Silviu Purcărete, regizor de teatru și de operă (n. 05.04.1950). A absolvit secția de regie a IATC (1974). După colaborările cu Teatrul din Piatra Neamț (Romeo și Julieta, de W. Shakespeare) și Teatrul din Constanța (Ecuba de Euripide, Miles Gloriosus de Plaut), lucrează, începând din 1978, la Teatrul Mic din București (Giraudoux, Sartre, Shakespeare) și devine profesor la Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, București. Pune în scenă un spectacol cu piesa Campiello (Piațeta) de Goldoni (1986), cu care câștigă Premiul Național pentru Teatru. Numele său este legat de colaborarea cu Teatrul Național din Craiova, unde montează Piticul din grădina de vară de Dumitru Radu Popescu (1989), Ubu rex cu scene din Macbeth, după Alfred Jarry și W. Shakespeare (1990), Titus Andronicus de W. Shakespeare (1992), Phaedra, după Seneca și Euripide (1993), Orestia, după Eschil (1998), A douăsprezecea noapte, după W. Shakespeare (2004), Măsură pentru măsură de W. Shakespeare (2008), O Furtună, după W. Shakespeare (2012); multe dintre aceste spectacole au fost invitate la festivaluri prestigioase (Avignon, Edinburgh, Melbourne, Montreal, Glasgow, Gdansk etc.). Tot aici pune în scenă, cu sprijinul unor producători britanici, spectacolul de mare succes internațional Danaidele. După 2000, a montat predilect la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu: Pilafuri și parfum de măgar, exercițiu după Cartea celor o mie și una de nopți (2001), Cumnata lui Pantagruel, după scrieri de François Rabelais (2003), Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett (2005), Faust, după J.W. Goethe (2007), Lulu de Frank Wedekind (2008), Metamorfoze după Ovidiu (2009) și D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale (2011). În străinătate, pune în scenă și opere lirice printre care: La Bohème de G. Puccini (Essen), Parsifal de R. Wagner (Scottish Opera), Roberto Devereux de G. Donizetti (Wiener Staatsoper), Castor et Polux de J.-Ph. Rameau (Opera Bonn), Îngerul de foc de S. Prokofiev (Csokonai Színház Debrecen). În 1992, este numit director artistic la Teatrul Bulandra, București, iar în 1996 devine director al Centrului Dramatic din Limoges, unde creează o școală pentru tineri actori. Din 2002, înființează propria sa companie teatrală. Este membru, cu titlu personal, al Uniunii Teatrelor din Europa (din 2003). Premiul criticii și Premiul pentru excelență artistică al Fundației Hamada (Festivalul internațional de la Edinburgh, 1991); Premiul pentru cel mai bun spectacol străin, la Festivalul Americilor de la Montreal (1993); Golden Globe Peter Brook Prize, pentru cea mai bună regie teatrală (1995); Premiul criticii, la Festivalul de teatru de la Dublin (1996); Premiul special al juriului, la Festivalul Internațional Shakespeare, Gdansk (2006). Ordinul național "Steaua României", în grad de Comandor (1 decembrie 2000).
Domnului Silviu Purcărete i-au fost adresate următoarele întrebări:
Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Ați montat chiar în 1989, la Naționalul craiovean, Piticul din grădina de vară de D.R. Popescu, spectacol care a făcut dată în istoria teatrului românesc. S-a jucat și la începutul anilor '90, în țară și în străinătate, și a fost multipremiat la Festivalul Național de Teatru (inclusiv Premiul pentru regie și Premiul pentru cel mai bun spectacol). Întrebările mele ar fi următoarele: Cum ați reușit să duceți un spectacol după o piesă care avea și o dimensiune propagandistică, în timpul regimului comunist, în lumea care s-a născut după prăbușirea acestuia? În 1990, ați făcut unele modificări de concepție și de reprezentare? Dacă da, v-aș fi recunoscător dacă ni le-ați împărtăși.
Ați fi interesat să mai montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
Stimate Domnule Liviu Malița,
Vă răspund cu întârziere și vă cer scuze.
Întârzierea e pricinuită de faptul că nu prea știu ce să vă scriu.
Interesul meu s-a îndreptat întotdeauna către repertoriul clasic universal. În afara a două, trei comenzi nesemnificative, obligatorii în acele vremuri, eu nu am montat dramaturgie românească contemporană, nici înainte, nici după '89. O excepție, Piticul din grădina de vară a fost, de fapt, pentru mine, prilejul întâlnirii cu Teatrul Național din Craiova, la care țin foarte mult. Nevoit fiind, în contextul epocii, să aleg un text românesc contemporan, m-am oprit la textul lui D.R. Popescu, a cărui dramaturgie nu mi se pare deloc lipsită de interes. Scrierile lui excesiv baroce sunt mai aproape de dicteul automat al suprarealiștilor decât de angajamentele ideologice. Piesa susnumită mi s-a părut mai degrabă o distopie halucinantă, mai aproape de universul decalat și pervers al unui Pier Paolo Pasolini decât de canonul socialist.
Spectacolul s-a mai jucat de câteva ori și după schimbarea regimului. Nu am făcut modificări în text pentru că nu a fost nevoie. Pomenirea absolut nesemnificativă a calității de "ilegalistă" a personajului principal, fără nicio noimă în logica poveștii, reprezenta unul dintre obișnuitele grăunțe de zgură pe care publicul era obișnuit să le ignore.
Probabil că există texte dramaturgice din perioada comunistă care ar merita să fie readuse la lumină. În ce mă privește, nu sunt interesat de acest lucru. Cum spuneam, interesul meu se îndreaptă către literatura clasică.
Cu stimă,
Silviu Purcărete
(volum coordonat de Liviu Malița)