Cu două zile înainte să plec la Valencia, K postează pe Facebook că pleacă din Germania și revine în Valencia, unde se simte acum ca acasă. Ultima oară ne-am văzut la începutul lui 2016, când ea s-a mutat, din motive personale, la Berlin, iar eu m-am mutat, tot atunci, din motive profesionale, în zona München. Apoi viața ne-a purtat prin diverse locuri, a venit pandemia, interdicțiile de călătorit, grupul nostru de demult s-a destrămat și el treptat. Unii au plecat și ei, la rândul lor, din Ulm, în căutarea unor experiențe noi, iar alții au rămas acolo, dar au devenit părinți, cu alte priorități, spre deosebire de noi două, care continuăm să nu avem copii.
Ajung în Valencia joi dimineața devreme, obosită, destul de nedormită, după o noapte la o bună prietenă din München, cu un zbor direct. Apartamentul în care urmează să stau nu e încă gata, se face curățenie în el după plecarea oaspeților anteriori, așa că îmi las doar bagajul acolo și mă îndrept, desigur, spre plajă. Plaja, una dintre multele plaje, e la vreo 10 minute pe jos de cazare, de asta mi-am și ales de fapt să stau aici. După zile și nopți de ploi continue în Bavaria, tânjesc acut după soare și miros de mare. În cele 5 zile pe care le petrec în Valencia, orele alternează zilnic între ploaie și soare, dar de plajele locale tot nu mă satur, indiferent de vreme.
Din motive de sănătate, nu prea pot mânca carbohidrați (nu metabolizez corect fructoza, glucoza și maltoza), ceea ce face călătoritul, mai demult o sursă de bucurie și libertate, de multe ori destul de stresant, mai ales în țări unde predomină pâinea, cartofii, pastele făinoase, orezul. De aceea, prefer chiar și în concediu o bucătărie unde să îmi pot prepara măcar două mese zilnice cu ingredientele potrivite propriului metabolism. Un airbnb, nu un hotel. Într-un fel, în perioada restaurantelor închise și a restricțiilor de întâlniri în grupuri largi din perioada pandemiei, am mâncat în modul cel mai sănătos pentru corpul meu. În 2023 sunt mai relaxată atunci când călătoresc decât am fost în concediile și delegațiile din 2022, dar cel mai împăcată cu mine și nevoile corpului în care trăiesc mă simt în continuare atunci când pot găti.
Nu știu atunci când îmi aleg cazarea airbnb că, deși apartamentul ales e renovat și arată minunat, El Cabanyal e un cartier în parte sărăcăcios, cu clădiri cu pereți subțiri, că la colțul străzii se vor certa nopțile o familie de țigani, pe care îi aud atât de clar și de tare vorbind română, încât am impresia că se află la mine în casă. Dar e și un cartier cu o arhitectură minunată, cu faianță colorată în diverse motive (pentru o clipă sau două chiar uit că sunt în Spania și mă cred în Porto sau Lisabona), cu uși și fațade stilizate art nouveau, cu multe cafenele și baruri alternative.
Vineri mă duc singură la Orașul Artelor și Științelor. Pornesc la pas de dimineață pentru că e ceva de mers. Deși probabil că tot orașul merită vizitat, decid să-l explorez pe tot doar din exterior, fără a intra în toate clădirile; să nu susțin captarea creaturilor marine pentru scopuri educaționale și deci să nu vizitez Oceanografic-ul; să mă rezum la vizitarea a doar două interioare: Palatul Științelor și Palatul Artelor.
Am crescut într-o casă în care arta și știința au ocupat mereu locuri importante și aș spune chiar că au avut aceeași greutate în formarea mea, încă din fragedă copilărie. (Mai multe despre acest aspect puteți afla din cartea Electrochimie & pictură - Ciprian Radovan în dialog cu Robert Șerban, Editura Brumar, 2021). Așadar, am fost instant atrasă de ideea unui oraș-în-oraș care le îmbină în mod armonios pe amândouă. Este de fapt vorba despre un relativ întins complex arhitectural cu elemente clar futuriste, care a apărut chiar și în filmul Tomorrowland (2015).
Palatul Științelor este un muzeu interactiv și se aseamănă unui schelet de balenă. Pe mai multe etaje sunt diverse expoziții tematice, multe dintre ele având ca audiență țintă diverse grupe de vârstă de copii. Cel mai mult mă impresionează secțiunile de la ultimele două etaje, legate de explorarea spațiului și de memoria umană, inclusiv cea colectivă. În același timp, sunt secțiuni în care aș vrea să fac mai multe, să văd mai multe, dar sunt mult prea mari și copleșitoare pentru mine aglomerația, gălăgia, Palatul Științelor fiind, alături de Oceanografic, printre cele mai vizitate clădiri din acest complex.
Palatul Artelor este însă cea mai mare clădire de aici. Găzduiește opera și se poate vizita doar sub forma unui tur ghidat. Am noroc și prind chiar ultimul tur ghidat al zilei. Aleg să fac parte din grupul mai mic, vorbitor (sau, în cazul meu, mai degrabă înțelegător și ocazional vorbitor) de spaniolă. Deși lumea tot speculează sursa de inspirație a formelor arhitecturale din clădire (barcă, schelet de balenă etc.), creatorul lor Santiago Calatrava a declarat chiar el cum că inspirația sunt de fapt căștile spartane, așa ne povestește ghida. Tot ea ne spune că toate clădirile din acest complex arhitectural și informațional au fost proiectate de Santiago Calatrava, mai puțin una dintre ele (El Oceanográfico), al cărei design e creația lui Félix Candela.
Orașul Artelor și Științelor a fost pe drept inclus în lista celor 12 comori ale Spaniei. Mi-e greu să mă desprind din acest loc, deși pe parcursul zilei devine tot mai aglomerat. Petrec 5 ore aici și simt că aș fi putut vedea și mai multe, dar sufletul și mintea mea nu ar fi putut asimila toate impresiile și nu le-ar fi făcut dreptate.
Vineri seara, K vine la mine la airbnb cu bicicleta, după ce predă yoga în parc, și mi se pare extrem de firesc să o văd la ușă. Mi se pare o seară de vineri oarecare și mă simt de parcă ultima oară ne-am întâlnit ieri. Mâncăm mâncare și vegană și low-carb gătită de mine (ea fiind acum vegană) și bem o sticlă de vin roșu local pe patio.
Stăm la povești mai bine de 4 ore, trece miezul nopții. Timpul a trecut, noi am crescut cumva față de cele care eram mai demult, interesele noastre s-au cristalizat, preocupările ne-au devenit mai concentrate. Vorbim despre prietenii noștri comuni de pe vremuri, Cu cine te-ai mai întâlnit? Când? Unde? Și oare cum ar fi să trăim din nou în Ulm, acum? Probabil altfel.
Ne uităm una la alta și zicem: Fizic nu prea te-ai schimbat față de acum 10 ani. Nici tu. Dar apoi discutăm și despre cum ne ascundem firele cărunte, care nu mai sunt doar câteva așa răzlețe, fiecare are trucurile ei. Și nu mă pot abține să nu o invidiez puțin pentru că e blondă și le poate ascunde pe ale ei mai ușor.
Pe vremea noastră în Ulm, în grupul nostru de CouchSurfing, oricine era binevenit. În ziua de azi însă, parcă suntem tot mai fragmentați și ne strângem tot mai mult aproape exclusiv în grupuri construite în jurul unei ideologii împărtășite. Cred că ne face și bine (ne simțim parte dintr-o comunitate care ne vede, ne aude și ne înțelege) și rău (ne rupe de restul lumii, ne face intoleranți față de cei care sunt altfel decât noi, iar eu, cel puțin, simt acut un risc mărit de dogmatism). Ideologia stilului personal de a mânca, printre altele, a devenit un fel de nouă religie. Riscăm să ne simțim mai buni decât alții dacă trăim într-un anume mod. Riscăm să îi judecăm pe toți cei care au alte valori decât noi. Self-righteousness. The moral high ground.
Umblu pe jos mult în fiecare zi în Valencia, între 10 și 25 de km pe zi. Refuz să închiriez bicicletă cum îmi zice K, vreau să descopăr totul lent. Bine, și pe bicicletă sunt destul de lentă, însă la pas pot savura totul tacticos, fiecare frunză de palmier, fiecare miros de mare, de copac în floare sau de mâncare proaspăt gătită.
Petrec 5 zile în total în Valencia, inclusiv cele 2 în care călătoresc, iar 3 din 5 mi le petrec în mare parte cu K, câte 3-4 ore pe zi. Ea îmi arată nu doar orașul turistic, ci și viața orașului, cu bune și rele, din interior. Valencia e mai mare decât mă aștept și în multe zone domină blocurile anilor '80, dar mă bucur să o descopăr așa cum e, nu doar fațada, dincolo de impresia artistică. K nu se mai vede trăind altundeva. Dacă aș fi știut că e aici, aș fi stat la ea și prietenul ei, în vechiul spirit de CouchSurfing.
În prima noastră seară împreună stabilim să ne revedem a doua zi după-masă, dar încă nu fixăm locul de întâlnire. Ulterior, cădem de acord să ne revedem în Centrul Cultural Contemporan Carme (CCCC), unde există mereu câte 5-6 expoziții temporare și unde nu se plătește intrare.
Dar, înainte de asta, mă plimb singură prin orașul vechi. Descopăr întâmplător clădirea gotică La Llotja, numită și Llotja de la Seda, un loc din Patrimoniul Cultural UNESCO, pe care o și vizitez (2 Euro intrarea), mai am timp până la întâlnirea cu K.
Dau o fugă și pe la Piața Centrală (Mercado Central) înainte să se închidă, ceea ce sâmbăta e devreme. K mă previne că la Piața Centrală, care trebuie neapărat văzută, există foarte mult pește și fructe de mare la vedere și un miros pe măsură. Nu știu cum fac, dar dintre toate intrările posibile, fix pe acolo intru în Piață. E o piață cu o arhitectură deosebită în care se găsește nu doar mâncare, ci și multe variante de suveniruri, în special pe bază de ceramică, atât de frumoase și diverse, încât nu mă pot decide ce să cumpăr. Și totuși vreau să rămân de aici cu ceva, dincolo de mirosul de pește în păr. Mă decid pentru un borcan de măsline asortate.
Ce e fascinant pentru mine la CCCC este faptul că nu există nici o expoziție permanentă. Vedem 5 expoziții temporare de fotografie, desen caricatural și artă multimedia interactivă. Sunt toate noi și pentru K. Tot în cartierul El Carme (așa se cheamă cartierul în valenciană; în spaniola standard se numește El Carmen) sunt multe alte locuri interesante, de exemplu Casa Pisicilor, chiar în fața CCCC-ului, precum și foarte mult street art, și se pare că există chiar și un tur graffiti.
Valencia e al treilea oraș spaniol ca mărime, dar nu mi se pare nici pe departe la fel de turistic ca Barcelona, Palma de Mallorca sau Malaga. E drept că și petrec destul de puțin timp în orașul vechi, partea cea mai turistică și mai aglomerată a orașului.
K pe de altă parte îmi spune că atât în centrul vechi, precum și în cartierele El Carmen sau Russafa, o cafea sau un suc costă de două ori mai mult decât prețul normal, din cauza turiștilor.
În Valencia, la fel ca în multe alte orașe din Spania, încă se mai practică coridele în aer liber. În paralel, numărul cafenelelor vegane și amploarea activismului de protecție a animalelor cresc. Merg împreună cu K la un astfel de eveniment, unde mâncarea de vânzare e vegană, dar abia găsesc ceva low-carb. Stau la povești cu o islandeză care pictează și care a și gătit pentru eveniment. Îi povestesc de artiștii vizuali și scriitori islandezi pe care îi cunosc personal în Reykjavík, inclusiv pe actuala Primă Doamnă a Islandei, de altfel scriitoare, și pe soțul ei, istoric și geograf, de pe vremea unui writing retreat co-organizat de ea cu el pe post de ghid în Golden Circle Tour, înainte de a deveni președintele țării. Cu noi la masă e și o italiancă simpatică care a locuit 7 ani în München înainte de a se muta aici.
În ultima mea după-amiaza în Valencia e deja duminică, mă duc la Muzeul de Arte Frumoase, și acolo e intrare liberă. E plin de artă veche, și pictură și sculptură, predominant din regiunea valenciană, iar cupola de la intrare este făcută să arate ca bolta cerului noaptea. Descopăr astfel un alt loc minunat de care tot K mi-a zis.
În ultima mea seară în Valencia, după ce vizitez Muzeul de Arte Frumoase, ne strângem mai mulți oameni la K și la prietenul ei italian acasă. Suntem 9 persoane. Ne prezentăm unii altora, dar nu ne batem pe spate și nici nu dăm protocolar mâna cum s-ar face în Germania în astfel de situații. Nu, din contră chiar, sunt brusc luată în brațe și pupată zgomotos pe obraji. Mă adaptez rapid și pup și eu pe toată lumea (deși pentru mintea mea parțial germanizată, gestul este mult prea intim).
Vorbim un amestec de spaniolă, italiană, franceză, română, engleză și germană. Culmea, funcționează. Unul dintre invitații la cină se auto-declară anarhist, este plin de tatuaje, aproape că nu îi mai văd pielea de pe un braț. Altcineva de la masă vorbește despre terapie și constelații de familie. O altă persoană, de mariajul ei care merge bine de peste 20 de ani. De copii. De alegerea de a fi casnică în ciuda studiilor avansate. De mâncat fără lactoză și gluten acasă. Îmi dă și o rețetă low-carb. E foarte ușor de făcut, îmi spune, mai ales dacă ai cuptor. Parcă toți venim de pe planete diferite. Eu portocalie la haine și toată înflorată, dar complet lipsită de gândire magică (în timp ce unii vorbesc la masă de cristale vindecătoare). Încă mă întreb, cum am ajuns aici în seara asta, nu era deloc în planul inițial de călătorie.
Și totuși lucrurile curg. Toți ne strângem în jurul mesei, veseli, cu inima și mintea deschisă, dar, mai presus de orice, înfometați. K le zice celorlalți ca o mamă grijulie și protectoare: Nu, dovlecelul cu usturoi și ceapă este pentru Diana. Eu spun: E OK, am mâncat destul, și dau bolul cu legume mai departe, face înconjurul mesei și tot înapoi la mine ajunge, aproape gol.
Prietenul italian al lui K ne servește o cină tipic italiană, dar cu adaptări pentru stilul de viață vegan: veggie lasagna și vegan tiramisu cu mult cocos și agar-agar. Când vine lasagna și începem să mâncăm, eu o porție mai mică decât ceilalți, se face o liniște absolută, semn că mâncarea e bună, ceea ce desigur îl măgulește pe bucătarul vegan italian. La desert, iau chiar și o porție mică de tiramisu. Ce rămâne în tavă se mănâncă total neelegant, la comun, toți atacând rămășițele cu lingurița.
Cum zicea și Joy Harjo în poezia Perhaps the world ends here, aproape totul începe și se termină la masă. O citez: The world begins at a kitchen table. No matter what, we must eat to live.
La final, eu și K vrem neapărat o poză împreună, doar noi două. Se adună însă toți cei prezenți la cină în jurul nostru. Facem o poză toți, veseli tare. Eu și K ne reluăm pozițiile. Se pun iar și ceilalți în jurul nostru. Can we have some privacy, please? le zic râzând. Facem o poză, doar eu și ea, și apoi încă două, să avem de unde alege.
În sub 5 zile în Valencia, nu ajung nici să descopăr cât de cât valenciana, nici să văd tot ce ar fi de văzut, de exemplu munții și parcurile naționale din zonă. Dar, știind că am prieteni aici, îmi propun să revin, într-un viitor nu foarte îndepărtat, în Valencia.
Ajunsă înapoi acasă în Bavaria, luni seara, îi scriu lui K: Ce fain a fost aseară, încă mă doare burta de atâta râs! Da, zice ea, grozav a fost, ca-n vremurile bune din Ulm! Mă pun să mă uit la Nomadland, unul din filmele recomandate la cină de una dintre cele două franțuzoaice. Spune-mi cum e, îmi scrie K.
Între timp e și în Bavaria vară, mai vară, mai cald, mai mult soare decât în Spania. Marți K îmi scrie iar: Și du-te și la un Biergarten pentru mine, mi-e dor de grădinile de bere, asta e tot ce îmi lipsește aici. Plec la un Biergarten și mănânc, printre altele, o porție mare de Spargel alb, cât încă mai e în sezon, o obsesie tipic germană.
Și merg și la cumpărături, cu piatra cu copacul vieții la gât, un medalion cumpărat în Valencia, chiar dacă nu cred nici în simboluri magice, nici în pietre vindecătoare. Frigiderul de acasă e aproape gol și am câteva rețete noi din Valencia, și vegane și low-carb (fără urme de toreadori spanioli), pe care vreau neapărat să le încerc.