Oltenia de sub munte - sau cum să (nu)-ți cauți credința în vremea caniculei

- A stag, a stag! strigă soțul meu către polonezul cu Nissan de teren și faruri de munte care tocmai s-a cazat mai sus de noi. Do you have a flashlight?

Lătratul e infernal. Toți câinii cătunului s-au activat simultan, adulmecă miros de animal sălbatic. În grădina de peste drum, unde vecinul a adunat în două căpițe mici iarba cosită recent, se observă mișcare. Privesc atent, îngustez ochii, e întuneric deja, doar deasupra munților mai mijește o geană întârziată de lumină.

Polonezul îndreaptă lanterna spre animalul care țopăie și lovește acum cu picioarele din spate într-un dans dement, ca de discotecă. Maiestuosul ierbivor care se rupe-n figuri tehno ca să țină la distanță potăile dezlănțuite nu are coarne. E doar o ciută cu urechi mari, venită să se înfrupte din fân.

Cu două ore mai devreme, localnicul de la casa din deal, care, abia întâlnit, ne și poftise să ne servim din alunul lui, ne avertizase că circulă prin zonă un cerb cu două ciute. Acum trei ani avusese și un urs în ogradă, dar era relaxat.
- Pornirăți la plimbare? Nu e așa cu urșii cum arată la televizor. E și lumea asta care se hazardează. Noi n-am avut probleme. Dar dacă-i tot momești, ba că le dai pâinea, ba că nu le-o dai... Am fost și eu pe Transfăgărășan și am văzut...

Transfăgărășanul e următoarea noastră etapă, momentan ne aflăm în satul Pietriș, deasupra Olăneștiului, la baza Masivului Buila-Vânturarița, unde, din curtea vechii căsuțe țărănești renovate ne clătim ochii cu o mare de verde. Versanți împăduriți ni se împletesc în față, iar dincolo de ei, sub o urzeală străvezie de nori, creasta Builei mușcă din cer ca un canin stingher. Și fiindcă veni vorba de canini, cățelușa gazdei ne însoțește pașii dând frenetic din coadă. E de-un entuziasm molipsitor. Se agită atât de isteric încât zici că e prima oară când iese în lume. Probabil face asta cu fiecare nou-venit. În ciuda prezenței câinelui și asigurărilor vecinului, noi tot ne temem de urși. Suflând din fluierașul atașat la rucsac, ne pregătim să purcedem prin păduri interminabile de fagi înalți și drepți, parcă trasați cu polobocul.


- Dacă cotiți spre stânga și mergeți până la râpă, puteți vedea de sus mănăstirea, aia de-a cumpărat-o Becali, unde nu intră femeile. Că dumneavoastră numai așa puteți s-o vedeți, hă hă, zâmbește el către mine. Acolo nu se mănâncă deloc carne, oricine vine e poftit la masă cu călugării...
- Ei, nu chiar oricine, doar jumătate din populație, observ ironic.

Pe drumul dinspre Olănești spre Pietriș, întâlniserăm un călugăr cărunt, cu boccea, bucovinean de origine, care mergea taman la Comanca, la mănăstirea lui Becali. Făcuse semnul de ia-mă nene, iar noi am oprit mașina și l-am luat. S-a urcat în mașină alături de o femeie, deși căutase toată viața o mănăstire în care femeile nu intră. Fusese la Frăsinei, în Muntele Athos la Prodromu, unde, după 5 ani i se dăduse de înțeles să plece, în Ierusalim, unde credea că va avea loc ultima Liturghie de dinainte de sfârșitul lumii... Acum se ducea la Comanca. Nu-mi vine a crede că în țara mea, în religia căreia aparțin, există încă atâtea locuri în care eu n-am acces din pricina unei loterii. Aceea de-a mă fi născut femeie. La Pătrunsa, interdicția se referă doar la înnoptarea în mănăstire. La Frăsinei, lucrurile sunt și mai înfricoșătoare: asupra temerarelor care s-ar încumeta și numai să intre, este asmuțit un blestem.

Ce de cluburi exclusiviste ale bărbaților! îmi spun. Că de mănăstiri de maici care să împiedice accesul sexului opus, eu, una, n-am auzit. Le trebuie, desigur, cel puțin un preot, un duhovnic. Un bărbat. Mi se pare absolut straniu modul în care mi se confirmă, din gură de călugăr, poemul însăilat pe drum, încă înainte de a-l fi întâlnit. Iată-l:


Călugărul acesta itinerant e de treabă. Ne dă de înțeles că tot dezamăgiri a trăit și el pe lumea asta. Ne povestește (parol!) că n-a găsit sfinți nici în Muntele Athos.
- Și-n mănăstire, tot ca-n civilie. Greu, să știți. Că tot oameni sunt și tot probleme. Nu te primesc, te dau afară... Nu există pădure fără uscături. Nu contează de unde ești. Există și bucovineni răi, și olteni răi, și bănățeni răi. Ce, parcă putem noi ști ce-i în sufletul omului sau ce crede el cu adevărat? Că nu putem vedea pân-acolo. Uite, dumneavoastră, doamnă, că păreți a avea puțin idee, poate sunteți mai sfântă decât călugării, ce știu eu? Dacă cauți, Dumnezeu îți trimite până la urmă. Depinde ce cauți. Caută și ți se va da.

În mod evident, el caută încă. Uneori nu găsim, alteori ni se dă, dar nu ne dăm seama.

În ziua următoare, batem și noi drumul până la poarta ctitoriei lui Becali, care, dacă e să mă iau după un alt domn întâlnit pe drum, "o fi mai nebun el așa, dar uite, a făcut și lucruri mărețe în țara asta, mai bine zis în colonia asta numită România". Din tonul și destinația omului, deduc că tocmai exclusivista mănăstire cu căbănuțe cochete pentru călugări e una din mărețele realizări la care se face referire. Mă opresc sub panoul cu Accesul interzis femeilor și, în semn de protest, culeg un măr dintr-un pom din afara gardurilor, apoi mușc cu poftă din el. Vedeți ce se întâmplă, suratelor, dacă Evei i-a trebuit să împartă mărul ăla din Eden cu Adam? Putea să fi păstrat ea toată cunoașterea, toată puterea pentru sine... Dacă i s-ar fi deschis cu adevărat ochii, poate c-ar fi făcut-o. De unde reiese că nu se știe câtă cunoaștere a binelui și răului (sau a binelui propriu, cel puțin!) se găsea, realmente, în fructul interzis.

Mă consolez cu ideea că dacă femeile n-au acces în mănăstire, toți acești bărbați își gătesc, își spală și-și fac curat singuri. Să mai zică cineva că astea ar fi îndeletniciri specific femeiești!


Ca să echilibrez puțin excesele patriarhatului, decid să-mi caut liniștea la mănăstirea Iezer, o bijuterie din secolul XIV, locuită exclusiv de măicuțe. Să-și mai acopere și masculul din dotare țurloaiele în pantaloni, la 40 de grade Celsius...

Doar că la mănăstirea Iezer se spală covoare cu compresorul, iar jetul de apă propulsat sub presiune din utilaj face ca toți dracii (scuzați-mi expresia). Vreau să zic, e un zgomot infernal (fuck it, scuze din nou). În scurtele perioade de liniște intercalate în vuietul mașinii, zăresc, respir și apoi colectez în memorie minuscule crâmpeie de rai: florile colorate de sub streșini, pereții răcoroși în arșița amiezii, văruiți într-un alb imaculat, frescele vechi de 800 de ani, boarea muntelui în frunzișul de pe versanți, șopotul pârâului din fața intrării.


Măicuțele fac o agricultură mai performantă decât tot ce am văzut prin sate. În serele cu folie anti-buruieni întinsă pe sol, producția de roșii e impresionantă. O maică în vârstă tocmai a umplut o roabă întreagă cu tomate apetisante. Pe lângă, mai are câteva găleți. În livadă, merii sunt răstigniți pe cabluri (oops, I did it again!) ca să dea rod optim în soarele pișcător de sub munte, unde înserarea se pogoară repede, iar primele gene de lumină ale zorilor urcă târziu.


La schitul Pahomie ajungem pe înserat, când tocmai se slujește odovania praznicului Schimbării la Față. La strană se perindă doi călugări bonomi, cu aer de celibatari ponosiți, care citesc interminabilii psalmi, miluirile repetitive și rugăciunile de seară cu o resemnare mai mare decât a noastră, cei care le-ascultăm. Se tot schimbă între ei, unul iese mereu și face ture, iar restul viețuitorilor nu știm unde sunt. În balconașele chiliilor sunt întinse la uscat haine negre. Lângă noi, doi drumeți întârziați, de vârstă medie, pozează și se răcoresc fără complexe gâlgâind din aghiasma mică. Li se promite o cazare peste noapte și-o invitație la masă, dar "mai durează un pic, tocmai se curăță cartofii." Mă sui în turnulețul cu clopot de deasupra intrării și, privind împrejur, murmur alături de vocea din difuzoare al treilea Tatăl Nostru al serii. Vecernia ține deja de o oră și nu dă semne că se va încheia prea curând.


Călugării de la Pătrunsa au iaz cu nuferi roz, în care înoată alene un crap cât o baracudă. Deasupra vâjâie de două zile un elicopter ce cară apă ca să stingă, probabil, un incendiu de vegetație. Nu știm unde. A început o nouă zi, nu-i încă prânzul, iar pe noi ne așteaptă un urcuș monstru, cu sol friabil și abrupt (500 de metri altitudine în sub un kilometru distanță), prin Fereastra Laurilor spre Curmătura Builei. Soarele arde atât de nemilos, încât suntem deja leoarcă de transpirație. Am fugit din Germania de ploaie, aici am urticarie de la căldură. Am dat gata deja toate perele și jumătate din apa cărată în rucsaci.

Traseul e prost marcat: când ieșim în golul alpin, punctul galben se distinge cu greu pe pietrele albicioase invadate de licheni uscați, răsfirate tot mai rar pe coama expusă, plină de ierburi uscate, îngălbenite și ele. Cu mare chin, ajungem sus, la stână și refugiu. Găsim doar baciul și doi măgăruși. Oile au urcat spre vârf, singurul loc unde mai găsesc petice de iarbă zemoasă. Pe etajerele colibei de la târlă, deasupra patului modest, tronează triumfător roți mari de cașcaval înșiruite la maturat. Ciobanul ne indică un izvor, ne spune și el că s-a întâlnit cu ursul acum o săptămână, dar, ce să-i faci, asta-i viața, din când în când le mai fură câte o oaie... De-ajuns ca noi să coborâm crispați.

Până ieșim din pădurea peste care se așterne amurgul, aproape ne dăm duhul suflând în fluierașul anti-urs. Nu mai vedem nici căprioare, nici ciute, doar poteca presărată cu icoane și, cu ochii minții, ca prin vis, o binemeritată, mult-prea-profană, cină.


Plecarea noastră din Pietriș către Curtea de Argeș și Transfăgărășan se petrece aproape simetric cu sosirea. Și de data asta întâlnim pe drumul forestier o față monahală care face autostopul și o luăm cu noi, doar că de data asta e femeie. O măicuță tânără de la mănăstirea Bradu, cale de vreo 3 ore de mers pe jos din Băile Olănești. O văzusem și-n seara anterioară întorcându-se cu o desagă în spate. Ni se face milă, oprim și îi deschidem ușa, dar ne scuzăm mai întâi că ne-a prins un virus (eu mi-am improvizat o mască pe nas și strănut) ca să știe femeia ce riscuri își asumă dacă merge cu noi. Ea-i neimpresionată și convinsă că nu se poate molipsi. Ne roagă s-o ducem până la pod, ceea ce și facem. E 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Ne spune că la Sărăcinești, o altă mănăstire din apropiere, e zi de hram și ne sugerează să mergem. Dar ce spun eu sugerează: îndeamnă, insistă, stăruie. Că-i sărbătoare mare și coboară harul lui Dumnezeu cu forță înmulțită. Că e păcat să ratăm. Că maicile de-acolo "nu-s fete rele, să zică du-te de-aici", ci ne vor pune la masă. La masă n-avem de gând să stăm, nu vrem să mai îmbolnăvim pe nimeni, dar de oprit scurt îi promitem c-o facem. La coborâre ne întreabă cum ne cheamă, se miră de numele soțului (pe care oricum toți îl consideră străin) și sunt sigură că ne va pomeni. Nice touch, îmi spun, călugărul deunăzi n-o făcuse.

La Sărăcinești, când ajungem, slujba deja s-a încheiat. Mănăstirea-i frumoasă, veche, de secol XVII, și-n același fermecător stil muntenesc. Gangul de la intrare e străjuit de o măicuță în negru și de-alte două persoane în costume populare autentice: o femeie și un bărbat. Într-adevăr, împart pachete cu mâncare la lume, adică la absolut orice persoană care trece pe-acolo, ca la un parastas. Mă gândesc c-au muncit zile întregi pentru asta.

Ferindu-ne de oameni ca să nu le pasăm răceala, intrăm scurt în bisericuță. Până să mă dezmeticesc și să încerc o rugăciune-n șoaptă, mi se înființează în fața nasului o măicuță firavă și fermă. Abia dacă-mi ajunge sub bărbie și parcă a ieșit din pământ. "Nu aveți voie în biserică în ținuta aceasta", mă informează ea soldățește, cu un glas glacial. Mă mir. De partea cealaltă a munților, în Ardeal, la mănăstirea Sâmbăta, de călugări, trei sferturi din turiști se plimbă prin incintă în pantaloni scurți, ca mine. Și femei, și bărbați. Mă supun și-mi caut un șorț negru la intrare. După ce mi-l înfășor în jurul șoldurilor, descopăr că e doar cu o palmă mai lung decât pantalonii mei scurți, și oricum nu acoperă genunchii. Dar lumea e mulțumită, noi putem vizita biserica în tăcere, iar la ieșire ni se pun în brațe două pachete generoase: pâine, sare, ouă fierte tari, brânză topită, colivă și croasanți din supermarket.