Era ca o tradiție de familie "migrația" estivală spre est, călătoria de treisprezece ore cu trenul de noapte (în caz fericit, dacă nu are întârziere) de la Timișoara la Constanța, oboseala în oasele hurducate o noapte și o senzație vagă de rău (pe vremuri nu exista aer condiționat în compartimente), așteptarea din zorii zilei pe holul trenului pentru a vedea pe geam statuia dorobanțului care străjuiește podul lui Anghel Saligny, semn că am intrat în Dobrogea și nu mai avem mult până la destinație.
De ce Dobrogea e altfel?
Mai demult nu eram conștientă de asta, dar în vara aceasta, după ce trecem de podul lui Saligny, mergând de-a lungul canalului Dunăre-Marea Neagră (care, împreună cu închisorile, a fost unul din spațiile de muncă forțată și exterminare a deținuților politici pe vremea comunismului) și privind din tren pământul plat, prăfos și mărăcinos al Dobrogei, de unde uneori se ridică popândăi, lanurile de porumb pipernicit din cauza secetei, floarea soarelui cu pălării negre, arse de prea mult soare, aplecate spre pământ, minaretele albe și albastre cu semilună în vârf, răsărind pe alocuri din satele ale căror case sunt parcă lipite de pământ, unde la cotigă (căruță) sunt înhămați mai mult măgăruși decât cai, îmi devine atât de clar că Dobrogea e altfel decât restul României. La fel cum atunci când călătorești în Transilvania, Oltenia, Maramureș sau Banat, vezi și simți că ai intrat în altă "țară".
Cum nu e o prioritate să merg la plajă, acum vreau să înțeleg mai bine ce face Dobrogea altfel. Poate că e și o căutare personală. Mai glumesc că mama e Dobrogea, iar tata e Banatul, iar în sângele meu se ciocnește estul cu vestul. Dobrogea are spiritul Orientului, inclusiv în arhitectură, în organizarea spațiului (doar a fost parte din Imperiul Otoman timp de patru secole), un simț mai lax al timpului și al ordinii, o lentoare (datorită și climei, ca în țările mediteraneene). Banatul are spiritul Occidentului, germanic, punctual, ordonat, muncitor. Dobrogea e pește, ciorbă, baclava, cataif, cherdele, covrigi sărați înșirați pe sfoară. Banatul e "zupă", șnițel, piure, untură, șonc, ștrudel. Mama povestește și acum de "șocul cultural" pe care l-a avut când s-a mutat în Timișoara după ce s-a căsătorit. Nimănui din noua ei familie nu-i plăcea peștele "pentru că are oase" (întrebați-i pe bănățenii de la pustă), iar ea a fost șocată să primească compot drept garnitură la friptură.
Dobrogea, pământ românesc recent
De fapt, Dobrogea nu a fost decât foarte târziu pământ românesc, adică doar după războiul de independență (1878), când România a pierdut sudul Basarabiei și a câștigat Dobrogea. La vremea respectivă nu a fost considerat un schimb avantajos, se spunea că România a dat o floare și a primit o piatră. Însuși Mihai Eminescu critica în ziarele vremii această alipire, pe motiv că în Dobrogea sunt "populațiuni sălbatice" și ar necesita cheltuieli foarte mari din bugetul țării pentru a face din ea o regiune productivă pentru România. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitorul României la acea vreme, acceptă în final acest schimb, poate și pentru că o țară mică, cum e România, nu avea un cuvânt de spus la masa negocierilor post război, când granițele se trasează după interesele politice ale marilor puteri (nu e prima dată!), iar teritoriile se câștigă și se pierd ca nasturii de la o haină, dar și pentru că vedea avantajele deschiderii spre Marea Neagră a României.
În fața Muzeului de Istorie și Arheologie din Constanța e o placă încastrată în pavajul pieței, care consemnează cuvintele lui Carol I către populația dobrogeană la alipirea acestei regiuni la România.
Câteva milenii de istorie
Tot în acest muzeu aflu despre istoria îndelungată a Dobrogei. Da, am mers la mai multe muzee în Constanța și pot spune că orașul stă foarte bine la capitolul muzee. În orice caz, Muzeul de Istorie și Arheologie este al doilea din țară după cel din București ca amploare și număr de exponate. Nu e de mirare. Oriunde se fac săpături pentru construcții în Constanța, ies la iveală ruine de bazilici, terme romane, mozaicuri, foste locuințe din blocuri de piatră de pe vremea coloniilor grecești, care de multe ori sunt lăsate așa, fără prea multă amenajare sau punere în valoare, din păcate. Muzeul e găzduit în întregime din 1977 în fosta clădire a Primăriei Constanța, o clădire superbă în stil neo-românesc. Ca stil arhitectural, pot vedea similitudinile cu edificiul Primăriei din Timișoara, în același stil neo-românesc, care devine o arhitectură "oficială" a statului, mai ales în perioada interbelică, după unirea României.
În interiorul muzeului trec prin câteva milenii de istorie, cele mai vechi piese sunt din jurul anului 5.000 î.Hr (spre uimirea mea, au expuși până și colți de mamut întregi, alături de o reconstituire a unei case neolitice), iar cele mai recente, panouri și exponate despre perioada comunistă a Constanței și Dobrogei. Printre exponatele celebre se numără statuia șarpelui Glycon (o zeitate a casei), Gânditorul și perechea sa (descoperiți într-un mormânt la Cernavodă), o statuie aproape intactă a zeiței Fortuna cu Pontus (reprezentarea mării), o cameră funerară (reconstituită), cu pereții tencuiți cu reprezentări ale paradisului, amintind de catacombele romane, basoreliefuri cu Cavalerul Trac (un mit al eroului, precursor al Sfântului Gheorghe), dar și alte numeroase artefacte grecești, romane, tracice, gete, scite: bijuterii fin lucrate de argint, metal și os, obiecte casnice, arme, statui cu zei greco-romani, ancore, amfore, stele și pietre funerare, bucăți din primele bazilici creștine din zonă din perioada bizantină. Toate acestea atestă straturile de locuire, cucerire și influență majoră asupra Constanței și Dobrogei. Perioada otomană însă nu este documentată în muzeu.
"Fun facts"
Da, cred că istoria poate fi "fun", așa că aș vrea să mai împărtășesc câteva lucruri interesante pe care le-am aflat scormonind prin istoria Constanței și Dobrogei, despre moștenirea greacă, romană, creștină și bizantină și cum a căpătat orașul numele de Constanța.
În secolul VII î.Hr., când grecii înființau pe țărm coloniile lor, inclusiv Tomis (actuala Constanța), au schimbat numele mării, numite Pontus Axeinos (marea neospitalieră, considerată așa din cauza navigației dificile și "barbarilor", adică non-greci) în Pontus Euxinos (marea ospitalieră, deoarece acum era a grecilor și făcea parte din lumea "civilizată"). Ce simplu, nu?
Știați că și noi avem o Columnă a lui Traian, încă înaintea Romei? E vorba de monumentul de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, care dă mărturie peste veacuri despre fala împăratului Traian de a fi cucerit acest teritoriu în anul 106 d.Hr.
Orașul Tomis primește numele de Constantiana, în cinstea sorei împăratului bizantin Constantin cel Mare în secolul IV d.Hr., când întreaga regiune trece sub stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit. În perioada bizantină Constanța devine un puternic centru creștin, Dobrogea fiind prima regiune de pe teritoriul actual al României unde a pătruns creștinismul.
Să nu uităm că în pustiul Dobrogei se găsește peștera Sfântului Andrei. Iar aproape de granița cu Bulgaria avem Mănăstirea Dervent (de data asta nu am ajuns acolo, dar merită o vizită!) și crucile sale făcătoare de minuni provenite de la primii martiri creștini din regiune, unde voia să ajungă Zahei Orbul din nuvela minunată a lui Vasile Voiculescu, pentru a se vindeca.
Din Dobrogea (Scythia Minor, sec VI d. Hr.) provine unul din sfinții creștini puțin cunoscuți, Sfântul Dionisie Exiguul sau "cel mic", "cel smerit" (deci nu ne putem lăuda că e român, nici măcar dac!), care apoi și-a petrecut majoritatea vieții la Roma. Lui îi datorăm faptul că astăzi suntem de acord (cel puțin o mare parte din lume) că suntem în anul 2024! El a introdus calendarul creștin, începând numărătoarea anilor de la nașterea lui Hristos și nu de la întemeierea Romei, cum se calculase până în vremea lui. Coincidență sau nu, îl "întâlnesc" în pictura bisericii de la mănăstirea din satul 23 August, unde ajung într-o excursie de o zi (în rest este foarte rar reprezentat).
În secolul XIV Dobrogea se află pentru puțin timp în componența Valahiei sub Mircea cel Bătrân (deci e singura perioadă "românească"). Începând cu secolul XV intră sub stăpânirea Imperiului Otoman, (numele orașului devine Kustendje), iar importanța regiunii decade, devenind acel tărâm uscat și sărăcăcios, cu așezări de pescari și crescători de animale, cum îl găsește Carol I în secolul XIX.
Anghel Saligny, un pod peste timp
De aici preia frâiele Carol I și, cu spiritul care l-a caracterizat timp de aproape cincizeci de ani cât a domnit în România, regele care a pus mai presus de orice interesele României și modernizarea țării - motto-ul lui era "Totul pentru țară, nimic pentru mine" -, își suflecă mânecile și purcede la modernizarea Dobrogei. Are ajutor de nădejde: pe Anghel Saligny, unul dintre inginerii care au contribuit masiv la modernizarea României la sfârșitul secolului XIX. Acesta proiectează sistemul de poduri pentru traversarea Dunării la Cernavodă (practic legătura Dobrogei cu România), o premieră mondială la momentul respectiv: cel mai lung pod metalic din Europa. Podul nu e doar inginerie pură, ci și o bijuterie de arhitectură industrială, pe care o admir și acum: arcuri suple, ca o dantelărie de metal, porți de piatră și statuia bine-cunoscutului soldat dorobanț care străjuiește podul. M-a impresionat faptul că la inaugurarea podului, în 1895, Anghel Saligny a garantat cu propria viață rezistența construcției sale: o garnitură de locomotive grele a trecut peste pod drept test, iar el a stat într-o șalupă ancorată sub pod, convins că va ține. Și a ținut! Mai mult de o sută de ani.
Statuia lui Anghel Saligny din apropierea falezei din Constanța arată că el și-a lăsat amprenta și aici, la construcția și amenajarea portului din Constanța și construcția silozurilor gigantice din beton armat, o altă premieră la vremea respectivă.
Constanța regală
Regele Carol I și regina Elisabeta au făcut din Constanța reședința regală de vară. Deși până acum nu mi-am dat seama (poate pentru că nu am știut, nu am căutat), în oraș se găsesc numeroase urme ale șederii perechii regale aici. Palatul Regal, care astăzi găzduiește Tribunalul, este din păcate o construcție care și-a pierdut farmecul inițial, fiind renovată cam barbar, fără a păstra detaliile arhitecturale originale.
Până și Moscheea "cea mare" din Piața Ovidiu, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice, a fost ridicată pentru comunitatea musulmană din oraș la inițiativa lui Carol I și îi poartă numele.
Printre ritualurile din verile petrecute în copilărie la Constanța era urcatul în turnul moscheii, mersul la acvariu și la delfinariu. Anul acesta nu le-am bifat pe nicicare. Însă am văzut ceva ce nu mai văzusem până acum, deși nu credeam că mai e ceva nou de văzut după ce am venit atâția ani la rând la Constanța. E vorba de "Cuibul reginei".
Cuibul reginei
Era locul preferat al reginei Elisabeta la Constanța. În 1909, când a fost construit, era la marginea digului portului. Avea o terasă și un ponton care mergea spre mare, de unde legenda spune că regina flutura o batistă spre vapoarele care plecau în larg. Azi este o construcție care nu spune prea mare lucru, o parte din ea a fost dărâmată pe vremea comunismului și nu mai are acces la mare, portul și digul extinzându-se mult. Nici nu este foarte accesibilă, fiind localizată în apropierea portului militar. Deci nu se compară cu exotismul și bogăția castelului de la Balcic, "cuibul" Reginei Maria.
Printr-o întâmplare fericită, am putut vedea și interiorul clădirii, unde e amenajat un mic muzeu cu documente istorice, fotografii vechi cu portul, Constanța și familia regală, litografii, obiecte. Cel mai mult mi-au plăcut fotografiile cu Carmen Sylva pe terasa cuibului, sau în balansoar, privind spre largul mării, deja în vârstă, cu părul alb, îmbrăcată întotdeauna în rochii albe.
Mă urc pe terasa cuibului și mi-o pot imagina aici, visătoare, pierdută în gânduri, căutând inspirația sau fiind alinată de murmurul mării. Recunosc, e unul dintre personajele mele istorice preferate, această regină-poetă, cu un pseudonim literar atât de frumos (cântecul pădurii), un suflet sensibil, care a suferit mult, cu talent la muzică, literatură și pictură, care pare că înfrumusețează tot ce atinge. E marea iubire a lui Carol I si sprijinul lui prin toate greutățile în noua lui țară care nu l-a acceptat întotdeauna. Nu departe de cuib, statuia ei de pe Faleză privește în zare, spre largul mării, iar la picioarele ei stă întruchiparea muzei cu o liră, sculptată de unul dintre sculptorii celebri ai Constanței, Ion Jalea.
Constanța artistică
Și dacă tot am vorbit de Ion Jalea, nu puteam rata Muzeul de sculptură dedicat în întregime lui, aflat în apropierea statuii reginei. De fapt, aproape toate obiectivele principale de văzut în Constanța se găsesc aici, în "Peninsulă" - așa este denumită de către localnici zona care cuprinde practic centrul istoric și se termină în mare, cu faleza și Cazinoul.
Opera de o viață a lui Ion Jalea este găzduită în vila superbă în stil neo-românesc (cu vedere spre mare, bineînțeles), care aparținuse prefectului Constanței în perioada interbelică. Îmi aduce aminte de muzeul Rodin din Paris. Sunt impresionată de povestea lui Ion Jalea, care la 30 de ani își pierde mâna pe front, în Primul război mondial și continuă să sculpteze, realizând marile sale lucrări cu o singură mână. Sunt sculpturi monumentale cu teme religioase sau mitologice, busturi ale membrilor familiei, dar și sculpturi la scară umană cu nuduri delicate sau miniaturi din bronz cu ipostaze de țărani, toate foarte vii, dinamice și expresive. Plec fermecată din acest muzeu.
Muzeul de Artă Constanța îmi completează porția de frumusețe, de care aveam atâta nevoie! Acest muzeu mi-a oferit un periplu și o lecție în același timp despre istoria picturii românești începând cu jumătatea secolului XIX. Parterul este dedicat lui Nicolae Grigorescu. Andrei Pleșu (în cartea Ochiul și lucrurile) spune că e pictorul românesc prin excelență, acuzat uneori de "semănătorism" și idilizarea vieții țărănești, dar care poate s-a rupt cel mai mult de tradiționalul românesc și a fost foarte versatil și "european", conectat la tendințele europene în pictură. Sunt mai multe picturi cu reprezentarea subiectului lui celebru, carul cu boi, dar mă mișcă pictura unei tinere țărănci ale cărei contururi se contopesc cu o pajiște înflorită de primăvară și tot în același stil, pictura care reprezintă o femeie în balansoar, căreia nu i se vede fața, contopindu-se cu o grădină luxuriantă. Poate că am o predilecție pentru contururi neclare.
Mai văd aici florile lui Ștefan Luchian, peisajele ca desprinse din vis ale lui Francisc Șirato, nudurile cu tușe negre, colțuroase ale lui Theodor Pallady, figurile estompate, cu ochi ca nasturii, ale lui Nicolae Tonitza și descopăr mulți alți pictori și câțiva sculptori români (Oscar Han, Dimitrie Paciurea și Cornel Medrea - oau!). Muzeul are și o colecție impresionantă de picturi cu marea, scene litorale, scene cu portul din Constanța sau Balcicul, unde pare că și-au făcut veacul mulți pictori români. Când plec din muzeu, încântată, îmi dau seama că aveam nevoie să văd un muzeu cu artă clasică, mă hrănește în alt fel decât arta contemporană, conceptuală.
Rutina de Constanța
Împreună cu soțul meu avem deja un ritual aici, la Constanța: dimineața pe la ora 8 coborâm în șlapi din vechiul apartament unde a stat bunica mea, cu o ceașcă de cafea în mână. Blocul e chiar lângă Muzeul de istorie și arheologie și stăm pe bancă în părculețul adiacent. Recunoaștem pe băncile de lângă noi pe paznicii de noapte de la Edificiul cu mozaic din apropiere și pe cei doi muncitorii nepalezi care lucrează la curățenia orașului (trebuie să recunosc, în niciun an nu am văzut așa curățenie în Peninsulă). Ne simțim cumva de-ai locului. Recunoaștem și motanul șui, cu pete albe și gri, care stă la umbra pietrelor funerare și dimineața mai încearcă să vâneze porumbei (fără succes, de obicei). Seara pietrele sunt cucerite de copii, care se cațără pe ele și se joacă ascunsa și prinsa printre ele, fără să se gândească că de fapt, acestea sunt un memento mori (mă văd și pe mine jucându-mă pe aici, acum mulți-mulți ani). Ei sunt cuceritorii istoriei. În altă zi am citit și traducerile acestor epigrame funerare săpate în piatră. E ca un cimitir Săpânța avant la lettre, cu mesaje sau scurte descrieri ale vieții răposatului.
Mă uit la aceste pietre și mi se pare incredibil că au rezistat sute de ani. Mă face să mă gândesc: noi ce lăsăm în urma noastră? Mă uit la clădirile superbe de patrimoniu din Peninsulă care din păcate sunt lăsate în paragină, și mă gândesc: nu putem nici măcar să avem grijă de moștenirea ce ne-a fost lăsată? Care sunt urmele epocii noastre? (și chiar nu e o întrebare pesimistă) Ce se va vedea după ce vor trece câteva sute de ani de acum? Cine știe... Poate că fiecare călătorie pe care am făcut-o astfel, încercând să cunosc, să înțeleg, a mai adăugat o mică bucățică în înțelegerea acestui puzzle enorm care este istoria omenirii (și a mea, până la urmă). Îi invidiez pe cei care pot avea o privire de ansamblu asupra puzzle-ului, eu sunt departe încă. Istoria are darul de a te face să-ți pui astfel de întrebări și poate să vezi prezentul (și pe tine însuți, cu timpul în care trăiești) ca o mică furnică pe elefantul istoriei.
Constanța poetică
După ce terminăm cafeaua, mergem cu ceștile goale în mână spre Piața Ovidiu, ne oprim în fața statuii lui Ovidius Publius Naso, gânditor, cu capul plecat, sprijinit în palmă. Nimănui nu pare să-i pese de nefericirea lui. Oamenii se opresc să facă selfie-uri aici iar îndrăgostiții se sărută (parcă a scris el ceva de dragoste!). Îl salutăm pe poetul nefericit, exilat din Roma pe țărmul Pontului Euxin în anul 8 d.Hr. și apoi mergem să salutăm marea și portul Tomis. E și acum un mister motivul exilului acestui poet celebru la Roma, care umbla în cercurile înalte, dar istoricii sunt de acord, că văzuse ceva ce nu trebuia și îl "călcase pe bătătură pe împărat", de l-a deportat la marginea imperiului, în acest loc pe care-l consideră foarte ostil, unde își va găsi într-un final sfârșitul.
Iată câteva fragmente din Tristele, scrisorile scrise de Ovidiu la Tomis în care-și deplânge necazurile exilului și face un portret al acestor locuri:
"Sunt ținut pe loc de friguroasele țărmuri ale Pontului Euxin,
numit de cei vechi Axenus,
căci apele sunt bătute de vânturi aspre
și tu, corabie care vii în vizită, nu găsești aici porturi liniștite.
Mă înconjoară sarmații, neam de oameni sălbatici, besii și geții,
nume atât de nedemne de a fi pomenite de talentul meu.
Și acei pe care îi crezi că se trag din orașe grecești
se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni:
când aud cuvinte latinești, geții râd prostește;
Chiar eu, poet roman - iertați-mă Muzelor! -
sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Îmi lipsește chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea,
și ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipsește soția.
Nu suport nici clima, nu m-am putut obișnui nici cu apa
și, nu știu de ce, nici pământul nu-mi place."
Final
E ultima zi la Constanța. E înnorat și bate un vânt rece. Mergem să ne plimbăm pe plaja Modern. Îi dau indicații soțului meu să-mi facă o poză instagramabilă. Vanitas vanitatum. Privesc îndelung marea. E verde-cenușie, cu sclipiri de oțel, ca în unele picturi de la muzeul de artă. Valurile se izbesc de stabilopozi și împroașcă aerul cu stropi sărați pe care-i inhalez cu jind. Îmi place mai mult marea când e înnorat sau plouă. Cred că se potrivește mai bine cu firea mea. Soțul meu se așază pe dig, deschide o doză de bere și fredonează o melodie auzită la radio: "Constanța, Constanța... nu e un oraș e o lume".
Am ajuns la final și încă au rămas povești nespuse din acest concediu de o săptămână la Constanța. Excursia de o zi pe care am făcut-o împreună cu mama și unchiul meu în afara Constanței, unde iarăși am descoperit locuri unde nu fusesem până acum: mănăstirea Techirghiol (ah, mozaicurile de acolo!), impregnată de amintirea părintelui Arsenie Papacioc, mulți ani chinuit în temnițele comuniste și alte două mănăstiri (din satul 23 August și Costinești), precum și Geamia Esmahan Sultan din Mangalia, cea mai veche moschee din România. Sau excursia pe care am făcut-o cu verișoara mea la Vama Veche și Doi Mai în căutarea "vibe"-ului hippie care le-a făcut celebre (acum cam îngropat sub aerul aglomerat și comercial de stațiune) și ne-a mișcat și pe noi în urmă cu mulți ani (nici noi nu mai suntem aceiași). Se pare că încă mai sunt lucruri de descoperit aici. Și poate că asta e provocarea, să descoperi din nou și din nou locurile cunoscute. Ca orice poveste care se respectă, și povestea Constanței e fără sfârșit.
