2.
Azi o găsesc cu sora ei (care are mai puţin cu cinci ani decât bunica), râcâind amândouă în cheselele de dulceaţă şi depănând amintiri sau povestindu-şi banalităţile de peste zi, ce li s-a mai întâmplat (şi ce ar putea să se mai întâmple în viaţa unor femei atât de în vârstă?), ce au mai văzut la televizor (asta da, e o ocupaţie de bază, amândouă lăcrimează la poveştile oamenilor năpăstuiţi, accidente auto sau aviatice, evenimente capitale de genul nunta nu ştiu cărei actriţe, moartea Papei şi multe altele), ce au mai citit în ziar. Amândouă sunt abonate la câteva cotidiane, iar Buni primeşte lunar şi bătrânul Magazin şi bătrânicioasa Revistă istorică, despre care spune că încearcă - fără sorţi de izbândă - să facă ordine şi curăţenie în istoria noastră recentă, folosind oameni vechi şi compromişi, şi un limbaj nescuturat de platitudinile epocii de aur.
- Atunci de ce te mai abonezi, dragă?
- Pentru că este totuşi o legătură cu trecutul. Puţine lucruri de-atunci mai sunt palpabile. Am nevoie...
- Ce nevoie ai de trecut? întreabă cvasiretoric Sorina. Nu spuneai tu că e mort?
Eu înţeleg foarte bine efectul pe care revista îl are asupra Dorinei şi lucrul acesta îmi aminteşte de un film de care am fost îndrăgostită şi la care m-am gândit multă vreme, stând lungită în pat pe spate, cu mâinile încrucişate sub cap şi fixând în tavan exact punctul în care era reluat filmul. Nu aveam voie să clipesc sau să îmi mut privirea la stânga sau la dreapta, nici măcar cu un zgrunţur minuscul de var, nici măcar cu un micron, pentru că imaginea ar fi pierit. Moneda care îl smulge pe eroul din Undeva, cândva din vremurile care îl capturaseră într-o minunată poveste de dragoste şi îl aruncă ireversibil într-un prezent rece, fără repere şi fără sens, capătă, în cazul bunicii mele, forma Revistei istorice, numai că direcţia acţiunii sale este una opusă: revista aceasta o transplantează în trecut, în timpurile care pentru ea au însemnat viaţă mustoasă, nu searbădă aşteptare.
- Sorina! Am ieşit ieri de dimineaţă pe balcon şi l-am văzut pe vecinul. Dau să strig la el, dar ce crezi? Nu îmi aduceam aminte cum îl cheamă. Toată ziua numai la asta m-am gândit. Spre seară, am reuşit să uit de el şi, deodată, numele lui mi-a venit în minte. Păun! Domnul Păun! Mi-am zis că de-acum înainte, când o să-l văd pe domnul Păun, ca să nu-i mai uit numele, o să mă gândesc la pasărea aia cu coada maaare, superb colorată.
Şi bunica face un gest, cu ambele mâini, arătându-i Sorinei palmele întinse perfect, cu degetele răsfirate, şi descriind cu ele un semicerc, întocmai celui pe care îl descrie coada de păun, deschisă.
- Da, Dorina. Dar dacă uiţi cum se numeşte pasărea?
- Mă gândesc la domnul Păun, râde bunica.
Apoi se ridică de pe scaun, destul de sprintenă pentru vârsta ei, şi ştiu de ce, dar mai ştiu şi că este inutil să protestez, să refuz sau să mă ofer să îndeplinesc eu misiunea aducerii cheselei cu dulceaţă şi a paharului cu apă rece destinate mie.
În lipsa ei, Sorina îmi povesteşte ceva, lucruri mărunte; bineînţeles, din tinereţea lor. Ascult cu atenţie şi încerc, de câţiva ani încoace, să recompun în minte tablouri de-atunci, din vremuri atât de vechi, încât nimic nu mai este ca azi.
- Îi plăcea să asorteze violet stins cu verde uscat. Roşu-portocaliu cu gri palid. Iarna purta ciorapi coloraţi, groşi, maţi. Vara, ciorapi extrafini, din mătase. Era foarte cochetă. Avea întotdeauna la gât eşarfă sau batic. Nu-i plăceau carourile. Se încălţa cu pantofi cu tocuri înalte, subţiri. Cu botul ascuţit sau rotunjit, după cum defilau módele capricioase şi adesea năucitor de extravagante prin magazine, lăsând în urma lor tendinţe sau forme bătute în cuie un anotimp, cel mult două. Nu-i păsa foarte mult de aspectul vârfului pantofului. Doar în privinţa tocurilor era răzvrătită, nu asculta de nici o aşa-zisă regulă, îşi asuma riscul să fie în contratimp cu restul lumii, oricât de desuete ar fi devenit la un moment dat tocurile ei înalte şi subţiri. Şi avea noroc, întotdeauna găsea să-şi cumpere un asemenea model, chiar şi când erau la putere încălţările cu tocuri scurte, groase şi pătrate sau trapezoidale, care ei i se părea că au o linie inacceptabil de masculină. Era încăpăţânată, n-o scoteai dintr-ale ei.
- Iar vorbeşti despre trecut? apare bunica.
- Şi tu vorbeşti mai tot timpul despre moarte.
- De parcă trecutul ar fi viu...
- E mai viu decât moartea.
va urma