De aceste două festivaluri am aflat întâmplător, când, în urmă cu opt ani, am călătorit, pentru prima oară extensiv, în această zonă, a fostei RSFI, plus Albania. Azi - de fapt, după fratricidul război din 1990-1993, din nou, zona asta a redevenit ceea ce a fost înainte ca mareșalul Tito să pună împreună și să amestece bine în anul 1945, respectiv Croația (unde se născuse), Slovenia, Serbia (unde crease capitala federației, la Belgrad), Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Kosovo, Muntenegru. Etniile s-au regrupat, religiile s-au restabilit ferm pe o bază teritorială și istorică. Limbile vorbite sunt foarte asemănătoare, scrierea, însă, diferită - în Serbia, Macedonia și Bosnia-Herțegovina se folosește în continuare scrierea slavonă, cu alfabetul chirilic creat de Chiril și Metodiu, în Croația și Slovenia se folosește alfabetul latin, iar în Kosovo ambele, limba vorbită fiind reprezentată de albaneză și sârbă. Atunci, în anul 2016, am încercat să înțeleg ce reprezintă, pentru viața culturală și pentru diplomația macedoneană și kosovară aceste festivaluri, participând, atât cât am reușit. Acum este altceva, sunt mai bine informat, am planificat să iau parte la mai multe evenimente și să înțeleg cum au evoluat.
Naționalismul, o boală balcanică, o plagă pe care îmi este imposibil să o pricep, mi-a revenit în atenție, acasă, în București, înainte de a începe această călătorie. Încercam, prin Couchsurfing, să întâlnesc localnici din Macedonia de Nord, să îi vizitez, să stau la ei. Unul mai arțăgos mi-a răspuns că nimeni, în țara lui, nu iubește acest de Nord, că țara se numește Macedonia. I-am scris că Macedonia de Nord reprezintă denumirea oficială a țării, așa scrie și pe pașaportul lui, așa scrie și pe plăcile autoturismelor, NMK, așa scrie pe toate documentele oficiale. Bine că nu se mai numește, ca atâția ani după războiul recent, FYROM. I-am scris și despre Republica Moldova plus Moldova noastră. Mi-a replicat, ofensat, că nu-i aceeași chestie la noi ca cea dintre țara lui și Grecia. L-am întrebat dacă are prieteni în Thessaloniki și cum se înțelege cu ei. A continuat să își susțină cauza, cu un exemplu de modificare forțată a numelui macedonean al bunicului unui prieten, Alexandar Ivanovski în mult mai acceptabilul, în Grecia, Alekandros Yanakis. Iată că răni vechi, poate, și de două sute de ani, nevindecate, mențin tensiuni, nemulțumiri, ură și rea vecinătate. Evident, nu există invitați și nu există, deci, participanți, din Grecia la acest festival. Pentru că oamenii nu doar că nu uită, nici nu vor să uite. Cu atât mai puțin să ierte.
În primele seri (pentru mine), aici, în Ohrid, la recitalul pianistului Barry Douglas, a participat (discret) Președinta țării, alături de Ambasadorul Regatului Unit la Skopje. În a doua seară, la concertul ansamblului baroc Mare nostrum din Roma (Oratoriul Santa Pelagia de Alessandro Stradella), din nou, aceeași doamnă Gordana Siljanovska Davkova, Ambasadorul Republicii Italiene la Skopje și Președintele Institutului Italian de Cultură din Belgrad - cel care a facilitat concertul. Ieri seară am ascultat muzică pentru violoncel și pian. Seara asta va fi una de teatru... Festivalul este, înțeleg, și o legătură între Macedonia de Nord și fosta Iugoslavia, este și o punte spre Europa, este și o expresie a deschiderii autorităților centrale și locale, prin cultură, spre lume.
Ascultasem transcripția pentru două piane a suitelor lui Edvard Grieg. Cu Marija Gjoshevska și Slavica Smilevska, două pianiste macedonene. Era prima parte a recitalului lor, în seara de 23 iulie. Pe Bagrijana Popov o văzusem încă înainte de începerea recitalului, acolo, în Sveta Sofia, biserica medievală (de secol 11), cu o acustică excepțională, în care se desfășoară cele mai multe din evenimentele Festivalului de vară de aici. M-am apropiat de ea, am salutat-o, i-am spus cine sunt și...
Dolni Saraj - așa se numește Teatrul de vară de aici, din Ohrid. Se află la circa o sută de metri de Sveta Sofia, pe un promontoriu, iar de acolo, de pe scena acestuia, lacul Ohrid și, spre Sud, la zeci de kilometri distanță, peisajul muntos care îl înconjoară, sunt excepționale. Fără îndoială, doar acest loc putea fi ales, dintre cele ce găzduiesc evenimentele festivalului, pentru o reprezentație, oarecum pe viu, cu Pescărușul, comedia (!) lui A.P. Cehov.
Ora de începere, 19:30, aleasă perfect de regizoare, corespundea cu cea la care se desfășoară primul act al piesei de teatru și cu firescul început de asfințit al Soarelui. Scena mare de beton a teatrului, acolo, pe moșia lui Sorin, era goală. Doar o altă mică scenă, improvizată de Kostia, cu o cortină violet, era acolo. Apoi, au fost aduse opt scaune, orientate spre cortină/scenă/lac. Iar pe cealaltă lungime a scenei, pe gradene, eram noi, spectatorii. Fără arlechin, fără culise. Atunci când nu erau în scenă, actorii se retrăgeau, în partea dreaptă, în jurul unei mese, gândită de regizoare ca fiind parte a spectacolului, așadar, pe o altă scenă, medie, unde, probabil, se desfășura un spectacol paralel. Acolo se aflau si elementele de decor pregătite pentru celelalte trei acte. Trei scene, așadar, pentru acest unic spectacol.
Actriță, dramaturgă, regizoare, profesoară, directoare a nu mai puțin de cinci instituții de teoria și practica spectacolului de teatru în Australia, acolo unde lucrează de mulți ani, Bagrijana este de origine bulgară. Cunoaște bine Balcanii, cunoaște bine teatrul lumii, cunoaște bine piesele lui Cehov pe care le montează oriunde are ocazia și pe care le adaptează scenografic și temporal, atât cât este posibil, pentru a corespunde cât mai fidel indicațiilor dramaturgului. Îi place să propună începerea spectacolului la ora pe care însuși Cehov ar fi dorit-o. Îi place să aleagă spații de joc ce pot reproduce pe cele în care dramaturgul rus și-a plasat personajele și acțiunea pieselor sale. Îi place să lase un timp, pentru a sugera scurgerea firească și inexorabilă și acestuia, între părțile unui spectacol. Îi place să respecte indicațiile de regie ale autorului, îi place să ofere actorilor și publicului interpretări clasice, calme, tradiționale. Acum, la 130 de ani de la apariția Pescărușului.
Am vorbit mult cu Bagrijana, în pauza recitalului și după încheierea acestuia. Despre Pescărușul ei, despre teatrul lui Cehov, despre festivaluri de teatru, cum este cel de la Sibiu. Și mi-am imaginat acest Pescăruș - ori, cel rezultat din adaptarea spectacolului, reprezentat pe scena de lângă lacul din Muzeul Astra. Încă mai potrivită decât cea de aici, din Ohrid, pentru că este construită la nivelul lacului, iar aleile (fix ca pe moșia lui Sorin) duc chiar spre acesta. Dincolo de lac se văd morile de vânt ale muzeului. Chiar dacă moșia lui Sorin nu le avea, imaginea asta poate reprezenta un superb decor natural pentru o reprezentație cu acest Pescăruș al Bagrijanei Popov, anul viitor, în FITS, la ediția a 32-a.