Lângă farul Dyrholaey, în partea de sud-est a Islandei, vedeam din mașină picăturile de ploaie zburând orizontal. Am încercat să ieșim să ne plimbăm, dar vântul era atât de puternic încât a trebuit să ne luptăm aprig cu ușa de la mașină care refuza să se deschidă. Vijelia însă părea că nu se dă bătută, forța ei crescând simțitor când am ajuns aproape de Reynisfjara, plaja cu nisip negru. Într-o zi frumoasă, plaja te invită la o plimbare de peste șase kilometri, dar pe ploaia petulantă frământată de furtună, a fost o adevărată aventură doar să ajungem de la parcare la plajă.
Semaforul galben străfulgera nervos prin perdeaua de stropi sfătuindu-i pe toți curioșii să stea departe de oceanul tumultuos ai cărui curenții periculoși au curmat multe vieți în trecut. Sunetul sfâșietor al unei sirene sincronizat cu lucirile semaforului părea să iasă de undeva din viscerele unui monstru rănit care zbura invizibil deasupra noastră, lăsând o urmă doar ghicită în nori. Respirația monstrului părea să aibă o formă, atacând-ne din toate direcțiile, încercând să ne împingă departe de ocean. Dar oamenii veneau spre plajă, ajungând acolo complet uzi, extaziați să experimenteze forța acestui vânt misterios care-i ghida într-un fel cu mari eforturi pe nisipul zburător spre adăpostul din interiorul peșterii Halsanefshellir. Înăuntrul peșterii, pilonii hexagonali bazaltici păreau să fi fost modelați tot de acest vânt, pentru că nicio altă forță nu părea mai puternică în acel moment.
Abia dacă puteam sta în picioare în tempesta care simțeam ca ne va doborî. Nisipul negru suflat de vijelie se lipea de pantaloni, adăugând un strat cenușiu pe spatele lor. Nisipul ne intra în urechi, în ochi, în nări și simțeam cum mici granule se strivesc între dinți. Când nu am mai putut înainta, am încercat să mergem cu spatele, care a adăugat un strat de nisip negru și umed pe cealaltă parte a pantalonilor și a jachetelor noastre. O fată și-a dat jos jacheta pentru a face o poză pentru Instagram, dar jacheta i-a fost smulsă instantaneu de vijelie și oferită oceanului înfometat care a trimis-o înapoi o singură dată în vârful unui val care s-a izbit de țărm, dar nimeni din grup nu a îndrăznit să meargă să o recupereze. A fost lăsată să plutească și a dispărut în adâncul oceanului ca ofrandă adusă lui Njord, zeul vântului și al mării. Era captivant să te lupți cu această forță malefică care ne făcea să ne retragem doar puțin, după care ne întoarcem din nou pe plajă, revenind într-un final la mașină uzi până la piele și cu toate hainele mustind de apă.
Ploaia părea că s-a mai domolit puțin când am ajuns mai târziu la Fjaorargljufur, așa că am început să urcăm spre vârf, pe marginea canionului adânc, doar pentru a ne trezi în același vânt copleșitor și în aceeași ploaie orizontală, neostoită. Când vântul începea să bată părea că nu se va termina niciodată. Dar ce n-ai face pentru un canion adânc de o sută de metri despre care se crede că s-a format acum două milioane de ani și care arată spectaculos chiar și în ploaia enervantă?
Nimic nu se compară însă cu vântul malefic care aproape ne-a spulberat de pe Hverfjall, cel mai mare con vulcanic de pe planetă. Drumeția de patru kilometri și jumătate începe cu o potecă care urcă pe partea laterală a vulcanului până când ajunge la calderă. În vârf, poteca se prelinge pe marginea craterului pentru puțin mai mult de trei kilometri cu vederi spre lacul Myvatin, format în urma erupției acestui vulcan în urmă cu 2.500 de ani. Este o lume de tuf și cenușă care ia forma unor nori de praf spulberați de vânturi puternice, ceea ce face ca întregul climat al locului să fie extrem de imprevizibil din punct de vedere meteorologic. Cât am urcat poteca spre crater și am continuat pe marginea lui vremea părea relativ bună, cu doar ușoare pale vântoase. Atât de blânde și ușoare pe cât poate fi vântul în Islanda... Nu aveam de ce să ne grăbim așa că am mers încet, admirând priveliștea dezolantă asupra lacului, făcând poze și filmând, bucurându-ne de drumeție pe vârful lumii distruse de vulcan. Dar când mai aveam nu mai mult de o sută de metri până la punctul în care începea coborârea spre parcare, vântul blând s-a transformat într-un monstru ale cărui brațe puternice păreau să ne apuce, forțând-ne să ne oprim. Suflul lui părea că încearcă să ne spulbere pe noi și pe toți ceilalți intruși, aruncându-ne de pe crater. Respirația monstrului era atât de puternică, încât nu mai puteam înainta deloc, concentrându-ne toată forța doar ca să reușim să ne ținem pe picioare, simțind că dacă am fi căzut am fi fost azvârliți peste marginea vulcanului. Fiul nostru încerca să stea în picioare și să filmeze cu un iPhone care îi tremura în mâini și părea că, cât de curând, vântul i-l va smulge din mâini și-l va fi arunca undeva în cenușa adunată la baza vulcanului.
Încercam și eu să filmez cu camera video, dar o rafală m-a doborât și m-am trezit întins pe pământ, cu pantalonii rupți de micile pietre care zburau de sub mine. Am continuat să filmez de jos ținând camera cu ambele mâini și rezemând-o de corp, dar tot ce am filmat este complet smucit, total inutilizabil. Dragonul care se rostogolea prin aer furios pe neaveniții care-i călcau pragul nu oferea nici un respiro ca să te simți pentru un moment în control. Cristina încerca cu mare greutate să avanseze spre o piatră mare, o ancoră pe care a îmbrățișat-o când a ajuns la ea, chiar în momentul în care vântul a doborât-o. Cu toții eram întinși pe pământ privind îngroziți la pietricelele și nisipul smuls de furtuna de pe marginea vulcanului care treceau ca un fluid vâscos pe sub picioarele noastre. Între timp vedeam cum vântul îndrepta spre noi nori negri de cenușă din crater. Cenușa dădea vântului o formă pe care în ploaia de la plajă puteam doar să o ghicim. Dar acum norii de praf care veneau dinspre crater păreau limbile unui balaur care ne lingeau, ne acopereau de funingine, sfârșind prin a ne îmbrățișa cu o forță incredibilă. Am început să mă gândesc la șansele de a fi spulberați de pe poteca îngustă. Panta conului lui Hverfjall nu era atât de abruptă și probabil că marginea craterului ne-ar fi protejat de forța vântului. Dar era terifiant să accepți ideea și să te lași suflat de vânt de pe vârf. Așa că ne-am întins cu stoicism pe covorul de pietricele rostogolindu-se sub noi, închizând ochii ca să ne ferim de cenușa care ne învăluia și încercând să ne protejam mâinile rănite de nisipul spulberat cu putere. Am rămas pe pământ o jumătate de oră, încercând de două ori fără nici o șansă să ne ridicăm. Mugetul furtunii înghițea orice alt sunet și nimeni nu știa că ne aflam acolo. Între timp, pe partea cealaltă, am văzut un cuplu care mergea relaxat pe margine, în direcția opusă, de parcă nu era nici o adiere pe partea lor. În cele din urmă, fără să-și diminueze forța, vântul și-a schimbat puțin direcția și, ghidați de schimbarea tonalității concertului malefic, la un semn ne-am ridicat toți deodată și am realizat că putem sta din nou în picioare. Ne-a fost teamă să alergăm ca să nu fim spulberați de vijelie, dar ne-am repezit în pas alert spre poteca pe care urcasem la crater, unde știam că marginea vulcanului ne va proteja de forța vântului. În timpul coborârii ne-am privit fețele acoperite complet de cenușă, negre în jurul ochilor, în interiorul nărilor, urechilor și gurii, dinții noștri scrâșnind cenușa, făcându-ne să arătăm cu toții ca niște mineri din secolul al XIX-lea care ieșeau din galerii subterane după schimb. La baza vulcanului vântul părea potolit, bătând domol, mulțumit poate că reușise să ne alunge din Olimpul lui sau poate, protejându-și eforturile ca să-i îndepărteze pe alți temerari care tocmai urcau panta. La hotelul din apropiere am fost invitați să ne cufundăm în butoaiele cu apă termală de pe terasă de unde puteam ignora vântul care ne sufla în păr, admirând norii de cenușă care încă se ridicau pe Hverfjall dar care nu păreau de aici să fie atât de înspăimântători.
Vântul este rege în Islanda și chiar și atunci când pare că nu bate este de fapt mereu acolo la pândă, parcă așteptând să-i surprindă pe cei care i-au intrat în palat. Chiar și dacă vrei să umpli rezervorul mașinii cu benzină vântul transformă cordonul flexibil al pompei într-un dragon turbat care se luptă cu tine pe viață și moarte refuzând să intre în duză. Același vânt face ca zborurile să fie întârziate sau deviate în funcție de capriciile sale. Zborul nostru spre Viena a avut și el întârziere... 17 ore. Am fost puși într-un zbor de dimineață spre Paris, al cărui avion tremura atât de tare în timp ce se afla pe pistă, încât am crezut că va fi imposibil să plecăm. Dar se pare că piloții de la Icelandair știu cum să-l liniștească pe zeul Njord, pentru că decolarea a fost una dintre cele mai line pe care le-am avut.