Albania post Enver Hoxha (se citește Hogea) încearcă să țină pasul cu vecinii săi balcanici, cu țările a căror influență istorică (iar azi economică) se resimte puternic, în general cu Europa și cu Turcia (Imperiul Otoman a ocupat Albania de azi vreme de peste 500 de ani). Orașele Berat și Gjirokaster - centrele lor istorice, în care există certe influențe otomane în arhitectura locuințelor familiale (kullë sau case otomane) reprezintă două exemple de integrare deficitară a noii calități a acestora în economia turismului albanez.
Transportul rutier (feroviar nu există) este marea problemă a unei țări în care, până la moartea dictatorului local, nimeni nu avea dreptul de a deține un autoturism, de unde rezultă absența drumurilor de calitate, dacă tot nu era nevoie de ele. În cei 40 de ani care au urmat, s-a format, firesc, o economie bazată pe acumularea primitivă a capitalurilor. Oamenii au dezvoltat, încet, un firesc simț al proprietății, cumpărând autoturisme - multe fiind vechi, puține fiind noi. Aportul de capital al celor care lucrează în Italia și Grecia este, și el, azi, important.
Toate acestea, însă, au convins târziu guvernul să ia serios în considerare dezvoltarea rețelei rutiere, mult subdimensionată. Tot acesta, guvernul, menține un sistem de transport rutier interurban prost, mizerabil, nefiscalizat și scump (poate și pentru că litrul de benzină costă 200 lek, adică doi euro). Călătorul, albanez sau nu, este obligat să îl accepte, cu tot ce include acesta - la polul negativ. Astfel că, degeaba ajung pe aeroportul Nene Tereza din Tirana curse low cost din toată Europa - călătorii se deplasează greu, sunt la cheremul unui sistem primitiv, sunt înșelați, mințiți, păcăliți. Imensa majoritate a spațiilor de cazare (nu mă refer la litoral, nu cunosc, din povești, decât faptul că o pentru combinație de pat și umbrelă pe plajă, turiștilor li se poate cere suma de 50 de euro pe zi) sunt neocupate, iar puținii călători pe care i-am întâlnit caută alternative economice, așa cum fac și eu. Iar acestea există.
Albania are, însă, 170 de mii de buncăre (mici, semisferice, amplasate oriunde, mai puțin în munți), construite de teama (permanentă din capul liderilor comuniști a) atacurilor dușmanilor țări. Care, însă, au uitat să atace vreodată Albania. Mai are, țara asta, adăposturi nucleare - sigur, nu pentru toată populația, ci doar pentru cei aleși, construite în vremea războiului rece. Cel din Tirana, cu multe niveluri, un bloc subteran, de fapt, avusese menirea de a-l proteja pe dictator. Școlit în Franța, la fel ca, să zicem, Pol Pot și crescuți amândoi la școala unui socialism ce avea să devină criminal, bine îndoctrinat de, să zicem, un existențialist, un J.P. Sartre, care - trufie, imagine, sau superioritate demagogică, a refuzat să accepte Nobelul pentru literatură. Și, iarăși, ghinion - muncă inutilă, bani, energie, timp, nu s-a sinchisit nici o putere nucleară să atace Albania.
Și mai are Albania - este plină țara, monumente care preaslăvesc muncitorii, agricultorii, soldații, liderii, instituțiile care au știut să anticipeze orori care nu s-au petrecut niciodată. Sunt urâte, hidoase, penibile. Stâlpi, coloane, pereți, statui sau grupuri statuare, amplasate oriunde, unele lângă altele, sau altoreliefuri, fațade, cupole, statui reprezentând animale ori păsări victorioase ornează acoperișul unor clădiri la fel de emblematic stupide. Sunt pline de texte, de cifre, de informații și au fost ridicate atât de regimul comunist (unic, evident, pentru că s-a rupt de Stalin, după modelul lui Tito) al lui Hoxha, dar și de cel fără nume, probabil, capitalist, de după 1991.
Albania comunismului unic, a devenit - bucuroasă, prima țară ateistă din lume, la 22 noiembrie 1967. Atunci, cu entuziasm, a început distrugerea, cu dinamită, a ceea ce avea. Prezența, existența și funcționarea armonioasă a mai multor credințe - musulmană, creștină, catolică, bektashi - musulmani de rit shia. Adică, 740 de moschei, 606 biserici și mânăstiri ortodoxe, 157 de biserici catolice, 530 de tekke - centre de rugăciune ale comunităților sufi dărâmate cu buldozerul. Cele care au scăpat distrugerii, au fost transformate în magazine, depozite, ateliere, grajduri, săli de sport (catedrala din Tirana), cluburi ori au fost, simplu, închise.
Au rezistat, de exemplu, cele mai mici, cum sunt cele medievale din Castelul Berat, sau cele bizantine postmedievale din Permet - Sfânta Sofia, 1767 și Sfântul Nicolae, 1757. Acestea sunt construcții foarte late (16 metri) în raport cu lungimea (22 metri), au o verandă umbroasă, prevăzută cu șapte arcade pe lungimea pe care se află intrarea și sunt, mereu închise.
La fel cum sunt, închise, cele mai multe dintre moschei (nu cele declarate monument, restaurate și bine întreținute, de exemplu, din Gjirokaster). Iar albanezii de azi rămân, în uriașa lor majoritate, fix cum i-a dorit Hoxha, atei, fără să practice - nici acasă, nici în comunitate, nici o religie sau o credință. O altă pată adăugată moștenirii lor culturale atât de discutabile: celebrul kanun, mecanismul sângelui, un cod imemorial de legi care a fost, totuși, scris pe hârtie, în secolul al 19-lea. Pe scurt, răzbunări succesive, interminabile, urmare a unei crime, până când sunt uciși toți bărbații din ambele familii implicate. Și ajungem, dacă vrem, din nou, la proza lui Ismail Kadare... Dar eu plec spre Macedonia (de Nord).