Albania. Berat (Beligrad, Orașul Alb)

Tu ești Gladiola! Tu ești Amedeo! În limba engleză; eu nu cunosc albaneză, ea nu cunoaște romană. Schimbul ăsta de replici se derula, pe la ora 18, în micul magazin de obiecte tradiționale în care Albana, prietena ei, a Gladiolei, își realizează, manual, din bumbac și din in, produsele frumoase, veritabile, pe care încearcă să le vândă localnicilor și, mai ales, turiștilor. Care, din felurite motive, sunt puțini, cel puțin aici, în Berat. Majoritatea uriașă a celor din avionul Ryanair de vineri mai căutau, probabil, un loc în care să se scalde, după ce epuizaseră Grecia și Turcia și l-au găsit aici, în Albania. Abia ajunsesem în Berat, mă instalasem în pensiunea mea și plecasem imediat spre centrul istoric al orașului. Pașii m-au dus direct acolo, la muzeu sau lângă muzeu (care, acum, integral restaurat la exterior, splendid, așa cum se vede din stradă, nu primește, totuși, vizitatori, înainte de a fi reașezate artefactele după un nou discurs muzeografic) unde, cumva, Gladiola, cred, mă aștepta. Acum împreună cu Albana.

Pe Gladiola, muzeograf, am cunoscut-o exact acolo, la Muzeul Etnografik, așa se scrie în albaneză, în urmă cu opt ani, în prima mea călătorie, îndelungată, cum va fi și asta, prin Balcanii de Vest. Ea a fost cea care mi-a prezentat colecțiile muzeului, casa (otomană) a părinților ei din incinta Castelului Berat, o altă veche și, cumva, în afara timpului, casă otomană, tot din Castel, celălalt muzeu important, iconografic, din Castel, în fond, cea mai mare biserică medievală a locului, pictată de Onufrie, moscheile (două, albă și roșie, azi ruine) și bisericile ortodoxe medievale (42 au fost construite, cele mai multe fiind familiale, și dintre care mai există, în diferite stadii de conservare 17, iar dintre acestea încă mai puține sunt restaurate, consolidate și protejate, vizitabile, așadar). Regimul lui Hoxha a încercat să le distrugă pe toate și chiar a reușit. Au rezistat câteva, după ce au fost transformate în magazine, magazii, adăposturi. Ca cele din Castel.

Muzeul acesta de etnografie este adăpostit de cea mai frumoasă, impresionantă și excepțional restaurată casă otomană de aici din Berat. Un stil cu totul diferit, de exemplu, de cel din Gjirokaster, aici, în Albania, mai spre sud, sau de cel din Safranbolu, în Anatolia. Cu un parter foarte înalt, construit din piatră (albă, cum altfel), unde se află bucătăria, spațiile destinate animalelor de povară, spațiile de depozitare, sursa de apă a familiei. Cu un etaj, înalt și el, construit din paiantă și materiale specifice locului, în care se află camere destinate locuirii. Un balcon închis (logie) construit din lemn negru, frumos ornamentat. Etajul, complet alb, doar ferestrele sunt din lemn negru, acestor case familiale avansează spre stradă cu circa un metru, în raport cu parterul (iar dacă există un al doilea etaj, logica de construcție este aceeași) pe toată lungimea la stradă a acesteia sau parțial, cumva în partea centrală a peretelui, ceea ce creează spații simetrice retrase lateral stânga și dreapta. Logia aceea închisă permite o perfectă observare, din casă, de la etaj, a străzii, de către femei, care nu ieșeau din casă, chiar a ceea ce se petrece departe, mult dincolo de zidul casei, devenit, de fapt, una cu zidul-stradă. Cu o impresionantă scară exterioară, tot din piatră. Majoritatea caselor au scara în interior, din motive firești. Aceste case au reprezentat nu doar locuințe, dar și potențiale locuri de izolare ori refugiu în vremuri dificile. Țigle din argilă arsă formează acoperișul, la fel cum protejează gardurile, înalte, excesiv de înalte, ce delimitează proprietățile și care formează un fel de culoar îngust, în întregime din piatră (gard și drum) prin care înaintezi atunci când mergi prin Castel sau prin Mangalem.

Se numește Castel, dar nu există, de fapt, nici unul. Zidul de incintă, care înconjura locul, delimitându-l perfect și izolându-l de zona exterioară, închide azi o incintă medievală care are, probabil, zece hectare, înclinată, deloc plană și urmând curbele naturale de nivel, locuită încă din secolul al cincilea, de când datează urmele unor bazilici romane, ale unor mânăstiri creștine, ale unor cisterne ce ulterior au fost transformate în biserici medievale. La 207 metri față de nivelul orașului de jos, locuit de mai bine de 1500 de ani, de populații diverse ce au adus stiluri, materiale și tehnologii de construcție, obiceiuri de viață laică și religioasă, comunitară și de familie. Casele au tot fost întreținute, refăcute, modificate, mărite, transformate - însă, păstrându-se stilul de case otomane, cum a fost definit de UNESCO, pentru care locul este inclus pe lista patrimoniului cultural material al umanității.

Mangalem reia, la câteva secole distanță, temele acestea arhitecturale și de locuire ce provin din Castel. Este o zonă a orașului separată, independentă, aflată pe un versant al dealului pe care se află Castelul. Un labirint de străzi înguste și fără vizibilitate, ce urcă și coboară, schimbă direcția, cotesc, se unesc. Construcțiile de aici, majoritatea destinate unor turiști ce nu există, în care poți intra, se înalță, ițindu-se una deasupra celeilalte, fațadele lor fiind, obligatoriu, orientate în aceeași direcție. Cele ale etajului sunt foarte greu de observat, datorită îngustimii străduțelor și a înălțimii pereților parterului. Măgarii, la fel ca în micile sate tradiționale din Santorini și de pe alte insule grecești, sunt singurii ce poartă povara vieții materiale de azi a locuitorilor și tot ceea ce consumă sau aruncă (pentru că se aruncă mult și peste tot) ori plătesc turiștii.

Onufrie, pictorul de biserici era cipriot. Deprinsese, în mod cert, acolo, arta frescelor, de la cei ce pictaseră, cu secole înaintea lui, bisericile, din Munții Troodos (la fel de mici ca cele de aici, din Castel), construite din piatră, loc de rugăciune, de popas, de contemplare, de întâlnire, de refugiu. Aici, în Castel, a pictat câteva biserici. Arta i-a fost continuată de fiul său și de ucenici. Astfel că, în două registre, imaginile frescelor ne poartă prin Biblie și prin viața sfinților ortodocși. Și prin viața celor ce le-au redat, în frescă, pe pereții bisericilor, pictorii aceștia neștiutori de carte, dar pricepuți în a picta povești.