Exist, exist, exist

Prozatoarea irlandeză Maggie O'Farrell (n. 1972) este autoarea a nouă romane. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You'd Gone, 2000), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us, 2004) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand That First Held Mine, 2010). Pentru romanul Hamnet (2020; Pandora M, 2021) a fost recompensată cu National Book Critics Circle Award for Fiction și Women's Prize for Fiction. Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.
Volumul de memorii Exist, exist, exist reunește șaptesprezece experiențe ultimative care i-au marcat viața lui Maggie O'Farrell: boala din copilărie care a țintuit-o la pat timp de un an, aproape fără speranța de a supraviețui; nevoia de evadare a adolescentei rebele într-o aventură care risca să ducă la o nenorocire; întâlnirea pe o cărare izolată cu un criminal și, mai impresionant decât orice altceva, lupta cotidiană de a-și proteja fiica de o boală care o expune nenumăratelor pericole ale vieții. Șaptesprezece întâlniri discrete cu un om la vârste diferite, în locuri diferite, definesc viața autoarei printr-o înlănțuire de instantanee tensionate, viscerale. Într-o proză care vibrează de emotivitate reținută, Maggie O'Farrell surprinde precaritatea fiecărui moment al vieții și dă strălucire frumuseții și misterelor ei.

Cele șaptesprezece experiențe în preajma morții reunite în volum, povești tulburătoare, reprezintă tot atâtea ocazii de a celebra viața, în ciuda fragilității și vulnerabilității noastre, lucru mărturisit chiar de Maggie O'Farell: "Știu prea bine cât de fină este membrana care ne separă de acel loc și cât de ușor poate fi perforată".

Apărut în Marea Britanie în 2017, volumul de memorii Exist, exist, exist a fost primit cu entuziasm atât de cititori, cât și de critica literară și comunitățile online de cititori.

"O lectură pur și simplu paralizantă." (Tracy Chevalier)

"Acolo unde alți scriitori își joacă frazele pe hârtie, Maggie O'Farrell ia arcul și săgeata și țintește inima omului." (The Times)

"Aceste amintiri intense, sincere, urmăresc nu atât ideea de moarte, cât riscurile pe care ni le asumăm pentru a primi darul fiecărei zile de viață." (People Magazine)

"Mesajul acestei cărți este că trebuie să trăim clipa, să găsim oriunde putem bucurie și libertate... o lectură fascinantă." (The Sunday Times)

"Este o carte a intimității, oricare ar fi sensul acestui cuvânt: fizic, psihologic, mintal, emoțional. Ea ne arată ce înseamnă să fii viu și vulnerabil, să înțelegi o realitate în aparență imposibil de pătruns, aceea a morții." (The Rumpus)

"Extraordinară, incomodă și convingătoare, plină de detalii și culoare, proza ei pare invulnerabilă." (The Guardian)


1990

Pe potecă, în față, de după o stâncă, apare un bărbat.

Suntem, eu și el, pe latura îndepărtată a unui iezer întunecat, ascuns în vârful curbat ca o cupă a acestui munte. Cerul e de un albastru lăptos deasupra noastră; nu crește niciun fel de vegetație atât de sus, așa că suntem doar eu și el, pietrele și apa neagră neclintită. Își depărtează picioarele încălțate cu bocanci pe cărarea îngustă și zâmbește.

Îmi dau seama de mai multe lucruri. Că am trecut mai devreme pe lângă el, mai jos, pe vâlcea. Ne-am salutat, în felul acela amiabil, dar scurt al oamenilor care se întâlnesc în drumeție. Că, pe bucata aceasta îndepărtată de potecă, nu se află nimeni suficient de aproape ca să mă audă strigând. Că m-a așteptat: a plănuit toată treaba cu grijă, cu meticulozitate, iar eu i-am căzut în capcană.

Înțeleg toate astea într-o clipă.

***
Ziua aceasta - o zi în care aproape mor - a început devreme pentru mine, imediat după ivirea zorilor, când ceasul deșteptător a sărit într-un dans zgomotos lângă pat. A trebuit să-mi iau uniforma pe mine, să ies din rulotă și să cobor tiptil câteva trepte de piatră într-o bucătărie pustie, unde am pus în funcțiune cuptoarele, cafetierele, prăjitoarele de pâine, unde am tăiat în felii cinci pâini mari, am pus apa la fiert și am împăturit patruzeci de șervețele de hârtie sub formă de orhidee deschisă.

Abia am împlinit optsprezece ani și am reușit să evadez. De toate: casă, școală, părinți, examene, așteptarea rezultatelor. Mi-am găsit un job departe de toți cei pe care îi cunosc, într-un loc prezentat drept un "refugiu holistic, alternativ", la poalele unui munte.

Servesc micul-dejun, debarasez și șterg mesele, le amintesc oaspeților să-și lase cheile la recepție. Intru în camere, fac paturile, schimb cearșafurile, fac curat. Iau haine, și prosoape, și cărți, și pantofi, și uleiuri esențiale, și saltele de meditație de pe podea. Aflu, din poveștile pe care le spun fără să vrea obiectele lăsate răsfirate prin dormitoare, că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par. Bărbatul mai degrabă sentențios, pretențios, care insistă să primească o anumită masă, un anumit săpun, lapte complet degresat, are o predilecție pentru șosete de cașmir moi ca norii și lenjerie intimă de mătase, cu modele exuberante. Femeia care stă așezată la cină cu bluza încheiată precis la nasturi, cu pleoapele aplecate și cu un permanent înfoiat are un avatar nocturn care se îmbracă în ținute sado-maso cu înclinații ecvestre: hamuri pentru oameni, șei mici din piele, un bici argintiu subțire, dar malițios. Cuplul din Londra, care pare surprinzător, invidiabil de perfect - cei doi se țin de mâinile îngrijite în timpul cinei, se plimbă râzând pe înserat, îmi arată fotografii de la nunta lor -, are o cameră adâncită în tristețe, în speranță, în durere. Rafturile din baie sunt pline de teste pentru ovulație. Pe noptiere sunt îngrămădite pastile de fertilitate. De astea nu mă ating, ca pentru a le transmite mesajul: nu am văzut, nu am aflat, nu știu nimic.

Toată dimineața cern, organizez și ușurez viețile altora. Curăț urmele oamenilor, șterg orice dovadă că au mâncat, au dormit, au făcut dragoste, s-au certat, s-au spălat, s-au îmbrăcat, au citit ziare, au lăsat în urmă păr, și piele, și țepi, și sânge, și unghii de la picioare. Șterg praful, merg pe holuri, trăgând aspiratorul după mine de o lesă lungă. Pe urmă, în jurul prânzului, dacă am noroc, îmi rămân patru ore înainte de tura de seară, pe care să mi le petrec cum vreau eu.

Așa că am plecat într-o plimbare până la lac, așa cum fac adesea în timpul meu liber, iar astăzi, din cine știe ce motiv, am hotărât să o iau pe cărarea din dreapta ca să ajung pe partea cealaltă. De ce? Nu mai știu. Poate că mi-am terminat treaba mai repede, poate că oaspeții au fost mai puțin dezordonați decât de obicei și am ieșit din pensiune mai devreme. Poate că vremea senină, însorită m-a ademenit departe de drumul meu obișnuit.

În plus, până în momentul acesta din viața mea, nu am avut motive să nu mă încred în zonele rurale. Am luat lecții de autoapărare, organizate la centrul comunitar din orășelul scoțian de pe litoral, în care mi-am petrecut adolescența. Instructorul, un bărbat în formă de butoi îmbrăcat în costum de judo, ne prezenta scenarii cu o plăcere gotică surprinzătoare. E noaptea târziu, ieșiți dintr-un pub, ne zicea, privindu-ne una câte una pe sub sprâncenele excesiv de stufoase, și o matahală sare de pe o alee și vă înșfacă. Sau: sunteți pe un coridor îngust într-un club și un bețiv vă împinge la perete. Sau: e întuneric, așteptați la semafor și cineva trage de cureaua poșetei și vă împinge la pământ. Aceste povești despre pericole se încheiau întotdeauna cu aceeași întrebare, pe care ne-o adresa cu o retorică ușor malițioasă: deci, ce faceți?

Ne-am antrenat să ne întoarcem coatele în gâturile atacatorilor noștri imaginari, în timp ce ne dădeam ochii peste cap, pentru că, până la urmă, eram adolescente. Pe rând, am exersat să strigăm cât de tare putem. Am repetat, cu conștiinciozitate și plictiseală, punctele slabe din corpul bărbătesc: ochi, nas, gât, bazin, genunchi. Eram convinse că ne descurcăm, că putem să ne apărăm de străinul care stătea la pândă, de bețivul care ne ataca, de tâlharul care ne smucea poșeta. Eram sigure că am putea să le desfacem strânsoarea, să ne ridicăm genunchiul, să le zgâriem ochii cu unghiile; credeam că am putea găsi o ieșire din aceste situații alarmante și totuși ciudat de palpitante. Am fost învățate să facem gălăgie, să atragem atenția, să strigăm POLIȚIA. În plus, am asimilat - cred - un mesaj clar. Aleile, clubul, cârciuma, stația de autobuz, semaforul: pericolul era urban. La țară sau în orășelele de provincie ca al nostru - unde nu erau cluburi, nu erau alei și nici măcar semafoare - astfel de lucruri nu se întâmplau. Eram libere să facem ce avem chef.

Cu toate astea, iată acum un bărbat, sus pe munte, blocându-mi calea, așteptându-mă.

***
Pare important să nu-mi arăt frica, să intru în joc. Așa că îmi continui drumul, continui să pun un picior în fața celuilalt. Dacă mă întorc și fug, ar putea să mă ajungă din urmă în câteva secunde, iar fuga ar da totul în vileag, ar fi atât de definitivă. Ne-ar dezvălui amândurora în ce situație ne aflăm; ar duce lucrurile la limită. Singura opțiune pare să fie să-mi văd mai departe de drum, să mă prefac că e ceva absolut normal.
- Bună din nou! îmi zice el, iar privirea îi alunecă pe fața mea, pe corpul meu, pe picioarele mele dezgolite, murdare de noroi.

E o privire mai degrabă evaluatoare decât lascivă, mai degrabă calculată decât senzuală; e privirea unui bărbat care pune ceva la cale, planifică logistica unei fapte.

Nu pot să-l privesc în ochi, nu pot să mă uit direct la el, nu prea, dar îi simt ochii apropiați, înălțimea considerabilă, incisivii de culoarea fildeșului, pumnii strânși în jurul bretelelor rucsacului.

Trebuie să-mi dreg glasul ca să-i răspund la salut. Cred că dau din cap. Mă răsucesc într-o parte ca să trec pe lângă el: un amestec stringent de transpirație proaspătă, de piele de la rucsacul lui și un fel de loțiune după ras plină de chimicale, care mi se pare vag familiară.

Am trecut de el, mă îndepărtez, cărarea mi se deschide liberă în față. Observ că a ales pentru ambuscadă vârful traseului: am urcat și urcat, iar din punctul acesta încep să cobor muntele spre pensiune, spre tura mea de seară, spre muncă, spre viață. De aici, n-o pot lua decât la vale.

Am grijă să fac pași încrezători, hotărâți, dar nu speriați. Nu sunt speriată: îmi zic asta acoperind urletul oceanic al pulsului. Poate, mă gândesc eu, sunt liberă, poate am interpretat greșit situația. Poate este absolut normal să aștepți fetele pe cărări îndepărtate și pe urmă să le lași să plece.

Am optsprezece ani. Abia împliniți. Nu știu aproape nimic.

Știu totuși că el este chiar în spatele meu. Aud zgomotul bocancilor lui, foșnetul materialului din care îi sunt făcuți pantalonii - ceva pentru toate anotimpurile, care lasă pielea să respire.

Și iată-l din nou, potrivindu-și pasul cu al meu. Merge aproape, intim, cu brațul lângă umărul meu, așa cum ar face poate un prieten, așa cum mergeam acasă de la școală cu colegii.
- Ce zi frumoasă! zice el privindu-mi fața.

Eu îmi țin capul plecat.
- Da, zic, așa e.
- Foarte cald. Poate mă duc să înot.

Dicția lui are ceva aparte, îmi dau seama în timp ce pășim împreună pe cărare, cu pași repezi, sincronizați. Cuvintele lui se opresc la mijloc de silabă; r-urile lui sunt moi, t-urile, prea pronunțate, tonul plat, aproape fără expresivitate. Poate e ușor "dus", cum se zice, ca bărbatul care locuia pe aceeași stradă cu noi. Nu aruncase nimic de pe vremea războiului și grădina lui din față era năpădită, precum castelul Frumoasei din pădurea adormită, de iederă. Obișnuiam să încercăm să ghicim ce pot fi unele dintre obiectele îmbrăcate în frunze: o mașină, un gard, o motocicletă? Purta căciuli împletite, maiouri cu model și costume prea mici, pe vremuri elegante, acoperite cu păr de pisică. Dacă ploua, își arunca un sac de gunoi peste umeri. Uneori venea la ușa noastră cu o geantă de voiaj plină de pisoi, să ne jucăm cu ei; alteori era beat, livid, cu priviri sălbatice, strigând ceva despre cărți poștale pierdute, iar mama trebuia să-l ia de braț și să-l ducă acasă. "Stați aici, mă întorc într-o clipă", ne spunea ea, apoi se îndepărta pe trotuar cu el.

Poate, mă gândesc copleșită de ușurare, la fel e și acum. Bărbatul ăsta ar putea să fie excentric, diferit, ca fostul nostru vecin, acum mort de mult, cu casa curățată și dezinfectată, cu iedera tăiată și arsă. Poate ar trebui să fiu bună, așa cum era mama. Ar trebui să am compasiune.

Așa că mă întorc spre el, în timp ce mergem împreună, cu pași repezi, pe marginea lacului. Chiar zâmbesc.
- La înot, zic eu. Sună bine.

El răspunde punându-și cureaua binoclului în jurul gâtului meu.

***
A doua zi, cred, intru în secția de poliție din orașul apropiat. Aștept la coadă cu oameni care reclamă portofele pierdute, câini vagabonzi, mașini zgâriate.

Polițistul de la birou ascultă cu capul înclinat într-o parte.
- Ți-a făcut ceva? e prima lui întrebare. Bărbatul ăsta te-a atins, te-a lovit, ți-a făcut vreo propunere? A zis sau a făcut ceva necuvenit?
- Nu, zic eu, nu chiar, dar...
- Dar ce?
- Asta urma să se întâmple, zic eu. Asta avea de gând. Bărbatul mă măsoară din cap până în picioare. Port pantaloni scurți tăiați, cu petice, numeroase inele de argint prinse în cartilagiul urechilor, teniși zdrențăroși, un tricou cu poza unui dodo și cuvintele "Ai văzut pasărea asta?" pe el. Am o coamă - nu prea o pot descrie cu alt cuvânt - de păr neîmblânzit în care o turistă, o olandeză cu chip senin, care călătorise la pensiune cu harpa și un set de împâslire, împletise mărgele și pene. Arăt a ceea ce și sunt: o adolescentă care locuiește singură pentru prima dată, într-o rulotă, în pădure, la dracu-n praznic.
- Deci, zice polițistul, aplecându-se greu peste hârțogărie, te-ai dus să te plimbi, ai dat peste un bărbat, ai mers cu el, a fost cam ciudat, pe urmă ai ajuns acasă în regulă. Asta îmi spui?
- Mi-a pus cureaua binoclului pe după gât, zic eu. - Și pe urmă?
- A...

Mă opresc. Îl urăsc pe bărbatul ăsta cu sprâncenele groase, cu burduhanul umflat de bere, cu degetele butucănoase, nerăbdătoare. Îl urăsc poate mai mult decât pe bărbatul de lângă lac.
- Mi-a arătat niște rațe pe lac.

Polițistul nici măcar nu încearcă să-și ascundă zâmbetul.
- Aha, zice el și închide registrul cu zgomot. Sună groaznic.

***

Cum ar fi trebuit să-i explic polițistului că simțisem violența emanând dinspre bărbatul acela precum căldura radiind dintr-un bolovan? Am tot revenit asupra momentului de la biroul din secția de poliție, întrebându-mă dacă aș fi putut face ceva diferit, dacă aș fi putut spune ceva care să fi schimbat ce s-a întâmplat pe urmă.

Aș fi putut să spun: vreau să discut cu superiorul dumneavoastră, vreau să discut cu șeful secției. Aș face asta acum, la patruzeci și trei de ani, dar atunci? Nici nu mi-a trecut prin cap că ar fi posibil.

Aș fi putut să spun: ascultați-mă, omul ăla nu mi-a făcut rău, dar o să facă rău altcuiva. Vă rog, găsiți-l înainte să se întâmple asta.

Aș fi putut să spun că pot să intuiesc când stă să izbucnească violența. Că, multă vreme, a părut că o stârnesc la alții din motive pe care nu le-am înțeles prea bine niciodată. Dacă ești lovit în copilărie, nu vei uita niciodată senzația propriei neputințe și vulnerabilități, cum o situație poate să se transforme din benignă în brutală într-o clipită, în răstimpul unei răsuflări. Sensibilitatea aceea îți va curge prin vene ca un anticorp. Înveți foarte repede să recunoști apropierea acestor acte neașteptate îndreptate împotriva ta: energia sau vibrația aceea specială din atmosferă. Dezvolți antene pentru violență și, în schimb, inventezi un repertoriu de mijloace pentru a o deturna.

Școala la care am învățat eu părea scufundată în ea. Amenințarea, ca un fum, umplea coridoarele, amfiteatrele, sălile de clasă, culoarele dintre bănci. Capetele erau smucite, urechile erau trase, bureții erau aruncați cu o precizie usturătoare; un profesor avea obiceiul să ridice copiii care nu-i plăceau de betelia pantalonilor și să-i arunce în pereți. Încă îmi amintesc sunetul craniului de copil lovind faianța victoriană.

Pentru cele mai grave abateri, băieții erau trimiși la directoare, unde erau loviți cu bățul. Fetele aveau parte de papuc. Obișnuiam să-mi privesc papucii - pantofii aceia de pânză neagră, cu o bucată de elastic peste partea din față, pe care eram obligate să-i purtăm când ne cățăram pe capra de sărituri - și, în special, la tălpile lor cenușii, încrețite, și îmi închipuiam impactul: cauciuc peste pielea expusă.

Directoarea era o sursă de frică impunătoare. Gâtul ei viguros și mâinile ca niște gheare de pasăre. Eșarfele prinse de pulovere cu o broșă de argint. Biroul ei cu pereții întunecați și covorul de culoarea vinului. Dacă eram chemată acolo să-mi demonstrez competențele cu privire la cărțile de citire codate, țintuiam covorul acela și îmi imaginam că trebuie să stau în picioare acolo, cu fusta ridicată, așteptându-mi soarta, pregătindu-mă pentru lovitură.

Se transmitea și în rândul elevilor, bineînțeles. Deosebit de populare erau "furnicile chinezești", sau "acele", obținute prin răsucirea pielii de pe braț ca pe o cârpă udă. Trasul de păr, călcarea degetului mare de la picior, datul cap în cap, răsucirea degetelor: agresorii aveau la îndemână o gamă largă, în continuă expansiune. Eu aveam nenorocul de a nu vorbi cu accent local, de a ști să citesc dinainte să ajung acolo, de a arăta - așa cum am fost informată - anormal, jignitor, într-un fel inacceptabil, de a purta fuste care fuseseră scurtate și lungite de prea multe ori, de a fi bolnăvicioasă și de a lipsi perioade lungi de la școală, de a mă bâlbâi ori de câte ori eram pusă să vorbesc, de a avea pantofi care nu erau din piele de lac și așa mai departe. Îmi aduc aminte că un băiat din clasa mea m-a prins în spatele adăpostului din cărămidă și, pe mutește, m-a tras în sus de bretelele rochiei de vară până când mi-au lăsat semne la subraț. Nu am mai vorbit niciodată despre acest incident. Îmi aduc aminte de o fată mai mare, cu un breton lucios, închis la culoare, care s-a materializat din mulțimea de elevi ieșiți în pauză la joacă să-mi frece fața de scoarța unui copac. În primul meu trimestru la școala gimnazială, în toiul unei ore de chimie, am încasat un pumn în față de la un băiat de doisprezece ani, ras în cap. Dacă îmi ating buza de sus cu vârful limbii, încă simt cicatricea.

Așa că, atunci când bărbatul și-a trecut cureaua binoclului pe după gâtul meu, chiar dacă a zis că vrea să-mi arate un stol de rațe sălbatice, eu am știut ce urmează. I-am simțit mirosul, aproape am văzut-o, îngroșându-se și strălucind în aerul dintre noi. Bărbatul ăsta era doar unul din lungul șir de agresori pe care îi deranjaseră accentul meu sau pantofii mei sau mai știu eu ce - de mult nu îmi mai păsa de asta - și avea de gând să-mi facă rău. Voia să mă rănească, să se năpustească asupra mea, iar eu nu aveam ce face în privința asta.

Am hotărât că trebuie să intru în jocul cu observarea păsărilor. Știam că asta e singura mea șansă. Nu poți să înfrunți un agresor; nu poți să-l dai în vileag; nu poți să-i arăți că știi, că îl vezi așa cum este.

M-am uitat prin binoclu cât a durat o bătaie a inimii. Oh, am spus, rațe sălbatice, Doamne!, și m-am lăsat în jos, îndepărtându-mă, scăpând din cercul curelei. El a venit după mine, bineînțeles, cu cureaua aceea de piele neagră, cu intenția de a mă prinde din nou ca într-un lasou, dar de data asta stăteam cu fața spre el, îi zâmbeam, îi dădeam întruna din gură despre rațele sălbatice și cât de interesante sunt, oare plăpumile de puf din puful lor se făceau înainte, oare de acolo le vine numele, erau umplute cu pene de rațe sălbatice? Da? Ce fascinant. Mai spune-mi, spune-mi tot ce știi despre rațe, despre păsări, despre privitul păsărilor, Doamne, ce multe lucruri știi, probabil te duci des să observi păsările. Da? Mai zi-mi, povestește-mi despre cea mai neobișnuită pasăre pe care ai văzut-o, povestește-mi în timp ce mergem, pentru că, oh, uite cât s-a făcut ceasul, trebuie să plec acum, s-o iau la vale, pentru că îmi începe tura, da, lucrez chiar acolo, vezi coșurile alea? Acolo e. E foarte aproape, nu-i așa? Sunt oameni acolo care mă așteaptă. Uneori, dacă întârzii, vin să mă caute, da, șeful meu mă așteaptă. Și el se plimbă pe aici tot timpul, toți angajații fac asta, știe că sunt aici, sigur că da, știe exact unde sunt, i-am zis eu, trebuie să apară din clipă în clipă să mă caute, probabil e chiar după colț. Sigur, putem s-o luăm pe aici și, în timpul ăsta, ce-ar fi să-mi spui mai multe despre observatul păsărilor, da, te rog, mi-ar plăcea, dar acum chiar trebuie să mă grăbesc, fiindcă sunt așteptată.