Maramureșul de care m-am îndrăgostit

O emoție neașteptată m-a cuprins în timp ce admiram împrejurimile. Dealurile rostogolite unele peste altele, îmbrăcate într-un verde crud, presărate cu căpițe de fân și clopotnița înaltă a bisericii de lemn care ieșea în mijlocul ansamblului de gospodării, de unde se ridicau spre cer dâre slabe de fum. Vaci și oi care se plimbau pe lângă drum, și câini care lătrau în spatele gardurilor. Aerul răsuna de pălăvrăgeala veselă a copiilor, care se întorceau de la școală sau de la joacă, în timp ce trăncănelile femeilor răsunau de-o parte și de alta a drumul național. Dar, în ciuda acestei scene animate și plină de viață, o liniște profundă plutea în aer, ca și cum un văl de tihnă ar fi coborât din ceruri învăluindu-ne pe toți, absorbind toate zgomotele. Aveam impresia că timpul s-a oprit sau că trecea mai încet, conferind o seninătate aparte tuturor lucrurilor din jur. Amintirile m-au năpădit, curgând în cascadă dintr-un timp pe care-l credeam complet uitat. Dar in ciuda trecerii anilor, tabloul acestui sat pe care-l aveam în fața rămăsese gravat în mintea mea - o amintire prețioasă din țara mea de baștină.

Cu peste două decenii în urmă, în timpul călătoriilor mele cu autostopul, pe când trăiam în România, am ajuns in Maramureș aproape din întâmplare. Am simțit atunci că am pătruns pe un tărâm legendar pe care mai marii zilei de atunci doreau să-i facă pe oameni să uite că poate exista. Era o altă epocă, o perioadă în care asaltul asupra satelor românești era în plină desfășurare, un efort herculean care încerca să radă complet aceste așezări care durau de secole, ștergându-le cultura milenară și transformându-le peste noapte țăranii în orășeni. Comuniștii voiau fabrici și țărani transformați în proletari care să lucreze în ele, dar aici, în Maramureș, chiar și în acele vremuri, aveai sentimentul că toate aceste erau niște baliverne scornite și părăsite undeva la granița ținutului și nimeni nu părea să fi auzit despre ele. Aveai impresia că ai căzut în interiorul unei falii a pământului. Dar penuria sistemului comunist și-a pus amprenta asupra tuturor lucrurilor chiar și aici. Abia dacă mai existau mașini, pentru că nu mai era benzină la pompă. Nici un tren nu ajungea în acest colț izolat de țară. Aeroport?! La 300 km, la Cluj. Poate că erau ceva autobuze pe drumurile înguste și neîngrijite, dar nimeni nu știa când și de unde și, mai ales, dacă plecau. Așa că, după ce am ajuns cu trenul într-unul dintre principalele orașe din nordul României, am recurs la a face semne la vehiculele care treceau pe șosea, până când unui șofer i s-a făcut mila de mine și și-a oprit Dacia. Dar niciun hotel, pensiune sau restaurant nu-i aștepta pe călători în această parte a țării. Mă opream într-un sat și începeam să bat la porți păzite de câini care lătrau fioros și în curând o femeie venea la poartă.
"Aveți un pat unde putem dormi peste noapte?", o întrebam.
"Avem o cameră. Dar nu știu dacă vouă, băieților de la oraș, v-ar plăcea. Dar are un pat mare cu pături...", îmi spunea ea.
"Și mâncare? Aveți ceva de mâncare sau pot să cumpăr ceva din jur?" o întrebam eu.
"Avem o supă caldă pe aragaz, dacă doriți. Și un pic de palincă după drum. Dar nu pot să vă dau pâine. Nu ne vând pâine aici. Doar o bucățică mică pentru omul care lucrează la câmp", venea răspunsul.

Mi-am plantat rucsacul pe pat și m-am uitat uimit prin cameră. Pereți din lemn, o masă într-un colț acoperită de o țesătură, alte țesături colorate pe pereți, perdele albe cu dantelă la ferestre, o icoană de sticlă cu Maria în colț, două scaune vechi, maro și patul mare acoperit cu doua cergi. Asta era camera mea, o camera de palat, neașteptată, care era acolo pentru oaspeți, orice oaspeți care se întâmpla să le treacă pragul acestor oameni primitori. Dimineața: "Nu trebuie să plătești nimic" - "Dar trebuie să..." - "Nu, nu trebuie...", dar în cele din urmă, bineînțeles, că am lăsat niște bani și cu un rămas bun călduros mi-am continuat călătoria, făcând autostopul pe tot felul de vehicule, tractoare, camioane, mergând deasupra fânului din remorci sau pe căruțe conduse de țigani și, ocazional, într-o mașină, explorând satele cu case îngrijite care se înșiruiau pe văile râurilor, fiecare cu propria biserică de lemn care se ridica spre cer. Câteva sate la rând, încă un autostop, o biserică de lemn, alt autostop, încă o noapte de cazare într-o alta casă. Asta-i felul în care m-am îndrăgostit de Maramureș.

La scurt timp după această călătorie mi-am părăsit țara, fugind de dictatură și prostia ideologică, și am pornit în călătorii lungi în jurul lumii. Țări și culturi mi-au defilat prin față, descoperirile au fost spectaculoase, uimind mintea și alinând-mi sufletul. Totuși, în ciuda acestei etalări de frumusețe stelară, de spectacol vivant plin de o varietate nemărginită și de evenimente profund religioase îmbibate în miracole, presărate prin întreaga lume, oricât de îndepărtate și fascinante ar fi fost locurile pe care le-am descoperit, Maramureșul a reușit mereu, cumva, să-mi rămână în suflet. Era ceva cu adevărat special în acest colț uitat de lume sau era doar imaginația mea, o amintire nostalgică a tinereții?

Transilvania are o colecție remarcabilă de peisaje spectaculoase, castele, biserici de lemn și cetăți fortificate care-i vrăjește pe toți călătorii. Dar satele sale sunt locurile în care se păstrează adevăratele tradițiile. Scriitorul și filosoful român Lucian Blaga spunea cândva că "veșnicia s-a născut la sat", iar acest sentiment nu rezonează nicăieri mai bine decât în satele Transilvaniei.

În cel mai îndepărtat colț al Transilvaniei, Maramureșul pare o lume păstrată într-o bulă a timpului, un loc cu adevărat unic în România - o raritate care dispare pe zi ce trece în alte părți ale Europei dominate de industrializare și viață modernă. Înghesuit între Carpații ucraineni la nord și o parte puțin umblată a Ungariei la vest, regiunea a fost întotdeauna în afara drumurilor bătute de călători. Chiar și în timpul perioadei comuniste sub Ceaușescu, când multe sate au fost rase de pe harta țării, Maramureșul a fost cumva uitat și lăsat printr-un miracol să-și păstreze modul de viață. Acest stil de viață tradițional, bazat pe anotimpuri, le face traiul localnicilor abundent și plin de satisfacții. Cu siguranță par mai fericiți decât omologii lor de la orașe, întâmpinându-te întotdeauna cu un "bună ziua".

M-am întors după mai mult de douăzeci de ani, privind acum aceleași dealuri rostogolindu-se unele peste altele pe care nu le uitasem niciodată și care, cumva, păreau să îmi lipsească atât de mult. Nu simțeam nici o urmă de nostalgie pentru limbă, sau pentru vreo tradiție cu care oricum nu eram foarte familiar. Dar eram îndrăgostit de aceste sate în care timpul părea să curgă cumva altfel conferind un văl de liniște oricărui petic de pământ pe care îl călcai. Dealurile acoperite de pomi plini de fructe care curgeau din ramurile lor, se amestecau într-un covor verde și galben spre grădina pensiunii unde închiriasem o cameră. Timpul părea că schimbase niște lucrurile. Câteva oi umblau libere păscând iarba din curte, jucându-se cu un câine ciobănesc pufos care de departe semăna cu oile pe care le păzea. Copiii mei alergau după animale pe iarba pufoasă - un răsfăț pe care nu l-ar fi putut avea niciodată în New York. Ei erau unul dintre motivele care m-au determinat să mă întorc aici. Am vrut ca ei să descopere acest loc, o lume magică ce dispare încetul cu încetul de pe fața pământului.

De data aceasta închiriasem o mașină, un alt semn al schimbării. Tipul de la agenția de închirieri auto din Cluj a vrut să știe în detaliu ce mașină aș vrea să închiriez: "... pentru că avem orice mașină doriți. Mică, mare, SUV, van, manuală, automată. Vreți un Mercedes? Le avem pe toate", mi-a recitat.

În SUA toate mașinile sunt mari și automate, așa că atunci când plec din State vreau întotdeauna să conduc o mașină mică cu transmisie manuală și i-am spus asta, repetând că trebuie să nu fie ceva mare. "Nicio problemă. O să vă aduc mașina pe care o doriți la gară. La ce oră vine trenul?"... doar ca să-l văd dimineața așteptându-ne la gara din Cluj și ducându-ne la o dubă Chrysler automată cu șapte locuri și, cu un zâmbet timid sa-mi spună: "Era singura mașină pe care o aveam".

Cu ceva emoții că trecerea deceniilor ar fi putut schimba amintirile mele de vis despre acel loc, am ajuns în Valea Marei. Totul, de la case la garduri, porți, unelte și biserici, era lucrat din lemn cu creativitate și eleganță. Gospodăriile cu porți sculptate în decorații impresionant de complicate în stil local, ne-au întâmpinat, dar printre ele am putut vedea și ceva construcții noi, foarte diferite și nelalocul lor, presărate ici și colo pe pășuni și în sate. Călătorind cu copiii, a trebuit să fac o rezervare la o pensiune și m-am gândit că probabil aceste locuințe nou ridicate au adus cu ele restaurante, cafenele și magazine de înghețată, însemne ale noii lumi comerciale. Copiilor le era foame când am ajuns în mijlocul Văii Marei, unde pe o margine de drum părea să fie un restaurant cu mese ocupate de mai multe persoane. Mi-am dat seama că termenul de "restaurant" era puțin impropriu când am intrat în magazinul din sat navigând printre grămezi de găleți, aspersoare, frânghii, saci de îngrășăminte, mănuși, lopeți și atâtea alte unelte de grădinărit. Dar altfel nu se putea ajunge la râvnita unitate de alimentație publică. În cele din urmă, înăuntru am văzut undeva în spate, o femeie la o masă goală care părea să se ocupe de local:
"Bună ziua, îmi dați vă rog o cafea. Și ce prăjituri aveți?" am întrebat-o.
"Nu avem. Avem bere"
"Poate un sandviș sau o înghețată" am continuat.
"Niciuna, nici alta. Dar avem bere..."
"Dar aveți ceva de mâncare? Sunt cu copiii și le este foame", aproape că am implorat-o.
"Păi, nu ți-am zis? Avem bere. SINGURUL lucru... Dar dacă vreți să mâncați puteți merge înapoi 20 de km până la Vadu Izei și poate găsiți acolo ceva. Dar dacă chiar vreți să fiți siguri continuați să mergeți spre nord 40 km până la Sighet și acolo sunt niște restaurante."

Am ieșit abătut, observând acum că toți oamenii strânși în jurul mesei erau bărbați. Era ora 12:00 și toți beau bere cu multe sticle goale deja adunate în mijlocul mesei. Probabil că își făceau "ședința" zilnică pentru a plănui un viitor moment în care chiar s-ar putea să lucreze. A trebuit să fac fața țipetelor de foame care ieșeau din mașină, dar într-un fel m-am simțit ușurat; Maramureșul visurilor mele de tinerețe probabil că s-a schimbat. Dar nu prea mult...

"Restaurantul" se afla chiar în fața Bisericii Desești, una dintre cele opt biserici de lemn înscrise ca monumente UNESCO dintr-un inventar de peste 100 de biserici de lemn care împânzesc cu turnurile lor înalte dealurile. Arhitectura sa spectaculoasă, cu clopotnița de lemn care se ridica spre cer, avea interiorul pictat cu influențe post-bizantine în scene biblice cu sfinți cam trași la față care ne priveau de pe iconostas și arhangheli înaripați care zburau deasupra noastră pe tavan. Construită în secolul al XVIII-lea, la fel ca multe alte biserici de lemn din Maramureș, biserica din Desești are o colecție de icoane din lemn și mai vechi, iar în cimitirul său sunt mai multe morminte celtice care dau de înțeles că a fost un loc de înmormântare vechi de secole.

Bisericile de lemn din Maramureș sunt spectaculoase, cu turnuri înalte și acoperișuri din șindrilă, care amintesc de cele pe care le întâlnisem de curând în Norvegia, ridicate de vikingii după primul mileniu. Construite cu îmbinări din lemn și motive ornamentale, aceste biserici sunt simbolurile culturii locale. Niciun cui sau grindă de metal nu se găsește în aceste biserici, în ciuda înălțimii lor remarcabile. Totul este lemn care se înalță către cer. Unul dintre cele mai bune exemple este biserica din satul Șurdești, al cărei turn impresionant de 72 de metri o plasează printre cele mai înalte construcții sacrale din lemn din Europa. În fața ei, mormintele vechi imită sarcofagele romane.

O scurtă plimbare pe o pășune a cărei cărare șerpuia printre căpițe de fân ne-a adus la biserica din Plopis care avea un turn înconjurat de patru turnulețe, semn că locul avea un consiliu al bătrânilor care lua hotărâri pentru sat.

Aceste biserici nu erau doar lăcașuri religioase. Ele reprezentau locul de adunare a sătenilor, locul unde se ținea târgul de duminică din sat, locul unde toți veneau să afle ce s-a întâmplat în săptămâna precedentă. Era un loc pentru noutăți și, bineînțeles, pentru bârfe.

Când am ajuns pentru prima dată în Maramureș, accesul la aceste biserici părea învăluit în incertitudine. Câteva din ele erau deschise, dar pentru celelalte trebuia să te duci și să întrebi prin sat cum poți intra. Dacă aveai noroc, cineva venea și deschidea bijuteria religioasă uitată de patrimoniul țării. Noutatea acum era că toate bisericile aveau lipite pe ușă o hârtie cu numărul de telefon al custodelui. Îl sunai, venea, și primul lucru pe care ți-l spunea era că tot Maramureșul e plin de turiști arătându-ne cartea de impresii proaspăt adăugată și expusă pe o masă la intrarea în biserică. O mulțime de străini, printre care și prințul-devenit-rege Charles, au semnat cărțile, dar singurii turiști pe care i-am văzut în cele trei zile de umblat prin Maramureș a fost un grup de patru "rucsacari" japonezi care căutau să facă autostopul spre munte.

Cea mai veche biserică din Maramureș mi s-a părut a fi și cea mai atmosferică. Biserica din Ieud-din-deal se spune că datează din 1370, ceea ce ar însemna că ar fi cea mai veche biserică din România. Un manuscris descoperit aici și numit Codicele de Ieud se speculează că ar fi cel mai vechi text păstrat în limba română. Cu toate acestea, cercetări mai recente se pare ca plasează construcția bisericii și manuscrisul ei două secole mai târziu. Dar indiferent de anul construcției pictura interioară a raiului și iadului te transpun într-o altă lume. În spatele unei scări sculptate care duce la o mansardă este reprezentat un iad roșu cu un diavol care scuipă flăcările groazei, dominat de o figură cu coasă a unei Morții scheletice. Îngerii decorează partea de jos a tavanului pe care patriarhi și sfinți oferă binecuvântarea celor care vin să se roage în biserică. Puțin mai departe, biserica puțin mai nouă din Ieud-din-vale afișează o colecție impresionantă de icoane pe sticlă acoperite cu țesături albe tradiționale.

Piața de dimineață din Ocna Șugatag a fost o adevărată călătorie în trecut. Îmi place să vizitez piețele locale din întreaga lume, pe uscat sau pe apă unde costumele localnicilor le îmbracă într-o explozie de culoare. S-a dovedit că a meritat să trezesc copiii la șase dimineața și să îi duc la piață unde am fost cu toții transportați în zilele României comuniste. Bărbați îmbrăcați în pantaloni negri și cămăși albe și femei bătrâne care vindeau tot felul de mărfuri îmbrăcate cu fuste negre, bluze albe cu volane și eșarfe colorate care le acopereau părul, se perindau prin piață împreună cu băieți și fete tinere îmbrăcați modern. În jurul unei mese, mai mulți bărbați beau bere în ciuda faptului că era dimineață devreme, mititeii prăjindu-se pe grătarul din apropiere. Viței, plastice, cai, cearceafuri, porci, haine, fructe de toate felurile, lenjerii de pat, eșarfe de cap, detergent, pantofi, dantele făcute în China, păpuși, fețe de masă, mâncare, clopuri, mături, covoare, toate erau expuse sub standuri improvizate, cu câteva fâșii de lemn deasupra pentru a atârna o copertină ca să-i ferească pe săteni de soarele arzător. Copii în brațele unor mame tinere erau flancați de purcei de vânzare în brațele unor femei mai în vârstă. Trăsuri trase de cai se mișcau rapid printre dube și camioane, intrând și ieșind din piață. În timp ce peste tot bărbați și femei se adunau în grupuri să povestească și bârfi evenimentele din ultima săptămână. Am făcut o mulțime de fotografii, pentru că altminteri nu era nimic de cumpărat pentru noi vizitatorii. Și pe bună dreptate, pentru că de fapt eram singurii turiști din întreaga piață.

"Despre morți, numai de bine" este o vorbă românească reflectată pe epitafele din cimitire. Toate defectele mortului sunt iertate și uitate, iar amintirea lui este înghețată într-o stare idealizată. În cimitirul de la Săpânța, cunoscut și sub numele de "Cimitirul Vesel", o mare de cruci de lemn colorate descriu poveștile de viață, detaliile suculente și marile finaluri ale oamenilor ale căror morminte le marchează. Fără tonurile sumbre, aceste cruci sunt o explozie de culori vesele, împodobite cu imagini vibrante, pline de viață și cu o notă scurtă despre cei dispăruți. Fie că este vorba de tipul strivit de un camion, de soldatul decapitat, de bețivul care a căzut într-un șanț sau de doamna care și-a găsit sfârșitul pe câmp, grație unui tractor, fiecare poveste este spusă cu fler. Și mai sunt și dramele de familie, cum ar fi această bijuterie: "Sub această cruce grea / Zace biata soacra mea/... Încercați să n-o treziți / Că acasă dacă vine / Iară-i cu gura pe mine". Într-un sat, secretele sunt greu de păstrat, dar, în mod remarcabil, crucile colorate cu poveștile lor nu tocmai elogioase nu au părut niciodată să supere familiile celor decedați.

Geniul creator din spatele acestui spectacol a fost Stan Ioan Pătraș, născut la Săpânța la începutul secolului XX. Folosind o nuanță de albastru intens caracteristică, numită pe bună dreptate "Albastru de Săpânța", Pătraș a folosit diferite culori și însemne în mod simbolic, reflectând adesea circumstanțele dispariției persoanei. Porumbeii și mierlele servesc drept simboluri pentru suflet sau pentru un sfârșit tragic, cauzat de obicei de un comportament nu prea lăudabil. Cu un simț al umorului deosebit, el a sculptat de unul singur crucile, a compus textele și a pictat peste 800 dintre aceste minuni ale artei populare pe parcursul a 40 de ani. Când Stan Ioan Pătraș s-a stins din viață în 1977, ștafeta a trecut la Dumitru Pop, care a transformat casa lui Stan în atelier-muzeu al Cimitirului Vesel.

Peste tot pe unde am fost părea că în ciuda trecerii anilor lucrurile au rămas aproape la fel. Poate că existau schimbări ici și colo, dar nu prea multe. Neavând încă site-uri de închiriat, am întrebat un prieten dacă știe de vreo pensiune și am obținut un nume și un număr de telefon, i-am sunat, am făcut o rezervare și am întrebat cât costă:
"Lasă, că ne înțelegem noi", mi-au spus.
"Da, dar totuși cât costă? Măcar să ne dați o cifră aproximativă, vă rog? am întrebat.
"Nu vă faceți griji, vorbim când veți veni aici".

Și când am ajuns și ne-au cerut un preț ridicol de mare, văzându-ne șocul:
"Nu vă faceți griji. Plătiți cât vreți... Nu-i bai."

O rezolvare clasică pentru România, unde dacă vrei neapărat să stabilești o întâlnire primești un "O să ne auzim". Iar asta se poate întâmpla oricând în viitor, chiar și după ce ai plecat în State.

Ion, gazda noastră, a luat o pauză de la ce făcea în hambar și a venit lângă mine în timp ce eu admiram dealurile verzi. Un prieten îmi povestise despre el și soția sa, amândoi foarte implicați în tradițiile locale. Erau promotorii unei noi tendințe, încercând să revigoreze hora satului. Băieții și fetele se întâlneau în mijlocul satului, dansau la hora, se plăceau și, fără vreo aplicație pe telefon, ajungeau să se căsătoreasca, păstrând apoi vii tradițiile satului. Ion și soția sa au compus și înregistrat mai multe cântece tradiționale și tocmai urmau să plece la București peste câteva ore unde dădeau un concert. Era și ultima noastră zi în casa lor:
"V-am lăsat micul dejun pe masă", arătând spre masa din grădină. "Când plecați, doar încuiați și lăsați cheia pe masă", ne-a spus el.

I-am mulțumit, dar, transfigurat în continuare de seninătatea locului, mi-a scăpat un oftat:
"Uită-te la dealurile astea. Sunt atât de frumoase, atât de senine. Mi-am dorit atât de mult să mai văd acest loc, pentru că nu cred că poți găsi așa ceva nicăieri".

El s-a întors spre mine și, fără să piardă o clipă, mi-a spus:
"E ca în upstate New York."

Dacă m-ar fi lovit cu o bâtă de baseball, nu aș fi fost atât de șocat. Ce a vrut să spună? În nordul New York-ului? Upstate-ul "meu"? Sau în altă parte?
"Serios? Unde ai văzut asta?" l-am întrebat uimit, nevrând să cred ceea ce tocmai auzisem.
"În upstate New York", a repetat el. "N-ai fost acolo niciodată?" și a continuat: "Am lucrat acolo cam doi ani. Am construit case. Am construit, de asemenea, câteva case și prin Long Island, unde am înțeles că stai tu. Am fost în State timp de mai mulți ani. Am dat chiar și un concert la Symphony Space din New York. Dar am decis să ne întoarcem. Și, da, aici e frumos, dar arată la fel ca acolo în upstate..."

Am rămas fără cuvinte, într-un fel realizând în acel moment că avea al naibii de multă dreptate. Dar în visul meu învelit într-o bulă protectoare, acești oameni nu puteau fi decât niște patriarhi, profund legați de sute de ani de locul ăsta, trăind mereu în legendă, fără să plece niciodată de acolo. Dar vremurile s-au schimbat. Mulți și-au păstrat pământul în inimă, dar trupurile lor au traversat multe granițe. Îți puteai da seama de acest lucru dacă te uitai la noile case, înalte și impresionante, dar complet străine de stilul tradițional local. Au construit așa cum au văzut în Spania, Italia, Franța, Anglia sau poate în upstate New York. Și, da, dealurile erau acolo, arătând asemănător cu cele din nordul statului New York. Măcar aici nu aveau casele alea mobile și foarte urâte. Poate că nu am vrut niciodată să cred că în noua mea țară există locuri ale căror dealuri se rostogolesc la fel ca în Maramureș, în ciuda faptului ca le-am bătut cu pasul de multe ori. Pentru mine, Maramureșul a rămas poate un vis nostalgic, dar pentru acești oameni, acest loc va fi mereu vatra lor, iar ei vor construi mereu case cu porți decorate și biserici de lemn și vor păstra tradițiile pentru generațiile următoare. Și, la fel ca strămoșii lor de acum un secol, acele generații își vor părăsi satul ca să muncească în alte locuri, poate vor explora Europa, nordul New Yorkului sau Long Island, dar vor visa mereu la momentul în care se vor întoarce acasă. În Maramureș.