Câinii vagabonzi care hălăduie nestingheriți prin stațiune sau dorm duși la soare, în drum, niciodată o amenințare. Apa cu un gust atât de bun de la izvoarele amenajate mai sus de Hotelul Cerna, unde mă aliniez și eu la coada permanentă de oameni cu nenumărate bidoane de plastic. Ruina tot mai accentuată a clădirilor istorice de pe vremea Imperiului Habsburgic și jalea care mă apucă când le văd. Gunoaiele lăsate pe traseele mai accesibile din natură (Grota cu aburi ar putea primi și numele de Grota Șervețelelor). Cei mai buni langoși și ciocolată de casă de la o gheretă din centrul Caransebeșului, o oprire obligatorie pe drumul de la Timișoara spre Herculane, ca un ritual.
Tarabele cu magneți de frigider, păpușele, cănițe, brelocuri, suveniruri, costume de baie, eșarfe, rochii de plajă, ii made in China, pe care de obicei le privesc oripilată, dar acum, cedez, nostalgică, și-mi iau un pitic de grădină - are 15 centimetri, e făcut din ceramică, cu nasul ciuntit, vopsit cam grosier și îl cheamă Norocosul (unul din cei șapte pitici ai Albei ca Zăpada), după cum îmi spune domnul de la tarabă și adaugă, zâmbind hâtru: "chiar a fost norocos, că l-ați luat dumneavoastră" (ăsta da, text de marketing, cine i-ar rezista? și chiar a atins un punct sensibil - toată viața mi-am dorit un pitic de grădină, deși am locuit doar la bloc, însă îl și văd găsindu-și locul între ghivecele cu plante din sufragerie).
Atunci și acum
Și totuși, ceva s-a schimbat. Eu. În urmă cu 20-25 de ani veneam la Herculane cu o gașcă mare cu trenul, cu "nașul", mergeam pe jos mulți kilometri între gară și oraș și chiar până la Ștrandul 7 Izvoare, cărând rucsaci mari în spate. Acum vin la Herculane cu soțul meu cu mașina și parcăm direct în fața traseelor (iar ștrandul e închis, în paragină). Atunci dormeam în aer liber, cu izolir și sac de dormit în Grota Haiducilor, pe terasa acoperită a restaurantului cu același nume (după ce se închidea) sau chiar pe malul Cernei. Acum dormim la pensiuni pe care le selectăm atent de pe booking (iar restaurantul a dat faliment de mult timp). Pe vremuri masa de prânz însemna o felie de pâine cu pateu. Acum mâncăm două feluri la restaurante. Atunci petreceam nopțile, după ce toată ziua băteam munții, bând beri și fumând la Disco Bar-ul de la fostul Cazinou din Herculane, deasupra căruia trona inscripția Saluti et Laetitiae (Sănătate și Bucurii - recunosc că de sănătate nu prea ne păsa pe atunci). Acum picăm de somn la ora zece, încercăm să avem grijă de sănătate și să ne odihnim, dar parcă suntem veșnic obosiți.
Dacă e să fiu sinceră, văd și lucruri care s-au schimbat în bine în Herculane: unele clădiri s-au renovat, s-au pus indicatoare noi pe traseele montane, s-a deschis Muzeul Băilor Apollo, a apărut Herculane Project, care încearcă să salveze de la prăbușire clădirile extraordinare din centrul istoric al stațiunii și să facă ce n-au făcut autoritățile timp de 30 de ani. Dar nu neapărat de aceea venim aici. Se pare că acest loc continuă să ne atragă, cu o forță misterioasă compusă din amintiri și stâncă, aer și nostalgie, decădere și farmec nedefinit, apă și istorie fabuloasă, și tot revenim aici, chiar și după atâția ani.
Pe urmele lui Sissi
În prima zi în Herculane hotărâm să facem un traseu mai ușor, de încălzire, pentru că eu, cel puțin, mi-am cam pierdut condiția fizică. Anul trecut nu am fost nici măcar o dată la munte. În ultimii ani (poate și după pandemie), am devenit mai sedentară și parcă sunt tot mai legată de calculator și telefon, mi-e greu să mă rup de ele și să ies din casă, chiar. Dar mi-am zis că așa nu se mai poate: la începutul acestui an mi-am propus (renumitele rezoluții de anul nou) să ies mai mult în natură și să merg mai mult pe jos. Astfel, pornim într-un traseu destul de lejer: Grota Haiducilor - Vârful Ciorici - Grota cu aburi - Foișorul Galben - Izvorul lui Munk - Foișorul Verde - Herculane, în total vreo 4-5 ore de mers prin pădure, de care nu mă mai satur. Nu am mai văzut de mult atâta verde, atâta spațiu, atâtea triluri de păsări și niciun zgomot făcut de mașini sau de oameni. Doar scrijeliturile de pe trunchiurile albicioase, drepte, ale fagilor, care au peste 20 de metri înălțime, încât trebuie să dăm capul mult pe spate pentru a le putea privi vârful, arată că au fost oameni pe aici. Nicu 1986, Galați 1973, A+I 2000, etc. Ei au trecut, copacii a rămas.
Ne oprim pe vârful Ciorici, cu o panoramă superbă de pe o stâncă ieșită deasupra văii Cernei, unde ne întâlnim cu... împărăteasa Sissi - într-o fotografie de prin 1890, realizată exact în acest loc, amplasată acum pe un panou turistic care ne arată că a fost și ea în excursie aici, fermecată ireversibil, ca noi, de Herculane și de munții din jur. Împreună cu soțul său Franz Josef, sunt printre personajele noastre istorice preferate. Mi se pare extraordinar să călcăm pe aceleași locuri pe unde călcat ea în urmă cu mai mult de o sută de ani. Asta va fi doar una din întâlnirile fermecate ale acestor zile, căci ce ar fi călătoriile (și viața) fără întâmplările (care fac să roșească cuvântul "coincidență") care ne aduc în cale oameni noi sau vechi în momentele cele mai neașteptate, și totuși atât de potrivite.
Întâlniri "întâmplătoare"
Despre toate astea vorbesc spre seară, după ce coborâm din traseu, cu un vechi prieten din facultate, pe care-l întâlniserăm "întâmplător" înainte de prânz, când tocmai ajunseserăm cu mașina în Herculane... în parcarea magazinului Penny de la intrarea în stațiune. Ce întâlnire incredibilă! Soțul meu s-a oprit să ia bere, el era la cumpărături pentru prânz. Sincronizarea perfectă! Nu ne-am văzut de mai mulți ani, mai schimbăm emailuri uneori, el locuiește în străinătate cu familia, iar la Herculane nu a mai fost de pe vremea facultății. Acum ei au câteva zile libere și în sfârșit au hotărât să revină la Herculane, atrași de același je ne sais quoi, despre care vorbeam mai devreme și poate ca să le arate și copiilor locurile acestea "mitice". Acum sunt împreună cu încă două familii cu copii, așa că nu ne facem program de drumeții împreună, ci doar spre seară ne întâlnim la bere și povești, la cabana închiriată de ei. Chiar glumim că pe vremuri aveam șanse să ne întâlnim întâmplător cu prietenii în baruri și la concerte rock, în schimb acum ne întâlnim în supermarketuri, bifând liste de cumpărături. Ne complimentăm reciproc, că nu ne-am schimbat și că suntem tot în aceeași formă, deși nu e chiar așa.
Izolați în Munții Cernei
Sâmbătă, având toată ziua la dispoziție, pornim într-un traseu mai lung și mai greu, de vreo 15 kilometri, cu coborâri și urcușuri până la 900 de metri altitudine, care ne va purta prin cătunele izolate din munții Cernei: Ineleț - Cracu Mare - Prisăcina - Dobraia, care au fost și subiectul unui reportaj la Izolați în România. Am emoții pentru cum mă voi descurca, după ce gâfâi serios la intrarea abruptă în traseu. Chiar după primul urcuș, de pe lângă singura casă de acolo vine la noi un cățel cu ochi căprui și o blană deasă, de-ți vine să-l smotocești. Ne facem cu un partener de drum, care este mai în formă ca noi, merge înainte pe poteca ce urcă prin pădure și se tot uită înapoi la noi, ca și cum ar fi spus: haideți odată!
Aplic tehnica catârului: pași mici, capul în pământ, mă sprijin în bețele de trekking și urc lent, dar constant. Mai vorbind cu câinele, mai gâfâind, mai uitându-mă cu uimire la pădurea atât de proaspătă în luna mai, îmi intru în ritm și după vreo oră ieșim într-o poiană, pe prima creastă din traseu. Acolo avem parte de încă o întâlnire-surpriză, o iapă tânără lăsată la păscut, deși cătunele sunt încă departe. Cu mușchii încordați sub pielea maro, lucioasă, se uită lung la noi, dar fornăie scuturând din coama lungă și nechează de avertizare, așa că nu ne apropiem.
Cineva acolo sus ne iubește
Brusc, începe ploaia. Nu ne așteptaserăm la asta. Eu nici măcar nu mi-am luat geaca de ploaie la mine. De parcă aș fi începătoare în ale muntelui - mă ceartă soțul meu. E adevărat. Dar se pare că nu am mai fost de mult timp la munte și am uitat această regulă de bază. Însă Cineva acolo sus ne iubește (vorba filmului) și nu departe, într-un luminiș plin de flori vedem un mic adăpost: patru pari, un acoperiș de tablă, o bancă dintr-o scândură și o cruce mare de lemn pe care e prinsă în cuie o icoană veche, decolorată. Ne adăpostim acolo, în timp ce perdele de ploaie deasă se abat peste valea ce se deschide larg în fața noastră, prefigurând traseul pe care-l vom parcurge azi. Dacă tot e ora prânzului, scoatem din rucsaci pâine, brânză, șuncă și ouă (ultimele ouă roșii rămase de la Paște) și tradiționalul chec făcut de mama pentru excursii. Împărțim mâncarea frățește cu cățelul, care apoi se întinde la picioarele noastre, dormitând.
Ploaia se oprește cam după jumătate de oră și pornim mai departe. Mergem pe o potecă de creastă, printre pajiști cu flori sălbatice multicolore, aerul e proaspăt după ploaie, iese soarele printre nori, miroase a pământ reavăn și a fâneață udă, păsările de toate felurile își amestecă trilurile și nu întâlnim nici țipenie de om. Îmi vine să fac poze non stop, de parcă așa aș putea lua cu mine toată această frumusețe.
Terra Banatica
În curând ajungem la primul cătun, Cracul Mare, unde o doamnă ce lucrează în grădina în pantă, pare singurul locuitor din cele câteva case și ne salută din deal cu "Doamne ajută!". Nu după mult timp, traseul nostru se intersectează cu marcajul de Via Transilvanica, care vine dinspre Ineleț (unde nu ajungem de data aceasta). Când vedem prima bornă de piatră sculptată, ne bucurăm de parcă ne-am fi întâlnit cu un prieten. În urmă cu vreo lună văzuserăm documentarul Terra Banatica, despre realizarea acestui ultim tronson din drumul de 1.400 kilometri care străbate România de la nord la sud și ne-au impresionat mult efortul și poveștile oamenilor care au contribuit la realizarea lui.
Cred că oricine a parcurs măcar o bucată din Via Transilvanica - cum am făcut și noi în 2020, parcurgând în cinci zile porțiunea de la Vatra Dornei la Putna (povestea e aici) - rămâne iremediabil îndrăgostit de acest traseu și devine unul dintre "oamenii drumului". Ne promitem să facem anul acesta și altă porțiune de câteva zile din Via Transilvanica.
Un drum nu e întotdeauna "interesant". Urcăm și coborâm parcă la nesfârșit, monoton, prin pădure, mintea se golește, nu avem ceva de spus tot timpul, telefonul e pe silent, internetul oprit, rămân doar mersul, respirația și liniștea. Probabil e o pauză binevenită pentru creierul meu de la suprasaturarea informațională și vizuală din zilele obișnuite în oraș.
La un moment dat ajungem la un mic pârâu care traversează poteca noastră. Câinele - botezat Boby de soțul meu, în tradiția multor generații de câini de la satul bunicilor lui, toți numiți la fel - se oprește să bea apă. Noi mai facem câțiva pași, ne uităm înapoi după el, dar el nu mai înaintează. Înclină capul într-o parte, se uită lung după noi cu ochii lui frumoși și nu scoate niciun sunet. Îl chemăm, dar el nu se mișcă și se uită după noi până ajungem la o cotitură a drumului, apoi se întoarce înapoi. Suntem puțin triști.
Clătitele din Prisăcina
Când ajungem la intrarea în satul Prisăcina, pe la jumătatea traseului, suntem cam obosiți. Eu, cel puțin, mă gândesc că mi-ar prinde bine ceva dulce, dar nu mai avem nimic de mâncare la noi, doar apă. Nici nu-mi duc bine gândul la capăt, că de la prima casă se deschide poarta și o doamnă cu batic ne invită înăuntru. Încă o întâlnire providențială. E Căsuța lu' Nea Talpeș din Prisăcina, celebră deja pentru mâncare și găzduire printre drumeți, care are și un motto sculptat pe gard, "I love Prisăcina". Ne așezăm în curte pe o bancă, soțul meu își ia o bere, eu o cola și o întreb cu jumătate de gură: oare nu aveți ceva dulce? Ea: da, sigur, chiar am făcut niște clătite, îl așteptam pe un călugăr care trebuie să treacă pe aici pe drum spre biserica din Ineleț, dar nu a mai venit. Ah, clătite! Cu gem de afine făcut de doamna. Ce pot să cer mai mult?!
Mâncăm trei clătite în total eu și soțul meu (ca să nu ne îngreunăm burțile pe traseu) și mai stăm vreo zece minute la povești cu doamna Maria, care ne vorbește în grai bănățenesc despre câți turiști va avea în următoarea perioadă: din Germania, din Cehia, grupuri de studenți din România, pe unii îi cazează, pentru alții doar face de mâncare. Au și animale: porci, vaci, găini, e mult de muncă. Au locuit toată viața în Prisăcina, în vârful muntelui și nu a fost bolnavă niciodată. "Oricum, aici n-avem spital, doar Dumnezeu ne ține", ne mai spune.
Îi mulțumim și plecăm energizați, drumul merge singur parcă sub picioarele noastre. La ieșirea din sat vedem că vine din sens opus un jeep, iar pe scaunul de lângă șofer e... un călugăr. Salutăm și râdem în barbă: părinte, dacă ați ști, v-am mâncat clătitele. Mulțumim!
La bisericuța din Dobraia facem o ultimă oprire înainte de a coborî spre "civilizație". Au trecut șapte ore de când am plecat în traseu. E înnorat și parcă stă să plouă. Ne întindem pe iarbă, lângă o căpiță, în priviri cu zig-zagul de piatră albă al munților Mehedinți de partea cealaltă a văii Cernei, unde se perindă când soarele, când norii. Stăm în tăcere, tragem adânc aer în piept și știm că vom mai reveni la Herculane.
