Vineri, 9 iunie 2023, la Muzeul Național al Literaturii Române a avut loc, la inițiativa și în organizarea scriitorilor Caius Dobrescu și Adrian Lăcătuș, o comemorare a poetului, prozatorului, teoreticianului și profesorului Alexandru Mușina, la zece ani de la prematura sa dispariție. Fusesem invitat să particip la această comemorare, dar, nefiind în țară, am trimis un scurt video ale cărui principale idei le împărtășesc mai jos.
Am fost coleg de debut, în Cinci (1982), cu Alexandru Mușina, alături de Mariana Marin (și ea prematur dispărută, și la a cărei evocare am putut participa în persoană primăvara aceasta), Romulus Bucur (cel mai în formă poet al generației mele, în momentul de față) și de Ion Bogdan Lefter. Pentru că pe atunci și debuturile erau colective, iar eu am debutat de trei ori: de două ori colectiv (Cinci, 1982, și Nouă poeți, 1984), și o dată, în sfîrșit, propriu-zis, de unul singur și în mod oficial (adică trecut, cu greu, prin toate furcile caudine ale sistemului), dar cu un volum incomplet (Manualul autorului, 1989), cu cîteva luni înainte de Revoluție. Completat cu alții, incomplet cu mine însumi, micul colectiv de Cinci poeți din Cenaclul de Luni, după cei de patru din Aer cu diamante (Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu - în ordinea rolului lor istoric de la acea dată, primii trei fiind membri fondatori ai Cenaclului de Luni), avea și rolul, discret polemic, de a propune micro-colective elective, organice, propriu-zis grupuri de creație, împotriva colectivelor pur întîmplătoare, simple grămezi sau îngrămădiri. Colective și colective: grup contra grămadă, micro versus macro.
Or, cel mai avansat, din multe puncte de vedere, poem din Cinci era "Budila-Express" al lui Alexandru Mușina. Avansat: estetic, formal, compozițional, etic, politic. Un miracol, pînă azi, pentru mine, cum a putut să apară în acel moment.
Așa cum am spus și la evocarea Marianei Marin, petrecută tot la MNLR, e greu să vorbești despre cei foarte apropiați, despre frați și surori precum Madi sau Sandu Mușina. Altfel spus, să-i obiectivezi pe ei față de tine și să te obiectivezi pe tine față de ei, adică să ți-i faci, inevitabil, străini, scoțîndu-i, pe de altă parte, din tine ca și cum i-ai naște, făcîndu-i să pară noi, alții, aceiași.
Dat fiind că nu locuiam, după terminarea studiilor, în același oraș (Sandu întorcîndu-se la Brașov), mă întîlneam relativ rar cu Sandu, dar atunci eram nedespărțiți. Și nu pot să uit rîsul de nestăvilit al lui Sandu. Dovadă, expresie, așa cum am spus în scurta mea evocare video, a trăsăturilor sale (pentru mine) definitorii: intransigență etică, radicalism și virtuozitate estetică și calm, siguranță, fermitate.
Dar ceea ce mi se pare cel mai important în cazul lui Alexandru Mușina este că, atît ca poet, cît și ca teoretician, dar și ca pedagog (institutor de Facultate de Litere), ca autor complet așadar, el privește spre viitor. Și o face în continuare, și azi.
Ce vreau să spun este că Alexandru Mușina, atît ca poet, cît și ca teoretician, nu rămîne blocat în prezentul care i-a (ne-a fost) fost dat și la a cărui remodelare am participat, ci anticipează, și nu numai ce s-a întîmplat deja din prezentul istoric al Generației 80 (atît cît a fost el) pînă azi, între prezentul de atunci și prezentul de acum, cu prezenturile dintre, ci, cum să spun, în mod absolut: Alexandru Mușina este un poet actualmente de viitor, care și azi continuă să anticipeze, adică să deschidă, să forțeze deschiderea, într-un moment cînd există o presiune uriașă ca esteticile și poeticile să se închidă și să persiste ca atare ca să se comunice și să se "vîndă", iar eticile, să se dilueze, să se evapore, să se dizolve în ambient, să se confunde pasiv-adaptativ, nu activ-adaptativ (cum propune și demonstreză, etic-estetic, "Budila-Express"), cu mediul, care trebuie permanent "scurtcircuitat", pus în flagrant delict de contradicție comică, de rîs satiric, cu el însuși.
Poezia și ideile teoretice ale lui Alexandru Mușina sînt, din momentul apariției lor pînă azi, un picior pus și ținut în prag, ca ușa spre exteriorul istoric să rămînă măcar întredeschisă, dar și ca interiorul, interioritatea să rămînă distinctă asupra exteriorului, atent la el și vechind caustic, necruțător, asupra lui. Sandu nu a lăsat niciodată lucrurile ne-spuse, ne-spuse pînă la capăt. Cel mai adesea însă scurt, din capul locului, ca să nu pierdem timpul, care lui i-a fost drastic măsurat.
Prin Alexandru Mușina, Generația 80 are încă viitor. Nu doar trecut, ca fapt de istorie literară, ci viitor pur și simplu, de oricînd acum înainte.
Am fost coleg de debut, în Cinci (1982), cu Alexandru Mușina, alături de Mariana Marin (și ea prematur dispărută, și la a cărei evocare am putut participa în persoană primăvara aceasta), Romulus Bucur (cel mai în formă poet al generației mele, în momentul de față) și de Ion Bogdan Lefter. Pentru că pe atunci și debuturile erau colective, iar eu am debutat de trei ori: de două ori colectiv (Cinci, 1982, și Nouă poeți, 1984), și o dată, în sfîrșit, propriu-zis, de unul singur și în mod oficial (adică trecut, cu greu, prin toate furcile caudine ale sistemului), dar cu un volum incomplet (Manualul autorului, 1989), cu cîteva luni înainte de Revoluție. Completat cu alții, incomplet cu mine însumi, micul colectiv de Cinci poeți din Cenaclul de Luni, după cei de patru din Aer cu diamante (Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu - în ordinea rolului lor istoric de la acea dată, primii trei fiind membri fondatori ai Cenaclului de Luni), avea și rolul, discret polemic, de a propune micro-colective elective, organice, propriu-zis grupuri de creație, împotriva colectivelor pur întîmplătoare, simple grămezi sau îngrămădiri. Colective și colective: grup contra grămadă, micro versus macro.
Or, cel mai avansat, din multe puncte de vedere, poem din Cinci era "Budila-Express" al lui Alexandru Mușina. Avansat: estetic, formal, compozițional, etic, politic. Un miracol, pînă azi, pentru mine, cum a putut să apară în acel moment.
Așa cum am spus și la evocarea Marianei Marin, petrecută tot la MNLR, e greu să vorbești despre cei foarte apropiați, despre frați și surori precum Madi sau Sandu Mușina. Altfel spus, să-i obiectivezi pe ei față de tine și să te obiectivezi pe tine față de ei, adică să ți-i faci, inevitabil, străini, scoțîndu-i, pe de altă parte, din tine ca și cum i-ai naște, făcîndu-i să pară noi, alții, aceiași.
Dat fiind că nu locuiam, după terminarea studiilor, în același oraș (Sandu întorcîndu-se la Brașov), mă întîlneam relativ rar cu Sandu, dar atunci eram nedespărțiți. Și nu pot să uit rîsul de nestăvilit al lui Sandu. Dovadă, expresie, așa cum am spus în scurta mea evocare video, a trăsăturilor sale (pentru mine) definitorii: intransigență etică, radicalism și virtuozitate estetică și calm, siguranță, fermitate.
Dar ceea ce mi se pare cel mai important în cazul lui Alexandru Mușina este că, atît ca poet, cît și ca teoretician, dar și ca pedagog (institutor de Facultate de Litere), ca autor complet așadar, el privește spre viitor. Și o face în continuare, și azi.
Ce vreau să spun este că Alexandru Mușina, atît ca poet, cît și ca teoretician, nu rămîne blocat în prezentul care i-a (ne-a fost) fost dat și la a cărui remodelare am participat, ci anticipează, și nu numai ce s-a întîmplat deja din prezentul istoric al Generației 80 (atît cît a fost el) pînă azi, între prezentul de atunci și prezentul de acum, cu prezenturile dintre, ci, cum să spun, în mod absolut: Alexandru Mușina este un poet actualmente de viitor, care și azi continuă să anticipeze, adică să deschidă, să forțeze deschiderea, într-un moment cînd există o presiune uriașă ca esteticile și poeticile să se închidă și să persiste ca atare ca să se comunice și să se "vîndă", iar eticile, să se dilueze, să se evapore, să se dizolve în ambient, să se confunde pasiv-adaptativ, nu activ-adaptativ (cum propune și demonstreză, etic-estetic, "Budila-Express"), cu mediul, care trebuie permanent "scurtcircuitat", pus în flagrant delict de contradicție comică, de rîs satiric, cu el însuși.
Poezia și ideile teoretice ale lui Alexandru Mușina sînt, din momentul apariției lor pînă azi, un picior pus și ținut în prag, ca ușa spre exteriorul istoric să rămînă măcar întredeschisă, dar și ca interiorul, interioritatea să rămînă distinctă asupra exteriorului, atent la el și vechind caustic, necruțător, asupra lui. Sandu nu a lăsat niciodată lucrurile ne-spuse, ne-spuse pînă la capăt. Cel mai adesea însă scurt, din capul locului, ca să nu pierdem timpul, care lui i-a fost drastic măsurat.
Prin Alexandru Mușina, Generația 80 are încă viitor. Nu doar trecut, ca fapt de istorie literară, ci viitor pur și simplu, de oricînd acum înainte.