Unsprezece generații s-au perindat prin casa cu 64 de ferestre, 44 de uși, 9 coșuri - însemn al puterii, bogăției și poziției sociale în comunitate a șefului familiei, 6 toalete și 4 băi hammam a familiei Skenduli. Și poate că tot atâtea, generații adică, prin casa familiei Zekati, cea mai impresionantă, cea mai mare și cea mai bine conservată din oraș. Mai puține generații, însă, au trecut prin casa familiei Babameto, construită la mijlocul secolului al 19-lea, astăzi nelocuită, înghițită de natură, de istorie și de propriile-i legende. Pentru că, se spune, încălcând voința părinților, care nu-i doreau împreună, unul din fiii Zekate și una din fiicele Babameto, își trimiteau mesaje de dragoste cu ajutorul unor oglinzi. Motiv evident de ură, veșnică ură, imposibil de stins, și, deci, de răzbunare. Bine pusă în cuvinte, legenda asta, realitatea asta, de scriitorul locului, Ismail Kadare.
Marile, istoricele case otomane de aici, din Gjirokaster, cu cele patru sau cinci etaje - primele trei fiind construite din piatră (la fel ca acoperișul), cu forma lor de turn fortificat și inexpugnabil, sau chiar cu cele două turnuri (pentru primii doi fii ai numeroaselor familii musulmane), cu ultimele două niveluri din paiantă, cu mari balcoane din lemn, cu ferestre ce privesc până departe, sunt fabuloase.
Parterul înalt sau primul nivel era cel al vieții domestice, în care se amestecau femei ale familiei și numeroși servitori. Cu bucătăria, cu spațiile de depozitare, cu locul prin care ajungea în casă și în care era stocată apa, cu toalete și băi, având scări cu trepte din piatră ce duc spre următorul nivel, de unde continuă scările din lemn. De aici, viața devine privată, încăperile și etajele au forme, roluri și funcționalități foarte bine definite. Pentru viața diurnă de familie, exclusiv pentru femei - multe, mame, fiice și bunici, exclusiv pentru bărbați - tată, fii, unchi, exclusiv pentru oaspeți - rude, pețitori, parteneri de comerț, trimiși ai puterii, călători.
Spații și încăperi pentru iarnă și spații pentru vară, așadar, realizate din materiale diferite. Caracterul exclusiv al acestor spații era riguros respectat - bărbații și oaspeții - adesea, tot bărbați, erau serviți prin orificii, nișe, spații practicate în zidurile încăperilor, femeile neavând acces niciodată în aceste camere în prezența bărbaților. La fel cum femeile, fetele familiei, izolate fiind în alte spații, nu întâlneau niciodată privirea bărbaților aflați în trecere. Că vor fi fost și câteva excepții, este limpede. De undeva tot era nevoie să apară ideea de răzbunare pentru o privire indiscretă sau un suspin pentru o dragoste interzisă.
Ismail Kadare, fabulos scriitor albanez, decedat pe 1 iulie, povestitor de legende ori de crude realități, este, deja, dacă nu contestat, măcar aflat, imediat după dispariție, în atenția celor care încearcă să îi atribuie o anumită atitudine din vremea dictaturii, lăsând pe plan secund opera în sine. Operă în care tradițiile albaneze, balcanice, musulmane, care s-au întâlnit de secole, aici există, se amestecă, se perpetuează și conduc la exagerări, erori și orori. Răzbunarea, după legea talionului, înainte de a se fi uscat sângele de pe cămașa celui rănit sau ucis, căsătoria planificată de părinți - în căutare de alianțe, de avere, de prestigiu, de puritate, a fiicelor nenăscute și a fiilor nenăscuți. Grele tradiții, incredibile reguli, cruntă realitate, uriașă tristețe.
Piatra este, aici, materialul de construcție predilect. Pentru casele acestea specifice (kullë, case turn, case otomane), pentru imensele rezervoare de apă necesară gospodăriei, ce puteau reține între 50 și 130 mc, reprezentând necesarul casei pentru un an, până la următorul anotimp ploios, pentru propriul puț ce asigura apa potabilă, construit în interiorul casei, al parterului, al spațiului de la intrare, pentru acoperișul acestora (greu, foarte greu, cam 280 de kilograme de felii de piatră/mp, pentru străzi (caz în care piatra este pusă pe cant), pentru zidurile înalte de până la cinci metri ce separă proprietățile, pentru podirea încăperilor de la parter, dar și pentru unele aflate la diferite etaje ale caselor, pentru scara principală, fie ea interioară sau exterioară a acestora.
Celelalte podele, tavane, scări secundare, culoare interne ce fac legătura între încăperi sau între acestea și dependințe (băi, toalete turcești, hammam), spațiile care au funcțiune de a depozita așternuturi, saltele, perne și chiar unele alimente sunt din scânduri de lemn.
Pereții aceștia de piatră, groși de pană la un metru, sunt, acum, după două sau trei secole de la construire, fisurați, piatra este măcinată de timp, iar nevoia de restaurare este evidentă. Casa în care s-a născut Ismail Kadare, azi memorială, a fost construită în anul 1799, apoi, mereu, refăcută. Casa în care s-a născut Enver Hoxha, azi un mic Muzeu de etnografie, datează din secolul al 19-lea. Ali Pașa a construit, în anii 1811-1812, uriașa casă pe care i-a dăruit-o prietenului, Beqir Zeko (casa Zekate). Casa Skhenduli, singura ce păstrează, la exterior, fresce reprezentând scene de vânătoare, construită inițial în anul 1700, are forma de azi din 1823. Casa Babameto (dușmanii ortodocși ai familiei musulmane Zeka, care nu puteau accepta o legătură imposibilă, din motive religioase, între copii, ceea ce a alimentat o ură patologică) datează din 1886. Și pereții interiori, tavanele, ferestrele, culoarele suferă de uitare, de nepăsare, de lipsa unor lucrări serioase și foarte costisitoare de întreținere.
Orientate cu fațada spre est sau spre nord, casele permiteau proprietarilor să își supravegheze, din cerdac, aflat la ultimul nivel (construit din materiale mai ușoare) și asigurând legătura între cele două turnuri, vastele terenuri agricole pe care le aveau în proprietate și, în egală măsură, atât cat le permiteau ochii, vecinii. Dar și norii, care începeau să se adune la începutul toamnei. Cisternele de apă erau, de-acum, goale, curățate bine și așteptau să fie umplute cu apa binefăcătoare. Sistemele de colectare a acesteia de pe acoperiș o conduceau spre cisternele săpate în pământ și bine placate cu piatră fin prelucrată. Primele ploi spălau bine piatra acoperișului, iar apoi, aceasta, ploaia mult așteptată, era condusă spre rezervoare. De acolo, ajungea în bucătărie, sau, pentru nevoi de igienă, în vase speciale, unde fierbea și se transforma în vapori pentru băile turcești sau pentru curățarea toaletelor sau la intrarea camerelor destinate oaspeților, pentru abluțiunile firești.
(va urma)