Nu cunoșteam atunci oamenii după nume, după vârste. Îi știam după timbrul vocii, după miros, după micile detalii pe care nimeni altcineva nu le vedea. Tanti Roaită mirosea a minciunele și biscuiți de casă. Ca niște biscuiți trași prin mașină erau degetele ei, mereu în căutarea de cute și scame imaginare. Octavian mirosea a tutun și a vaselină. Fiecare casă avea mirosul ei. Toate casele erau mari, le priveam cu capul lăsat pe spate. Ca un Gulliver peste timp, m-am întors acolo. Mi-au rămas casele mici.
Augustin Bănică
Umbla pe faleză cu buzunarele doldora. În ciuda bărbii neîngrijite care-l făcea să pară un arici de mare purtat prin cotloanele prăfuite ale singurătății, părea oricând pregătit să scoată la iveală bureți, pandișpan sau un porumbel din joben. Se lăuda că l-a primit cadou de la un mare circar, alții ziceau că era de la taică-său și atât i-a rămas când circul l-a lăsat în Vamă fiind doar un pierde-vară. Jongla sticlele goale de bere pentru altele pline, asta în tinerețe, acum nu mai schimba nici locul în care cerșea.
Alex Caragian
Cât mai costă o clipă de timp? Arătarea îi răspunse fără a-l privi de sub umbra glugii: nu vând la bucată; nu am timp de pierdut cu mărunțișuri, ori iei tot timpul, ori te va lua el însuși pe de-a întregul. Fie, cât? Un argint. Nefericitul băgă mâna în buzunarul găurit și o scoase goală. Rămase apoi cu palma deasupra ghearei întinse vreme de câteva veacuri măsurate într-o clipire de gene. Piese căzură. Cât e aici? Un argint. Întreg? Numără dacă nu crezi. Fie, acordat. Orbetele nu știa să numere.
