Țin minte acum câțiva ani când am fost în Munții Bucegi, cu Sfinxul și etc. Nu a fost aceeași senzație ca pe Ceahlău. Da, este mai cunoscut, da, este mai ușor de ajuns acolo cu mașina, dar să mergi aproape o oră pe o cărare dreaptă, fără să vezi niciun fel de vegetație de-a stânga sau dreapta ta, decât puțini jnepeni și flori ici colo... e un punct în minus. Satisfacția că ai ajuns să vezi Sfinxul sau Babele există, pentru că este un loc (frumos) de pe lista de vizitat, de bifat, dar există doar în acel moment. În schimb, pe Ceahlău ești satisfăcut aproape tot traseul. Pentru că ai ce vedea.
Există multe trasee, cu timp de urcare diferite. De la 1h 15 min pe la Bicazul Ardelean, Stanile, la 5-6h pe la Durau. Cel mai greu și primul pe care am fost eu vreodată este de vreo 3h-4h, pe la Izvorul Muntelui. Comod pentru mașină, dificil pentru picioare. De aceea abuzez de traseul cel mai scurt, cel mai simplu și cel mai frecventat de lume. A devenit ușor și pentru mașini, de când s-a refăcut drumul pentru a nu se mai sparge băile de ulei ale mașinilor. Totuși nu se asfaltează. De ce?
Răspunsul e simplu. Protejarea muntelui. Totuși, este un parc natural, cu faună și floră. Ușurarea totală a drumeților nu aduce decât persoane în adidași lejeri și "dăunătoare" mediului. Plus că nimeni nu ar fi mulțumit să se blocheze într-o parcare așa-zis amenajată, dar atât de plină.
Priveliștile sunt extraordinare. Până ajungi pe platoul principal - o să-l numesc Dochia, după cabana poziționată acolo - mai dai de alte două platouri. Fiecare având priveliștea sa. Pe cărarea ce le conectează, ai fațada unei părți din munte, unde, cei mai norocoși, pot zări capre negre.
Înainte de a ajunge la platoul principal, traseul face o oprire la Mănăstirea Ceahlău, un loc aproape pustiu, dar foarte prietenos. Acolo mă întâlnești persoane pe care le văd aproape mereu pe munte. De aici, ne mai desparte 30-40 de minute de vârful Toaca.
Prefer să urc pe cărarea din stânga scărilor. Chit că e mai abrupt, iar picioarele nu sunt robotizate. Este infernal să cobori acele scări. Pentru ca ți se blochează picioarele. Așa, cu puțin efort în plus, dar cu energie păstrată, ajung la 1904 m. Unde sunt mulți oameni! Ceea ce este bine. De sus vezi lacul Bicaz, Durăul.
Am la activ trei coborâri pe ploaie, nasoale, în ani diferiți. Două platouri deschise prin ploaie te eliberează. Pentru că și asta face parte din frumusețea muntelui. Ploaia. Dar atenție totuși la prognoza meteo înainte de a pleca. Cu muntele nu e de joacă.
Cea mai recentă urcare a fost pe 25 august 2024. Cu o zi înainte am văzut la știri, pentru prima dată, un promo despre Ceahlău. Foarte târziu dacă stau să mă gândesc. La final de vară. Cu recomandarea absurdă de a urca scările multe până la vârful Toaca - ceea ce eu nu pot recomanda, bazat pe experiență.
Pentru vara asta am uitat numărătoarea. Poate mă apropii de 10 urcări. Mai multe. Nu știu. Pentru că nu contează cantitatea, ci calitatea. Muntele aceste merită văzut, urcat, chit că promovarea este infimă. Da, este mai greu de urcat decât munții din alte părți ale țării, dar asta duce la o anumită liniște montană - nu lipsa sunetului, ci prezența altui fel de sunete - și, de ce nu, la anumiți oameni.
