Eu nu vizitez expoziții, mă scald în ele. Mă port nu ca un critic sau ca un expert, nu sînt nici una, nici alta, ci doar, în cel mai vechi și mai apăsat sens al termenului, un amator pasionat, astfel încît mă port (de fapt: acționez) ca un explorator: fotografiez, adică ating, palpez, mă "frec" de totul, tablouri, etichete, detalii, atmosferă. Învăț, îmi iau notițe, în scris sau vocal. Tocmai de aceea, poate, cînd astfel de expoziții sînt prea experimental-"imersive" (gustul epocii, "imersarea", "imersivul", "mica moarte" în artă, dar cu asigurarea că vei ieși, vei scăpa, nu vei rămîne, Doamne ferește, acolo: ca la bordel, saună, petrecere, club, amantă: literal, heterotopie), mă deranjează și le evit. Prefer expozițiile-"catalogue raisonné", "clasice", "pedagogice", cu secțiuni-capitole și explicații nu atît detaliate sau abundente, cît bine organizate și structurate, sigure, care să dovedească atît perfecta stăpînire a subiectului, cît și conceptul clar și distinct al expoziției, care să orienteze ferm selecția și punerea în pagină.
Or, cam așa sînt, la ora actuală, toate marile expoziții în care se întrec marile muzee, așa-numitele expoziții-blockbuster. La Paris, acum, în iunie 2023, oferta este dominată de două mari expoziții duble, care nu prezintă nici, micro, cîte un singur artist, nici, macro, epoci, stiluri, curente, mișcări, ci, mediu-intensiv, potrivit un "tăieturi" epostemic-organizaționale medii, dar și interesante și înnoitoare în sine ca perspectivă, dialoguri sau chiar colaborări, complicități și articulări mai mult sau mai puțin exploatate și cunoscute între mari artiști, ceea ce pare a constitui, cine știe, chiar un trend incipient în cercetarea curatorială, în, cum spuneam, "decupajul" în același timp de cercetare și de display al materiei istoriei artei. Expoziții altfel, intim, necunoscut pasionante, spectaculare.
Cele două mari expoziții care domină oferta pariziană la acest început de vacanță mare (într-un moment de revenire a turismului mondial) sînt, la Muzeul Orsay, pentru secolul al XIX-lea, Manet/Degas, și, la Fundația Louis Vuitton, pentru secolul al XX-lea, Warhol´Basquiat. Primii au dialogat și s-au "copiat", cei din urmă chiar au lucrat, au performet împreună, "la patru mîini".
Încep cu primul "cuplu", cu primul dialog, cu expoziția Manet/Degas. Cu precizarea că sînt, de multă vreme, mai interesat de Manet decît de Degas.
Secțiunea "Copier, créer, étudier" arată rădăcinile renascentiste și, în cazul lui Manet, apăsat hispanice, și felul cum Olympia, de pildă, poate fi anticipată într-o copie după Tițian (Jupiter și Antiope). Iar pentru Pescuitul, ideea mea "gnostică" despre pictură în care pictorul are nevoie și de un artist-intern, care să creeze dinăuntru: artistul autofigurat într-o scenă clasică, ca într-un spectacol sau un bal mascat.
Avea dreptate Foucault: relația, "vîna", filonul privilegiat Velásquez-Manet (negrul și punerile în scenă "manieriste", plus secționarea tabloului în prim-plan și plan îndepărtat, "colaj" aproape, "salt", ca și în Renașterea timpurie, de altfel), dar și Degas foarte consistent în relație cu Velásquez.
"Hispanismul", de fapt realismul "hispanic" (a)colorist, "fotografic", provocator, politic, metafizic, negru, al lui Manet. Prezent, suprinzător, uneori - ca o "pată de culoare" și la ultra-coloristul Degas.
Cînd modernitatea capitalistă începuse să se hiper-coloreze, disimulîndu-și negrul, "negritudinea", raporturile politice alb-negru sub "diversiunea" culorilor ca regăsire de loisir a naturii - "spaniolul" Manet. Extract de Goya din Velásquez.
"Scandalurile" provocate de realistul și "contra-impresionistul" (în sensul de dezvoltare a unui impresionism propriu) Manet. Cel mai cunoscut, scandalul Olympia, un adevărat concentrat revoluționar, ce poate să însemne artă politică în pictură. Poză clasică, dar personaj inavuabil: prostituată "de lux", arătarea invizibilului, a refulatului, a heterotopicului (Foucault) social al epocii, realism clar, crud, "fotografic", alb-negru, prostituată albă/servitoare neagră, sclavie feminină și rasială, plus pisica, animalul: toți aserviții și exploatați, toți sclavii, un adevărat concentrat "intersecționist".
Dar - nu știam: alt contra-timp, altă anacronicitate, altă intempestivitate - Manet era un catolic fervent, dar aduce același realism "fotografic" (mai aproape de Courbet decît de Monet, de exemplu), din dorința de a relansa și de a reînnnoi pictura religioasă, la care se adaudă "hispanismul militant" (adică negrul), Zurbaran, Velásquez, Goya. Scandalul provocat de Le Christ aux anges la Salonul (instituție centrală, de care Manet a ținut să nu se rupă, ci mai curînd să-l provoace repetat) din 1864. Racursiu violent de la Mantegna, plus, din nou, carnea alb-negru. Pictorii nu sînt neapărat coloriști, Manet folosește mult negrul, îl face culoare, pictează cu negru, ca toți marii spanioli. Dar nici Degas nu se lasă mai prejos din acest realism politic. Negrul este a-culoarea politico-metafizică (pînă azi: vezi Victor Man). Sau "spaniolul" Manet o va fi făcut așa.
Potretul lui Zola, cu auto-citare "tablou în tablou" și ruperea cîmpului în planuri și contra-planuri,Velásquez adus în prezent, aplicat intempestiv (de dedesubt, dinăuntru, imanent: expresiv-contra-impresiv) la prezent.
Revin, insist, precizez. Relațiile cu impresionismul, preluarea și contracararea lui, realism politic "fotografic"-"hispanic" (negrul poate veni, utilizarea lui poate fi întărită, susținută și de proaspăt inventata fotografie, vezi în acest sens schițele și litografiile lui Manet - o ipoteză). Astfel încît îndrăzănesc întrebarea: impresionismul, o "diversiune" burgheză, o însoțire, o "întovărășire" (în sensul de "tovarăși de drum") a modernității imperialist-industrial-burgheze cinic triumfătoare? Manet (nu neapărat singur), o rezistență, o "opoziție", o provocare și o contra-ofensivă, o rezistență realistă, deci mult mai intens critic-politică? A ținut să nu se rupă de instituția Salonului tocmai pentru a putea provoca la centru, la vîrful vizibilității publice a epocii, pentru a încerca nu diversiune, ci divergență, să schimbe optica (inclusiv despre artă)?
Manet continuă, insistă în eliberarea postural-reprezentațională a femeii, pe care însă - tocmai! - nu o reprezintă obiectiv, obiectual, discreționar-asimetric, nu el, artistul masculin o elibereazăprometeitc-demiurgic, ci printr-o alianță, are nevoie de "personaje" sau de artiști interiori, în tablou, care să efectueze, postural în primul rînd, eliberarea, schimbarea. E nevoie de colaborare și complicitate. De exemplu, cu pictorița Berthe Morisot, care îi poza mult (frecvent și îndelung), care îi "interpreta", îi performa dinăuntru tablourile, executîndu-le imanent. Artistul e și în tablou, și este femeie.
Apoi, foarte sugestivă, secțiunea despre cursele hipice, importate din Anglia și semn al modernității burgheze triumfătoare. Interesanta divergență Degas/Manet, Degas pictînd momente dinainte de cursă, de spectacol, mult mai umane, în vreme ce Manet se aventurează, aici, în reprezentarea vitezei, a întrecerii propriu-zise, intră în întrecerea picturală propriu-zis modernă (nu contra-modernă) pentru reprezentarea vitezei și a întrecerii (simbol și matrice capitalistă) ca una dintre primele încercări de izomorfizare, de sincronizare a picturii, a artei, cu accelerarea modernă.
Și, din nou, "grundul", "fundalul", solul marelui realism politic "fotografic"-"hispanic": Toreadorul mort (1864, alt scandal la Salon), postura din nou vag Mantegna, laterală, blocînd privirea, perpectiva diagonală, mutată de-a curmezișul, orizontal, dacă se poate spune așa: contra-perspectiva sau chiar anti-perspectiva, șocarea, forțarea, blocarea privirii, uniplan, bidimensional, metafizic, "negru", ieșirea din coloristica superficială a senzației, din senzaționalismul impresiv-impresionant-impresionist. Anti-perspectiva ca o contra-perspectivă: anti-iluzionism-impresionist, non-perspectiva ca perspectivă politico-metafizică. Moartea, agonia, personaj între, culcat-căzut de-a curmezișul, în cale, tăind calea și blocînd perspectiva: dacă vrem să "mergem mai departe", să fim "moderni", "în pas cu vremurile", trebuie, literal, să "călcăm peste cadavre" - și chiar asta vom face, asta ne obligă să facem și ne arată, ne denunță nouă înșine că facem Manet. La fel ca Olympia, dar cu capul invers, și nu negru pe alb, ci negru pe negru sau negru cu negru, dezbateri de negru. Un fel de contra-plan fără plan. Prostituata albă pe negru și toreadorul mort/agonizant negru pe negru nu doar barează, nihilist, calea privirii "tot înainte", în perspectiva teleologic orientată, dinainte stabilită spre viitor, ci indică, pozitiv, creator, o altă perspectivă, critică, de-a curmezișul, orizontal pe diagonală, nu de adîncire pînă la pierdere de sine în "adîncul" sau în "profunzimea" iluzionistă a tabloului, ci, lateral, în afara lui, alături, în realitatea însăși. Tablouri care te scot din tablou, care îți arată "ieșirea" nu din, ci spre realitate.
Va urma.
Or, cam așa sînt, la ora actuală, toate marile expoziții în care se întrec marile muzee, așa-numitele expoziții-blockbuster. La Paris, acum, în iunie 2023, oferta este dominată de două mari expoziții duble, care nu prezintă nici, micro, cîte un singur artist, nici, macro, epoci, stiluri, curente, mișcări, ci, mediu-intensiv, potrivit un "tăieturi" epostemic-organizaționale medii, dar și interesante și înnoitoare în sine ca perspectivă, dialoguri sau chiar colaborări, complicități și articulări mai mult sau mai puțin exploatate și cunoscute între mari artiști, ceea ce pare a constitui, cine știe, chiar un trend incipient în cercetarea curatorială, în, cum spuneam, "decupajul" în același timp de cercetare și de display al materiei istoriei artei. Expoziții altfel, intim, necunoscut pasionante, spectaculare.
Cele două mari expoziții care domină oferta pariziană la acest început de vacanță mare (într-un moment de revenire a turismului mondial) sînt, la Muzeul Orsay, pentru secolul al XIX-lea, Manet/Degas, și, la Fundația Louis Vuitton, pentru secolul al XX-lea, Warhol´Basquiat. Primii au dialogat și s-au "copiat", cei din urmă chiar au lucrat, au performet împreună, "la patru mîini".
Încep cu primul "cuplu", cu primul dialog, cu expoziția Manet/Degas. Cu precizarea că sînt, de multă vreme, mai interesat de Manet decît de Degas.
Secțiunea "Copier, créer, étudier" arată rădăcinile renascentiste și, în cazul lui Manet, apăsat hispanice, și felul cum Olympia, de pildă, poate fi anticipată într-o copie după Tițian (Jupiter și Antiope). Iar pentru Pescuitul, ideea mea "gnostică" despre pictură în care pictorul are nevoie și de un artist-intern, care să creeze dinăuntru: artistul autofigurat într-o scenă clasică, ca într-un spectacol sau un bal mascat.
Avea dreptate Foucault: relația, "vîna", filonul privilegiat Velásquez-Manet (negrul și punerile în scenă "manieriste", plus secționarea tabloului în prim-plan și plan îndepărtat, "colaj" aproape, "salt", ca și în Renașterea timpurie, de altfel), dar și Degas foarte consistent în relație cu Velásquez.
"Hispanismul", de fapt realismul "hispanic" (a)colorist, "fotografic", provocator, politic, metafizic, negru, al lui Manet. Prezent, suprinzător, uneori - ca o "pată de culoare" și la ultra-coloristul Degas.
Cînd modernitatea capitalistă începuse să se hiper-coloreze, disimulîndu-și negrul, "negritudinea", raporturile politice alb-negru sub "diversiunea" culorilor ca regăsire de loisir a naturii - "spaniolul" Manet. Extract de Goya din Velásquez.
"Scandalurile" provocate de realistul și "contra-impresionistul" (în sensul de dezvoltare a unui impresionism propriu) Manet. Cel mai cunoscut, scandalul Olympia, un adevărat concentrat revoluționar, ce poate să însemne artă politică în pictură. Poză clasică, dar personaj inavuabil: prostituată "de lux", arătarea invizibilului, a refulatului, a heterotopicului (Foucault) social al epocii, realism clar, crud, "fotografic", alb-negru, prostituată albă/servitoare neagră, sclavie feminină și rasială, plus pisica, animalul: toți aserviții și exploatați, toți sclavii, un adevărat concentrat "intersecționist".
Dar - nu știam: alt contra-timp, altă anacronicitate, altă intempestivitate - Manet era un catolic fervent, dar aduce același realism "fotografic" (mai aproape de Courbet decît de Monet, de exemplu), din dorința de a relansa și de a reînnnoi pictura religioasă, la care se adaudă "hispanismul militant" (adică negrul), Zurbaran, Velásquez, Goya. Scandalul provocat de Le Christ aux anges la Salonul (instituție centrală, de care Manet a ținut să nu se rupă, ci mai curînd să-l provoace repetat) din 1864. Racursiu violent de la Mantegna, plus, din nou, carnea alb-negru. Pictorii nu sînt neapărat coloriști, Manet folosește mult negrul, îl face culoare, pictează cu negru, ca toți marii spanioli. Dar nici Degas nu se lasă mai prejos din acest realism politic. Negrul este a-culoarea politico-metafizică (pînă azi: vezi Victor Man). Sau "spaniolul" Manet o va fi făcut așa.
Potretul lui Zola, cu auto-citare "tablou în tablou" și ruperea cîmpului în planuri și contra-planuri,Velásquez adus în prezent, aplicat intempestiv (de dedesubt, dinăuntru, imanent: expresiv-contra-impresiv) la prezent.
Revin, insist, precizez. Relațiile cu impresionismul, preluarea și contracararea lui, realism politic "fotografic"-"hispanic" (negrul poate veni, utilizarea lui poate fi întărită, susținută și de proaspăt inventata fotografie, vezi în acest sens schițele și litografiile lui Manet - o ipoteză). Astfel încît îndrăzănesc întrebarea: impresionismul, o "diversiune" burgheză, o însoțire, o "întovărășire" (în sensul de "tovarăși de drum") a modernității imperialist-industrial-burgheze cinic triumfătoare? Manet (nu neapărat singur), o rezistență, o "opoziție", o provocare și o contra-ofensivă, o rezistență realistă, deci mult mai intens critic-politică? A ținut să nu se rupă de instituția Salonului tocmai pentru a putea provoca la centru, la vîrful vizibilității publice a epocii, pentru a încerca nu diversiune, ci divergență, să schimbe optica (inclusiv despre artă)?
Manet continuă, insistă în eliberarea postural-reprezentațională a femeii, pe care însă - tocmai! - nu o reprezintă obiectiv, obiectual, discreționar-asimetric, nu el, artistul masculin o elibereazăprometeitc-demiurgic, ci printr-o alianță, are nevoie de "personaje" sau de artiști interiori, în tablou, care să efectueze, postural în primul rînd, eliberarea, schimbarea. E nevoie de colaborare și complicitate. De exemplu, cu pictorița Berthe Morisot, care îi poza mult (frecvent și îndelung), care îi "interpreta", îi performa dinăuntru tablourile, executîndu-le imanent. Artistul e și în tablou, și este femeie.
Apoi, foarte sugestivă, secțiunea despre cursele hipice, importate din Anglia și semn al modernității burgheze triumfătoare. Interesanta divergență Degas/Manet, Degas pictînd momente dinainte de cursă, de spectacol, mult mai umane, în vreme ce Manet se aventurează, aici, în reprezentarea vitezei, a întrecerii propriu-zise, intră în întrecerea picturală propriu-zis modernă (nu contra-modernă) pentru reprezentarea vitezei și a întrecerii (simbol și matrice capitalistă) ca una dintre primele încercări de izomorfizare, de sincronizare a picturii, a artei, cu accelerarea modernă.
Și, din nou, "grundul", "fundalul", solul marelui realism politic "fotografic"-"hispanic": Toreadorul mort (1864, alt scandal la Salon), postura din nou vag Mantegna, laterală, blocînd privirea, perpectiva diagonală, mutată de-a curmezișul, orizontal, dacă se poate spune așa: contra-perspectiva sau chiar anti-perspectiva, șocarea, forțarea, blocarea privirii, uniplan, bidimensional, metafizic, "negru", ieșirea din coloristica superficială a senzației, din senzaționalismul impresiv-impresionant-impresionist. Anti-perspectiva ca o contra-perspectivă: anti-iluzionism-impresionist, non-perspectiva ca perspectivă politico-metafizică. Moartea, agonia, personaj între, culcat-căzut de-a curmezișul, în cale, tăind calea și blocînd perspectiva: dacă vrem să "mergem mai departe", să fim "moderni", "în pas cu vremurile", trebuie, literal, să "călcăm peste cadavre" - și chiar asta vom face, asta ne obligă să facem și ne arată, ne denunță nouă înșine că facem Manet. La fel ca Olympia, dar cu capul invers, și nu negru pe alb, ci negru pe negru sau negru cu negru, dezbateri de negru. Un fel de contra-plan fără plan. Prostituata albă pe negru și toreadorul mort/agonizant negru pe negru nu doar barează, nihilist, calea privirii "tot înainte", în perspectiva teleologic orientată, dinainte stabilită spre viitor, ci indică, pozitiv, creator, o altă perspectivă, critică, de-a curmezișul, orizontal pe diagonală, nu de adîncire pînă la pierdere de sine în "adîncul" sau în "profunzimea" iluzionistă a tabloului, ci, lateral, în afara lui, alături, în realitatea însăși. Tablouri care te scot din tablou, care îți arată "ieșirea" nu din, ci spre realitate.
Va urma.