Theodor-Cristian Popescu, regizor de teatru (n. 1967, Turda). Numele lui se leagă de spectacole precum Panică, Metoda, sau DaDaDans montate la Teatrul Nottara sau Sclavi, Plastic, Cancun, Piesă cu repetiții, Coriolan, Cafeneaua și multe altele montate în teatre din țară, precum Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca, Teatrul Național Târgu-Mureș, Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu sau Teatrul Evreiesc de Stat din București.
Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Theodor-Cristian Popescu: În 2010, la aniversarea a 20 de ani de la căderea comunismului în România, am avut ideea de a monta o piesă de teatru comunistă, cu secretari de partid și probleme "specifice" cerute sau agreate de fostele Comitete de Cultură și Educație Socialistă, pentru a măsura gradul de libertate a celor de azi în raport cu trecutul recent, care părea deja de pe o altă planetă ("politologul" Silviu Brucan ne dăduse 20 de ani pentru a învăța democrația, o previziune faimoasă pe atunci): texte precum Minerii, Puterea și adevărul, Politica etc. Am pornit cu mult avânt la parcurgerea repertoriului, ocazie cu care am aflat că majoritatea pieselor avuseseră premiera în regia celor mai importanți regizori de teatru români, și le-am găsit, acesta e cuvântul, insuportabil de false. Nu reușeam să le citesc până la capăt. Eram gata să renunț la idee, când...
L.M.: Ați fi interesat să montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
Th.-C.P: M-am gândit să fac o încercare și cu comediile anilor șaizeci, o perioadă a unui socialism mai vesel, mai tineresc, "be-bop": am găsit și am montat Opinia publică a lui Aurel Baranga, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Cu televizoare alb-negru și secvențe coregrafice de "Album duminical" și un fel de zumzăit muzical light al actorilor, învelind vesel construcția artificială, dar oarecum pirandelliană, a piesei. Repetițiile au mers greu, ni se părea greu de prins tonul, dădeam ușor în brigadă artistică. Succesul a întrecut așteptările. În sală, bătrânii lăcrimează melancolic, iar tinerii se uită ca la Star Trek. Se joacă de 10 ani, adesea cu casa închisă. Oare ce demonstrează asta?
P.S.: N-aș mai repeta experiența, în ciuda entuziasmului numeroșilor oameni de teatru de o anume vârstă, care mi-au sugerat mai multe texte și autori din trecut, dacă tot am spart gheața.
(volum coordonat de Liviu Malița)