acesta, TIFF 22, eu vin. Nu am așteptări, dar voi cunoaște oameni. Și asta e cel mai important. Mai departe, voi plânge la fel de frumos când mă uit la filme. Sau voi râde. Mă emoționez tare. Și încă mai vreau să joc teatru. Dar, să merite.
M.B.: E mai greu pentru o actriță care trăiește și muncește în provincie să facă film decât pentru o bucureșteancă?
C.C.: Provincie, Mihai? Provincie? Ha-ha! Am să reformulez eu întrebarea ta:
E mai greu pentru o actriță care trăiește și muncește în Timișoara, o actriță timișoreancă, să facă film decât pentru o bucureșteancă?
Bucureșteancă, actriță... Mă gândesc, că, uneori, și o bucureșteancă din cu totul alt domeniu poate avea mai multe șanse decât mine?!
E mai greu pentru o actriță care trăiește și muncește în Timișoara, pentru o actriță timișoreancă, să facă film decât pentru o actriță bucureșteancă?
Nimic nu e greu. Nici că ești actriță și nu actor, nici că nu mai ești cea mai tânără, nici că trăiești la Timișoara și nu la Berlin. Pardon, Bucharest. E context, chimie, oportunitate, vizibilitate, chef, fler, încredere în tine, curiozitate. Filmul și industria s-au schimbat în ultimii 30 de ani. Contează ce se caută, iar dacă nu ești ales, aleasă (nu mai pot cu limba asta română și terminația de feminin și masculin, iar cu x, nu pot) e doar pentru că nu te potrivești... Și alte câteva criterii, ha-ha...
Haide' să întrebăm o bucureșteancă dacă îi este mai ușor să găsească o pâine în Capitală decât îmi este mie în Capitala de vest, cum zic unii. Pâine e peste tot, atât pentru stomac, cât și pentru suflet. Eu nu mănânc orice fel de pâine. Înghit, dar poate nu diger. Nu îmi pică bine, mă balonează, nu doresc, trec pe lângă pâini bune și nu le remarc, iau de la brutari locali, vreau de casă. Sau poate nu vreau, mi-am scos-o din meniu. Hai că râd prea mult!
Ce e al meu e pus deoparte, vorba lu' mama. Zina o cheamă. Ne vedem la TIFF. Și nu oricare, ci 22. Și să nu mă rușinez. Să învăț să mă respect și să mă bucur de mine, alături de oameni, cunoscuți sau viitori cunoscuți, cunoscute, cunoscutx... Gata! Mulțumesc pentru aceste întrebări, Mihai Brezeanu. S-a făcut prânzul. Ia cu pâine, Christine! Ha-ha!
M.B.: Christine, TIFF 22 mai are, totuși, o întrebare pentru tine. Suntem în 2026. Filmul în care ai jucat te-a propulsat la un premiu de interpretare la Gala Gopo. Urci pe scenă. Nu, nu mă interesează ce o spui, ci cui o să spui. Cu cine în minte / inimă vei vorbi acolo, pe scena premiilor cinematografiei?
C.C.: Asta dacă mă duc, nu? Aceeași dilemă ca și în cazul Premiilor UNITER, lunea ce vine (n. M.B.: în cadrul Galei Premiilor UNITER 2023, derulată luni, 12 iunie 2023, la Timișoara, AUĂLEU va primi Premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent).
Bun. Gopo. Nominalizare. Premiu. Cui o să spun? Tuturor celor care mă privesc în ochi. Of! Nu știu, Mihai, aș prefera să tac, să cobor în sală și să ne uităm unii la alții. Să tăcem, să ne înțelegem în liniște, privindu-ne. Totul e emoție, e îngerașul sau al treilea ochi care veghează. Sunt doar un filtru și eu (mă gândesc la monologul Ninei din Pescărușul, din piesa scrisă de Treplev. Piesa neapreciată de Arkadina. Citatul exact e: "și îmi amintesc totul, totul, totul, și retrăiesc în mine fiecare viață... Sunt singură." E ceva decadent, într-adevăr! Să vină Arkadina, să o joc cândva!).
Tu știi răspunsul la această întrebare și e suficient pentru mine. Totul e despre dragoste și pierdere. Iar noi, actorii, avem antrenament în acest sens.
Mini Auto-Bio
Christine Cizmaș are un copil. A împlinit anul acesta 18 ani.
Se numește AUĂLEU. Oamenii îl numesc un teatru independent.
De la 15 ani, teatrul îi mănâncă zilele și îi mângâie nopțile.
Roluri, multe. Face de toate. Viața e prea scurtă.
A vrut să renunțe? De multe ori.
Să plece la Buenos Aires, să danseze tango.
Nu poate, n-o lasă trupa, publicul, inima.
Film, spre deloc.
Numărul ei norocos e 22.
Christine vine la TIFF 22.
Cu pasiune. Altfel, nu știe.
Mini Auto-CV
Thespis: 16 spectacole în 10 ani. Jucate și plimbate. Acolo m-am învățat cu munca. Pe Andrei Covaliu nu îl voi uita niciodată, eram țățica, ne făcea ness frecat înainte de repetiții, de la el am învățat analiza de text, să colorez cu creioane text, subtext, didascalie, fișă de personaj. Când repetam la Nina îmi spunea că sar ca o capră, când merg. Încă mai fac asta.
Teatrul German de Stat Timișoara (TGST): 8 spectacole în 4 ani. Pe timpul studenției. Rolul pe care l-am primit și mi-ar plăcea să îl fac acum: Jenny Speluncă, Opera de trei parale, direcția de scenă Victor Ioan Frunză.
AUĂLEU: Din 2005 și până acum, 21 de show-uri în 18 ani. De câte ori? Din ianuarie și până în mai, din octombrie până în decembrie, de trei ori pe săptămână, minim. Uneori, de 5 ori pe săptămână. Am dublat spectacole pe seară, sala e prea mică. Peste vară, deplasări. E un calcul, e un număr. Astea sunt cifre sau vorbe?!
Umbrele pentru Lacrimi, primul spectacol AUĂLEU: Non-verbal, acțiune și haos.
LIBERTATIS CAPTIVANTUS EST: O reprezentație.
Ubu Rege: O reprezentație, nu ne-a ieșit.
Stăteam întinși pe pat: Mai întâi cu Radu Vulpe ca partener de scenă, apoi cu Ovidiu Mihăiță. Cel mai longeviv spectacol al nostru, sute de reprezentații, de la nunți, la botezuri, oameni care au decis să divorțeze după spectacol, oameni care s-au scăpat pe ei de râs la propriu în timpul show-ului, etc.
Spălătorul de Creier: Cu Ioana Iacob, de la TGST, apoi cu Ionuț Marian Pîrvulescu și Ioan Codrea. Cel mai transformat spectacol al nostru, alături de CIRCUS MUNDI sau Dragă Elena. Le-am reconstruit, le-am adaptat, alte distribuții, încă plângem după ele și știu că nu sunt închise în vreun sertar.
Ferma și Miorița: Spectacole cu muzică live, fără moarte, le putem juca oriunde, vom îmbătrâni cu ele. Eu joc vaca, mioara, moartea, câinele, animale faine. Dacă mă pui să imit un animal, m-ai blocat.
Diabolus Ex Machina: O șefă eram, care îți oferă un bonus, un cadou, iar tu, angajat, nu îl primești că ți-e frică că o să îți placă. Trupa încă mai vorbește în viața cotidiană cu replici din acel spectacol, ca și din multe altele. Intonația nealterată!
Casa din copac: 11 sau 13 roluri episodice, într-un spectacol greu pentru AUĂLEU. La fel ca mai sus, oamenii iau decizii personale radicale după vizionare.
O noapte furtunoasă: Veta. Luat și un premiu de interpretare la FNTi
Mens sana in corporatist sano și HUOOOOO!!!: O corporatistă sau o pensionară la protest, eh, astea le-am jucat, tată! Sute de reprezentații, peste tot. Au curs demisii din corporații, am jucat în parcuri, la proteste, pentru 45 de oameni, la sediu, sau pentru 800, poate și mai mulți, în exterior.
Opera Omnia Mortalium: Ce mai spectacol! Am promis cu Laurențiu Bănescu că îl punem pe picioare. Cântăm de ne ia mama dracului!
Grand Hostel Timișoara: Premiera 2022, în aprilie. Am trecut de suta de reprezentații.Înscenarea: mereu Ovidiu Mihăiță.
Textul: tot el, uneori cu ajutorul nostru, depinde de spectacol, se adaptează.
Super colegii mei: Ioan Codrea, Ionuț Marian Pîrvulescu, Armand Iftode, Norbert Lovasz, Cristian Popescu, Andrei Racolța, Jasmina Mitrici și Anastasia Miulescu.
N. finală M.B.: Dacă formatul de interviu LiterNet permitea, titlul acestui material ar fi fost: Cea mai iubită dintre timișorence.
Actorii selectați la ediția 2023 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2023 sunt: Costi Apostol (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Andrada Balea (Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca - interviu aici), Christine Cizmaș (Teatrul Auăleu, Timișoara - interviu aici), Ana Maria Cojocaru (Teatrul Național Timișoara - interviu aici), Cătălin Ștefan Mîndru (Teatrul Municipal Matei Vișniec, Suceava - interviu aici), Marcela Motoc (Teatrul Bulandra, Teatrul Apropo și Teatrul Metropolis, București - interviu aici), Mădălina Mușat (Teatrul Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe - interviu aici), Camelia Pintilie (Teatrul Excelsior, București - interviu aici), Sara Pongrac (Teatrul Maior Gheorghe Pastia, Teatrul Național Aureliu Manea, Ziz Art Social Area Cluj - interviu aici) și Vlad Ionuț Popescu (TNB, Teatrul de Comedie, Apollo111, Replika, unteatru, TDR, București - interviu aici). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în perioada 1-8 iunie 2023. Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2023.