Îmi amintesc de noi. Eu puștoaică, tu proaspăt student. Călcasem pe o scoică, iar așchia rămasă în talpă mă făcea să șchiopătez. Te ajut eu, ai zis lăsând jos chitara la care îmi cântai. La mare a început. Și a continuat acasă aproape doi ani. Cu așteptări să ies de la școală, cu plimbări în parc, cu cântat, cu țigările tale Carpați și gustul lor amărui, cu ochii îngăduitori ai tatălui meu, cu clătitele mamei tale. Apoi, pe tine te-au făcut celebru Celelalte cuvinte. Pe mine, altul să mă îndrăgostesc. Din vorbe.
Gabriel Rusu
A căzut falnic fără a scrâșni. Am sărit pe el cu topoarele ca niște barbari. I-am tăiat crengile, apoi am început să-i secționăm trunchiul. Întreaga pădure, îngrozită de seva care țâșnea din măruntaiele lui, deplângea teribila dramă. O înțepătură m-a oprit. Am aprins o țigară, iar cu unghiile încercam să extrag bucățica de lemn înfiptă adânc în palmă. Ochii mi-au sărit la cercurile unui buștean. Atât de multe încât nu le puteam număra. Am vărsat doi stropi de apă pe pământ. Să fie de sufletul tău bătrâne.
Mihaela Scânteie
Nu-și mai amintea mare lucru din noaptea aia. Nici frigul, nici frica, nici lupta. Știa doar că la un moment dat a pus mâna pe un retevei și l-a plesnit. În cap. Că el a căzut. Că ea a fugit. A ajuns acasă și s-a spălat. Și-a ars hainele și a încercat să-și ardă și trăirile. Parțial a reușit. S-a blindat cu o armură de nepăsare. Apoi cu una de dedublare. Înainte și după viol. Înainte și după crimă. Doar armura de acceptare o strângea. În palma dreaptă, stigmatul se integrase, ca și cum ar fi fost parte din ea.
