"La peinture est morte, vive la peinture!" (Pictura a murit, trăiască pictura!), proclamă simplu, clar, clasic (ironic-cinic, de fapt, la adresa oricărei revoluții, prototipul fiind "Regele a murit! Trăiască regele!") titlul unei expoziții care urmează să se deschidă pe 1 iulie la Collection Lambert (marele fost galerist și colecționar parizian Yvon Lambert) din Avignon, reluînd acest adevărat refren (poncif) (post)hegelian potrivit căruia, de mult deja și în mod recurent, artele, toate artele (inclusiv, la rîndul lor - cînd le-a "venit rîndul" să "moară" - cele care veneau la un moment dat să le omoare pe celelalte: cinematograful, de pildă, "ucigașul" teatrului, sau, înainte, fotografia, "criminala" picturii) sînt amenințate cu sfîrșitul - de către arte sau fenomene artistice (și sociale) emergente (cum spuneam), în primul rînd (dar nu numai) avangardele secolului al XX-lea - la rîndul lor "moarte", devenite "istorice" -, care își propuneau nu doar să constate "decesul" artei tradiționale, ci chiar s-o ajute, să o "asiste", s-o ucidă cu mîna lor, dar fiind, poate, azi, cum spuneam, mai "moarte" și chiar mai "îngropate" decît "victimele" "asasinatelor" lor.
Ca în tot domeniul (unic, dar insular) al viului, pe care arta îl reprezintă și îl proslăvește în cel mai înalt grad, există morți "naturale" și morți "provocate", "ne-naturale", deși s-ar putea spune că acestea din urmă se reduc la cele dintîi (sau invers), orice moarte "naturală" fiind de fapt o moarte "provocată": intern sau extern, dinăuntru sau din afară - dar ce înseamnă "intern" și "extern", "interior" și "exterior" în cazul atît de metabolicei vieți, care tocmai prin "traficul de frontieră" la (pe) această graniță încearcă să evite granița supremă, ultimă: viață/moarte (deși și în această privință au existat și continuă să existe încercări de relativizare, atît critice, dar mai ales tehnologice).
Să revenim însă la recurenta și necesara, banala "moarte a artei", în speță, la "moartea picturii": arta trebuie ucisă, sacrificată, pentru a putea să renască, e clar. "Neprovocatul" și "nenaturalul" se întîmplă în mod natural. Dar uneori ea, arta, arta însăși, este și mai cu seamă (asta contează) se simte, se consideră, se autoproclamă la limită, într-o fundătură sau, dimpotrivă, în aer: în pericol de moarte, dacă nu deja moartă. Și o face, poate, în același timp tragic, dar și pervers, pentru a se depăși ca "stadiu actual" perceput ca stază și uneori chiar ca metastază, pentru a se depăși și a se reînnoi, a merge mai departe, a nu sta pe loc.
Apropo de metastază: e atîta pictură expusă, vehiculată în zilele noastre, în momentul strict de față, adică nu știu dacă se pictează din nou, azi, mai mult decît altceva, dar pictura este, clar, super-favorizată și exploatată, ultra-expusă (în toate sensurile acestui cuvînt), încît te întrebi dacă, dincolo de piață, viață e asta, sau moarte - de fapt, este vorba doar de un cîmp metabolic, cîmp, adică, de luptă a viului care ucide pentru a se hrăni, și care e obligat să fugă de/din sine, să-și "lase pielea" în urmă, să plece în bejenie și să (se) rătăcească prin lume(a formelor), să se uite pe sine și să se reinventeze, chiar și mințindu-se și trădîndu-se, travestindu-se (cercetare formală, invenție de forme) pentru a supraviețui.
În mult din pictura strict actuală, pictura, mediul picturii și cîmpul-tablou sînt folosite separat, alienat, instrumental ("vestă de salvare"), ca un mediu indiferent (dar sintetic) de libertate (aparent, de multe ori) pentru altceva. Ca să se poată vinde. Și se întîmplă, astfel, diverse lucruri "ciudate" înăuntru, în primul rînd, poate, odată intrați (refugiați, adăpostiți, "salvați", nimeriți), dorința de a ieși, de a fugi din pictură dar prin (protejat-expus) pictură, sau, măcar, de a nesocoti mediul-gazdă, "legile ospitalității". Mult din (mai ales) figurația picturală contemporană asta, această dublă nano-mișcare subtilă, discretă, dar decisivă, (meta)arată: pictura ca refugiu impus, de care artiștii, poate, în primul rînd, se folosesc, dar parcă, uneori, împotriva lor înșile. Dar, "refugiu impus" (de piață), pictura se dovedește (ca întotdeauna) a fi o capcană salvatoare. Deoarece pictura se răzbună - din fericire. În sensul că nu poți să intri în pictură (să te folosești de ea) și să nu pictezi, să nu fii afectat, "contaminat" de mediu, de legile materiei, care sînt niște legi gravitaționale: materia, pictura atrage, dezvoltă tot felul de "magnetisme", atît pentru public, dar poate mai cu seamă pentru artiști, și poate tocmai în această dublă iluzie ne-concordantă (iluzia unora nu este aceeași cu iluzia celorlalți) stă atracția contemporană a picturii. Dar poate că de fapt iluzia este aceeași, și la artiști, și la public: iluzia că pictura este un mediu indiferent, un refugiu (existențial) și un plasament (financiar, speculativ) pentru toată lumea. De aceea, poate, e atîta lume, toată lumea în pictură, în jurul picturii. Asta ca să nu mai vorbim de miza bătăliei pentru imagini, a luptei pentru aproprierea producției și utilizării imaginilor.
Spuneam deci că ni se pare că putem trage pictura pe sfoară, și pînă la urmă ea ne trage pe sfoară pe noi - dar nimeni nu pierde, toată lumea cîștigă. Pictura ca capcană salvatoare. Pentru că nu poți să pictezi, să (doar) pretinzi că pictezi, să încerci să recurgi la pictură, să te folosești "interesat", "comercial", adică existențial, de pictură fără a ajunge chiar să pictezi, chiar dacă, repet, nu vrei și poate chiar nu poți. Nu poți să te prefaci că pictezi, în sensul că, din fericire, dacă există cît de cît "substanță" sau "chemare", cum se spune (angajament autentic în artă), pînă la urmă chiar ajungi să pictezi, uneori împotriva ta însuți. Nu poți să pictezi fără să pictezi - uneori chiar fără să vrei ("expresivitate involuntară"?). Și atunci, deci, pictura revine și se "răzbună", se impune și cîștigă - toată lumea: cîștigă toată lumea, cucerește întreaga lume, și toată lumea are de cîștigat, pe toate planurile (toate planurile sînt cîștigate). Ceea ce nu era (tocmai, pentru) pictură e obligat, făcut să (re)devină pictură - și pictura însăși, atunci, devine. Revine și devine, intră în deveniri-împreună cu epoca, cu cîte un obiect sau simptom al epocii, în jurul căreia/căruia epitomizează sau, cum spunea cîndva, nu foarte demult, Thomas Hirschhorn, "concreționează", propunînd (invers organelor-fantomă) simptome-document etic-clinicizabile pentru suferințele nevăzute ale epocii. Lupta cu mediul, imposibilitatea exteriorității față de mediu. "Lupra cu mediul": împotrivă și împreună-cu în același timp.
O precizare, totuși, ca să nu existe neînțelegeri, sau false înțelegeri. Cînd spun "pictura", ca subiect, nu este vorba de o personificare sau de a esențializare pe stil vechi, în sens de "autonomism estetic", de o idealizare, de acreditarea unei entități-fantomă, a unui hegelian subiect al istoriei. Ci, dimpotrivă, de recunoașterea, cum spuneam, a unei materialități gravitaționale, a unei gravitații materiale, deci a unei autonomii și chiat tiranii materiale, ca lume cu legile ei: pictura ca mediu (de viață-moarte) și cîmp (de luptă) (la suprafață ca "piață": între ghilimele căci abia asta, piața, e ceva idealizat, făcut cu forța legii să pară ceva în sine și pentru sine, și devenind astfel un golem ucigaș, o gaură neagră ucigătoare de planete, contra-gravitațională).
Revenirea, așadar, a picturii (și la pictură), înțelegerea din jurul picturii, pictura actuală-consens, pact pacificator anti-stres, oază și lume-îngrăditură penttu războaie intra-civilizaționale (deci și comerciale): de ce să te privezi de producerea de obiecte care pot fi vîndute și care sînt dorite ca plasament, obiecte-semn în care (speri tu - și așa e, dar nu imediat, ci mediat, negociat, în urma unor lupte) poți fi (relativ) absolut liber să (încerci) să faci ce vrei (să primenești, să "updatezi" figurația, adică reprezentarea abstractă, în primul rînd) înăuntru, să încerci chiar să nu pictezi, să fugi de pictură și să scapi din pictură, instaurînd în felul acesta o tensiune spectaculoasă, tonică, vitală? Totul s-a mutat, globalizat, re-mondializant, iluzionat-pacificator, ca în urma unei convenții tacite, în pictură. Mai e pictură? Desigur: pictura revine, își "înfrînge" sau "supune" ateii, eroii trădători, și se impune. Planeta-pictură. Lupta cu semnele epocii, cu epoca-semn.
Expoziția Adrian Ghenie (The impossible body / Corpul imposibil), Pavilionul Isho, 20.04-9.07.2023) - sau expunerea "cazului" Ghenie - de la Timișoara a fost/este un adevărat eveniment, care a venit să se alăture salbei (cum se spunea odinioară) de evenimente ținînd de artele vizuale prin care Timișoara, această adevărată capitală românească a acestor arte, a dorit să se auto-celebreze, să se auto-onoreze în calitate de Capitală Europeană a Culturii. După/în același timp cu Victor Brauner, Paul Neagu și înainte de Brâncuși (pentru a nu cita decît vîrfurile, numele cunoscute - sper! - marelui public), Adrian Ghenie a făcut, așadar, un popas din circuitul mondial pe care îl parcurg neîncetat, amețitor, lucrările sale.
Or, mai cu seamă în contextul descris mai sus, tocmai asta demonstrează lucrările lui cele mai recente, expuse acum la Timișoara, etapa strict actuală a picturii sale: voința de a se apropia cît mai mult, și mai mult și mai profund, mai incisiv și mai memorabil, de actualitate, de a ține pasul - ca datorie internă dintotdeauna a artei - cu mersul lucrurilor, cu mișcarea istorică, care s-a accelerat halucinant în ultima vreme, lăsînd întreaga umanitate într-un ofsaid istoric pe cale de a deveni cronic, de nerecuperat. Știam deja că tocmai prin supraimprimarea internă (contradicție doar aparentă) a mișcării istoriei pe statura și figura umanului s-a făcut remarcată și și-a cucerit celebritatea pictura lui Ghenie, dar acum el încearcă să meargă și mai departe, pentru că istoria s-a accelerat, iar omul, transferîndu-se și "externalizîndu-se" protetic tot mai avansat, este pe cale de a exploda, de a se dispersa, de a nu mai putea avea o figură recognoscibilă: omul se "mondializează" ca atare, devine una cu lumea - deci dispare, istoria îl desfigurează diseminîndu-l. Corpul a devenit imposibil pentru că este tot mai hibridat, în același timp invadat, pătruns și extins, "expandat" de tehnologie, care, din unealtă, așa cum încă ne place să ne amăgim, a devenit cîmp și mediu de existență.
Or, tocmai cu asta se bate, se luptă acum, în pictura sa, Adrian Ghenie, mai exact tocmai asta încearcă el să picteze, ținînd să reafirme pictura: ceea ce nu se (mai) poate picta. O declara el însuși, în emoționanta și încărcata de electricitate întîlnire cu presa care a însoțit vernisajul. Dar nu asta este ambiția eternă a picturii, să prezinte i-re-prezentabilul, să "fotografieze" actualitatea, să picteze Evenimentul cu adevărat istoric prin care trece specia umană? În strădania sa, în înfrîngerea sa recunoscută și asumată - care, ca întotdeauna în artă, este de fapt o victorie în sine - de a picta, adică de a prezenta (nu re-prezenta) corpul devenit imposibil (căci hibridat tehnologic și dispersat - sacrificial - în întreaga lume, ca lume), Adrian Ghenie "coboară" la desen, asemenea unui Nicolae Grigorescu reporter de război, pentru a aduce pictura cît mai aproape de suflul bătăliei. La scară macro, pictura e "reportaj" și luare în posesie, repunere în stăpînire a omului asupra istoriei care întotdeauna îi scapă. Iar corpul devenit imposibil fiind de fapt un fel de nor, de excrescență-lume monstruoasă, de nerecunoscut și mai cu seamă de ne-pictat, în jurul singurelor obiecte recognoscibile (deși, cum însuși artisul spunea, cu neputință de pictat, a picta nefiind de loctotuna, trebuie repetat acest lucru, cu a reprezenta): gadgeturile tehnologice (smartphone, laptop, telecomandă). Lupta picturii cu istoria pe care Ghenie, artist responsabil, o provoacă amintește de tablourile "de actualitate" ale lui Goya, de pildă, în care pictura însăși, ca marcă a omului, e convocată și afirmată. În acest sens, din întreaga serie expusă, cu procesualitatea ei izomorfă istoriei, o schiță-tablou precum "Personaj cu telecomandă 2" (2023) mi se pare o capodoperă.
Într-un moment în care, așa cum spuneam, la nivel global, pictura a (re)devenit, din direcții și în sensuri diferite, un mediu-refugiu de convergență, un mediu-concordie și un adevărat loc comun în care suportul sau cîmpul-tablou este folosit pentru tot felul de aventuri mai mult sau mai puțin extra-picturale (care sunt sau nu recuperate apoi de pictură, de pictural), meritul și performanța lui Adrian Ghenie, nu întîmplător recunoscute și onorate (chiar dacă nu și suficient explicitate), constau în curajul de a înfrunta această tensiune disruptivă, de a confrunta istoria la nivel macro și pictura, de a face în același timp și "reportaj", și pictură. De aici, cred, trebuie început în discutarea artei încă incomplet deslușite, în mizele ei propriu-zis artistice, a lui Adrian Ghenie. Meritul și performanța lui, repet, constau în faptul că încearcă imposibilul, un adevărat mers pe sîrmă, dacă nu chiar pe tăișul ghilotinei (care a instaurat politic modernitatea), adică să se mențină și chiar să avanseze la mijloc, printre, în această tensiune (uneori, chiar pe ea): și indiferent (liber, "oportunist") față de mediul gravitațional (cu o materialitate construită și legiferată istoric) al picturii, dar și pictînd propriu-zis, afirmînd voința și necesitatea de a picta, adică de a pătrunde material-figural epoca, invizibilul la (din) vedere (ne-tăinuit conspirațional) al epocii, singurul asupra căruia putem avea public acces etico-politic (auto-transformator: salvator plastic). Pictura ne "pune în vedere" și ține la vedere ceea ce nu vrem să vedem. Acum, prin acest atac-laborator al lui Adrian Ghenie, aparent paradoxala, imens problematiza incapacitate, totuși, de a corporaliza o tehnologie, totuși, tot mai invazivă, tot mai somatizată - care de fapt ne ia locul, nu poate fi corporalizată pentru că, tocmai, distruge corpul, e adevăratul corp "glorios", "de slavă", al umanității: iluzia transcenderii, a salvării fără efort, "la pachet".
A picta = a (re)materializa, a da materialitate semnelor, a lucra și semiotic (abstract, ideal), și material (imanen): plastic. A picta = a reda materialitate, adică acces la propria plasticitate etică și, deci, politică. Ne putem auto-transforma, dar numai acceptînd că sîntem materie, abia transformarea ei însemnînd spiritualitate.
Expoziție-reportaj, dublu instantaneu atît asupra etapei actuale a picturii neînfricatului artist român, adevărat gladiator în luptă cu malformațiile actualității, cît și asupra (im)posibilităților actuale ale artei, Corpul imposibil încearcă să restabilească un raport vital și viabil, politic în sine căci de luptă, între accelerările (non)epocii actuale și arta ca fundamentală ocupație distinctivă a omului (în încercarea sa de a locui lumea). Memorabil.
Ca în tot domeniul (unic, dar insular) al viului, pe care arta îl reprezintă și îl proslăvește în cel mai înalt grad, există morți "naturale" și morți "provocate", "ne-naturale", deși s-ar putea spune că acestea din urmă se reduc la cele dintîi (sau invers), orice moarte "naturală" fiind de fapt o moarte "provocată": intern sau extern, dinăuntru sau din afară - dar ce înseamnă "intern" și "extern", "interior" și "exterior" în cazul atît de metabolicei vieți, care tocmai prin "traficul de frontieră" la (pe) această graniță încearcă să evite granița supremă, ultimă: viață/moarte (deși și în această privință au existat și continuă să existe încercări de relativizare, atît critice, dar mai ales tehnologice).
Să revenim însă la recurenta și necesara, banala "moarte a artei", în speță, la "moartea picturii": arta trebuie ucisă, sacrificată, pentru a putea să renască, e clar. "Neprovocatul" și "nenaturalul" se întîmplă în mod natural. Dar uneori ea, arta, arta însăși, este și mai cu seamă (asta contează) se simte, se consideră, se autoproclamă la limită, într-o fundătură sau, dimpotrivă, în aer: în pericol de moarte, dacă nu deja moartă. Și o face, poate, în același timp tragic, dar și pervers, pentru a se depăși ca "stadiu actual" perceput ca stază și uneori chiar ca metastază, pentru a se depăși și a se reînnoi, a merge mai departe, a nu sta pe loc.
Apropo de metastază: e atîta pictură expusă, vehiculată în zilele noastre, în momentul strict de față, adică nu știu dacă se pictează din nou, azi, mai mult decît altceva, dar pictura este, clar, super-favorizată și exploatată, ultra-expusă (în toate sensurile acestui cuvînt), încît te întrebi dacă, dincolo de piață, viață e asta, sau moarte - de fapt, este vorba doar de un cîmp metabolic, cîmp, adică, de luptă a viului care ucide pentru a se hrăni, și care e obligat să fugă de/din sine, să-și "lase pielea" în urmă, să plece în bejenie și să (se) rătăcească prin lume(a formelor), să se uite pe sine și să se reinventeze, chiar și mințindu-se și trădîndu-se, travestindu-se (cercetare formală, invenție de forme) pentru a supraviețui.
În mult din pictura strict actuală, pictura, mediul picturii și cîmpul-tablou sînt folosite separat, alienat, instrumental ("vestă de salvare"), ca un mediu indiferent (dar sintetic) de libertate (aparent, de multe ori) pentru altceva. Ca să se poată vinde. Și se întîmplă, astfel, diverse lucruri "ciudate" înăuntru, în primul rînd, poate, odată intrați (refugiați, adăpostiți, "salvați", nimeriți), dorința de a ieși, de a fugi din pictură dar prin (protejat-expus) pictură, sau, măcar, de a nesocoti mediul-gazdă, "legile ospitalității". Mult din (mai ales) figurația picturală contemporană asta, această dublă nano-mișcare subtilă, discretă, dar decisivă, (meta)arată: pictura ca refugiu impus, de care artiștii, poate, în primul rînd, se folosesc, dar parcă, uneori, împotriva lor înșile. Dar, "refugiu impus" (de piață), pictura se dovedește (ca întotdeauna) a fi o capcană salvatoare. Deoarece pictura se răzbună - din fericire. În sensul că nu poți să intri în pictură (să te folosești de ea) și să nu pictezi, să nu fii afectat, "contaminat" de mediu, de legile materiei, care sînt niște legi gravitaționale: materia, pictura atrage, dezvoltă tot felul de "magnetisme", atît pentru public, dar poate mai cu seamă pentru artiști, și poate tocmai în această dublă iluzie ne-concordantă (iluzia unora nu este aceeași cu iluzia celorlalți) stă atracția contemporană a picturii. Dar poate că de fapt iluzia este aceeași, și la artiști, și la public: iluzia că pictura este un mediu indiferent, un refugiu (existențial) și un plasament (financiar, speculativ) pentru toată lumea. De aceea, poate, e atîta lume, toată lumea în pictură, în jurul picturii. Asta ca să nu mai vorbim de miza bătăliei pentru imagini, a luptei pentru aproprierea producției și utilizării imaginilor.
Spuneam deci că ni se pare că putem trage pictura pe sfoară, și pînă la urmă ea ne trage pe sfoară pe noi - dar nimeni nu pierde, toată lumea cîștigă. Pictura ca capcană salvatoare. Pentru că nu poți să pictezi, să (doar) pretinzi că pictezi, să încerci să recurgi la pictură, să te folosești "interesat", "comercial", adică existențial, de pictură fără a ajunge chiar să pictezi, chiar dacă, repet, nu vrei și poate chiar nu poți. Nu poți să te prefaci că pictezi, în sensul că, din fericire, dacă există cît de cît "substanță" sau "chemare", cum se spune (angajament autentic în artă), pînă la urmă chiar ajungi să pictezi, uneori împotriva ta însuți. Nu poți să pictezi fără să pictezi - uneori chiar fără să vrei ("expresivitate involuntară"?). Și atunci, deci, pictura revine și se "răzbună", se impune și cîștigă - toată lumea: cîștigă toată lumea, cucerește întreaga lume, și toată lumea are de cîștigat, pe toate planurile (toate planurile sînt cîștigate). Ceea ce nu era (tocmai, pentru) pictură e obligat, făcut să (re)devină pictură - și pictura însăși, atunci, devine. Revine și devine, intră în deveniri-împreună cu epoca, cu cîte un obiect sau simptom al epocii, în jurul căreia/căruia epitomizează sau, cum spunea cîndva, nu foarte demult, Thomas Hirschhorn, "concreționează", propunînd (invers organelor-fantomă) simptome-document etic-clinicizabile pentru suferințele nevăzute ale epocii. Lupta cu mediul, imposibilitatea exteriorității față de mediu. "Lupra cu mediul": împotrivă și împreună-cu în același timp.
O precizare, totuși, ca să nu existe neînțelegeri, sau false înțelegeri. Cînd spun "pictura", ca subiect, nu este vorba de o personificare sau de a esențializare pe stil vechi, în sens de "autonomism estetic", de o idealizare, de acreditarea unei entități-fantomă, a unui hegelian subiect al istoriei. Ci, dimpotrivă, de recunoașterea, cum spuneam, a unei materialități gravitaționale, a unei gravitații materiale, deci a unei autonomii și chiat tiranii materiale, ca lume cu legile ei: pictura ca mediu (de viață-moarte) și cîmp (de luptă) (la suprafață ca "piață": între ghilimele căci abia asta, piața, e ceva idealizat, făcut cu forța legii să pară ceva în sine și pentru sine, și devenind astfel un golem ucigaș, o gaură neagră ucigătoare de planete, contra-gravitațională).
Revenirea, așadar, a picturii (și la pictură), înțelegerea din jurul picturii, pictura actuală-consens, pact pacificator anti-stres, oază și lume-îngrăditură penttu războaie intra-civilizaționale (deci și comerciale): de ce să te privezi de producerea de obiecte care pot fi vîndute și care sînt dorite ca plasament, obiecte-semn în care (speri tu - și așa e, dar nu imediat, ci mediat, negociat, în urma unor lupte) poți fi (relativ) absolut liber să (încerci) să faci ce vrei (să primenești, să "updatezi" figurația, adică reprezentarea abstractă, în primul rînd) înăuntru, să încerci chiar să nu pictezi, să fugi de pictură și să scapi din pictură, instaurînd în felul acesta o tensiune spectaculoasă, tonică, vitală? Totul s-a mutat, globalizat, re-mondializant, iluzionat-pacificator, ca în urma unei convenții tacite, în pictură. Mai e pictură? Desigur: pictura revine, își "înfrînge" sau "supune" ateii, eroii trădători, și se impune. Planeta-pictură. Lupta cu semnele epocii, cu epoca-semn.
Expoziția Adrian Ghenie (The impossible body / Corpul imposibil), Pavilionul Isho, 20.04-9.07.2023) - sau expunerea "cazului" Ghenie - de la Timișoara a fost/este un adevărat eveniment, care a venit să se alăture salbei (cum se spunea odinioară) de evenimente ținînd de artele vizuale prin care Timișoara, această adevărată capitală românească a acestor arte, a dorit să se auto-celebreze, să se auto-onoreze în calitate de Capitală Europeană a Culturii. După/în același timp cu Victor Brauner, Paul Neagu și înainte de Brâncuși (pentru a nu cita decît vîrfurile, numele cunoscute - sper! - marelui public), Adrian Ghenie a făcut, așadar, un popas din circuitul mondial pe care îl parcurg neîncetat, amețitor, lucrările sale.
Or, mai cu seamă în contextul descris mai sus, tocmai asta demonstrează lucrările lui cele mai recente, expuse acum la Timișoara, etapa strict actuală a picturii sale: voința de a se apropia cît mai mult, și mai mult și mai profund, mai incisiv și mai memorabil, de actualitate, de a ține pasul - ca datorie internă dintotdeauna a artei - cu mersul lucrurilor, cu mișcarea istorică, care s-a accelerat halucinant în ultima vreme, lăsînd întreaga umanitate într-un ofsaid istoric pe cale de a deveni cronic, de nerecuperat. Știam deja că tocmai prin supraimprimarea internă (contradicție doar aparentă) a mișcării istoriei pe statura și figura umanului s-a făcut remarcată și și-a cucerit celebritatea pictura lui Ghenie, dar acum el încearcă să meargă și mai departe, pentru că istoria s-a accelerat, iar omul, transferîndu-se și "externalizîndu-se" protetic tot mai avansat, este pe cale de a exploda, de a se dispersa, de a nu mai putea avea o figură recognoscibilă: omul se "mondializează" ca atare, devine una cu lumea - deci dispare, istoria îl desfigurează diseminîndu-l. Corpul a devenit imposibil pentru că este tot mai hibridat, în același timp invadat, pătruns și extins, "expandat" de tehnologie, care, din unealtă, așa cum încă ne place să ne amăgim, a devenit cîmp și mediu de existență.
Or, tocmai cu asta se bate, se luptă acum, în pictura sa, Adrian Ghenie, mai exact tocmai asta încearcă el să picteze, ținînd să reafirme pictura: ceea ce nu se (mai) poate picta. O declara el însuși, în emoționanta și încărcata de electricitate întîlnire cu presa care a însoțit vernisajul. Dar nu asta este ambiția eternă a picturii, să prezinte i-re-prezentabilul, să "fotografieze" actualitatea, să picteze Evenimentul cu adevărat istoric prin care trece specia umană? În strădania sa, în înfrîngerea sa recunoscută și asumată - care, ca întotdeauna în artă, este de fapt o victorie în sine - de a picta, adică de a prezenta (nu re-prezenta) corpul devenit imposibil (căci hibridat tehnologic și dispersat - sacrificial - în întreaga lume, ca lume), Adrian Ghenie "coboară" la desen, asemenea unui Nicolae Grigorescu reporter de război, pentru a aduce pictura cît mai aproape de suflul bătăliei. La scară macro, pictura e "reportaj" și luare în posesie, repunere în stăpînire a omului asupra istoriei care întotdeauna îi scapă. Iar corpul devenit imposibil fiind de fapt un fel de nor, de excrescență-lume monstruoasă, de nerecunoscut și mai cu seamă de ne-pictat, în jurul singurelor obiecte recognoscibile (deși, cum însuși artisul spunea, cu neputință de pictat, a picta nefiind de loctotuna, trebuie repetat acest lucru, cu a reprezenta): gadgeturile tehnologice (smartphone, laptop, telecomandă). Lupta picturii cu istoria pe care Ghenie, artist responsabil, o provoacă amintește de tablourile "de actualitate" ale lui Goya, de pildă, în care pictura însăși, ca marcă a omului, e convocată și afirmată. În acest sens, din întreaga serie expusă, cu procesualitatea ei izomorfă istoriei, o schiță-tablou precum "Personaj cu telecomandă 2" (2023) mi se pare o capodoperă.
Într-un moment în care, așa cum spuneam, la nivel global, pictura a (re)devenit, din direcții și în sensuri diferite, un mediu-refugiu de convergență, un mediu-concordie și un adevărat loc comun în care suportul sau cîmpul-tablou este folosit pentru tot felul de aventuri mai mult sau mai puțin extra-picturale (care sunt sau nu recuperate apoi de pictură, de pictural), meritul și performanța lui Adrian Ghenie, nu întîmplător recunoscute și onorate (chiar dacă nu și suficient explicitate), constau în curajul de a înfrunta această tensiune disruptivă, de a confrunta istoria la nivel macro și pictura, de a face în același timp și "reportaj", și pictură. De aici, cred, trebuie început în discutarea artei încă incomplet deslușite, în mizele ei propriu-zis artistice, a lui Adrian Ghenie. Meritul și performanța lui, repet, constau în faptul că încearcă imposibilul, un adevărat mers pe sîrmă, dacă nu chiar pe tăișul ghilotinei (care a instaurat politic modernitatea), adică să se mențină și chiar să avanseze la mijloc, printre, în această tensiune (uneori, chiar pe ea): și indiferent (liber, "oportunist") față de mediul gravitațional (cu o materialitate construită și legiferată istoric) al picturii, dar și pictînd propriu-zis, afirmînd voința și necesitatea de a picta, adică de a pătrunde material-figural epoca, invizibilul la (din) vedere (ne-tăinuit conspirațional) al epocii, singurul asupra căruia putem avea public acces etico-politic (auto-transformator: salvator plastic). Pictura ne "pune în vedere" și ține la vedere ceea ce nu vrem să vedem. Acum, prin acest atac-laborator al lui Adrian Ghenie, aparent paradoxala, imens problematiza incapacitate, totuși, de a corporaliza o tehnologie, totuși, tot mai invazivă, tot mai somatizată - care de fapt ne ia locul, nu poate fi corporalizată pentru că, tocmai, distruge corpul, e adevăratul corp "glorios", "de slavă", al umanității: iluzia transcenderii, a salvării fără efort, "la pachet".
A picta = a (re)materializa, a da materialitate semnelor, a lucra și semiotic (abstract, ideal), și material (imanen): plastic. A picta = a reda materialitate, adică acces la propria plasticitate etică și, deci, politică. Ne putem auto-transforma, dar numai acceptînd că sîntem materie, abia transformarea ei însemnînd spiritualitate.
Expoziție-reportaj, dublu instantaneu atît asupra etapei actuale a picturii neînfricatului artist român, adevărat gladiator în luptă cu malformațiile actualității, cît și asupra (im)posibilităților actuale ale artei, Corpul imposibil încearcă să restabilească un raport vital și viabil, politic în sine căci de luptă, între accelerările (non)epocii actuale și arta ca fundamentală ocupație distinctivă a omului (în încercarea sa de a locui lumea). Memorabil.