3
Îmi iau dulceaţa în primire, mă retrag în fotoliul meu preferat, cel de lângă bibliotecă. Scotocesc în rucsac (Ţi-ar trebui şi ţie o geantă elegantă, de domnişoară... - mi-a spus odată bunica şi, după ce mi-a comunicat opinia ei, n-a mai amintit niciodată despre asta, însă eu ştiam că nu pentru că ar fi ajuns să fie de acord cu rucsacul meu, ci pentru că educaţia ei impecabilă nu îi permitea să fie cicălitoare) şi îmi scot cartea, o deschid pe genunchi şi, în scurtă vreme, nu mai aud nimic din murmurul lor, mă cufund în lectură. Din când în când, lipesc de cerul gurii câte o vişină îmbibată de sirop leşinător de dulce, o savurez, o storc de gust şi culoare şi o înghit doar atunci când nu mai reprezintă nimic altceva decât fărâmiţe aproape la fel de nearomate şi de mărunte ca nisipul.
Unele lucruri pe care le citesc îmi ating biografia şi mă lasă pe gânduri. Fiecare are un muzeu individual în care îşi aşază trecutul, triază exponatele, le etichetează, le contemplă, le evaluează, se lasă impregnat de impresii, îşi simte influenţat prezentul, ameninţat pentru un moment echilibrul. Fie că îşi declară această pornire nostalgică public sau doar în găurica scobită de regele cu urechi de măgar.
Când Dorina deschide albumul foto, zăboveşte îndelung asupra fiecărei imagini. De la o pagină la alta, odată cu trecerea timpului, nuanţele de sepia devin pete de alb şi negru. Atmosfera difuză, misterioasă se risipeşte încet-încet şi lasă loc decorurilor clare, personajelor conturate definit. Figurile încadrate în medalioane cu margini filigranate coboară de undeva din timpuri tainice şi abandonează gradat aerul enigmatic, înfăţişându-se din ce în ce mai explicit privitorului. Marginile dantelate se îndreaptă, progresiv, foarfeca timpului nu mai taie franjurat, ci în linii drepte, invitând atenţia să se concentreze pe detaliile din fotografie şi să ignore aproape total caracteristicile suportului fotografic.
Albumul bunicii mă fascinează. Urmăresc cu emoţie figurile necunoscute. Îmbrăcămintea lor elegantă şi ţinuta impecabilă, aerul scrupulos, demonstrează ce eveniment era să laşi să-ţi fie prins chipul pe o bucată de carton şi nu era greu să ghiceşti câte preparative precedau acest eveniment. Momentul echivala cu sobrietatea şi profunzimea unei slujbe religioase.
- Lili, verişoară-mea, chiar înainte de a se logodi, ţin minte, o peţise fiul generalului Camil Potlogeanu. Ce familie! N-au apucat, bieţii de ei, să se ia. Tânărul a participat la o manifestaţie studenţească şi a fost luat de securitate. Nimeni nu l-a mai văzut, niciodată. Se ştia că e închis la Târgşor, dar nu erau permise vizite. Taică-său n-a putut face nimic, el însuşi era în colimatorul comuniştilor. După câţiva ani, familia a primit un pachet, în care erau strânse câteva haine peticite, o pereche de bocanci scofâlciţi şi o cratiţă ca vai de ea. Într-un plic alăturat, certificatul de deces: pneumonie. O tragedie care te lasă mut, o soartă cumplită. Târziu, târziu de tot, au aflat de la un martor că fusese bătut aprig, închis singur într-o celulă fără pat, fără pături. Se poate ierta aşa ceva? Cine poate ierta aşa ceva?
- Ce s-a întâmplat cu Lili?
- A murit la cutremurul din şapteşapte. Stătea în blocul Scala, care s-a prăbuşit. În câteva secunde, s-a transformat într-o grămadă de cărămizi, mobilier, cadavre, totul amestecat, un tablou greu de privit. Ironia sorţii este că se nimerise ca, tocmai în acea seară, Lili să aibă musafiri. Pe tanti Didina, cu fetele ei, Vasilica şi Melania. Uite-le în poza asta. Ce elegante erau... Deşi nu le mai rămăsese mare lucru din averea lăsată de părinţi, deh, comuniştii. Erau şi Fila cu Ionel şi alţii. Tot din familie. Ne invitaseră şi pe noi, pe mine şi pe Costin, dar nu ne-am dus. Costin era răcit şi nu se simţea prea bine, aşa că l-am obligat să stea în pat, i-am dat aspirine şi ceai cu lămâie. El mă tot îndemna să mă duc eu, singură. Nu m-am dus. Cum era să merg în vizită fără el? Nu se obişnuia. Au murit toţi, în seara aia. N-a scăpat nici unul.
Buni ştie câte o poveste despre fiecare fotografie. Tanti Aneta, generalul Pompiliu, Sofia şi Istrate, Mona parizianca, Pantelie şi cele trei fete, Ioana Damaschin, colegă la pension cu străbunica şi o mulţime de alte nume, care mie nu îmi spun nimic, par desprinse din romane. Ascult cu plăcere şi mare emoţie amintirile bunicii, dar nu reuşesc să înţeleg tot, asta e sigur. Deseori, bunica sare peste ani întregi şi ajunge deodată în copilăria mea.
- Mai ţii minte prima zi de şcoală?
Stau în fotoliul bunicii. Am mâncat toată dulceaţa, iar cheseaua, pusă temporar pe marginea bibliotecii, e desenată pe fund cu cercuri de sirop vişiniu, tăiate de liniile pe care linguriţa le-a lăsat în urma ei, încercând să prindă în concavitatea delicată ultima vişină. Pare să se apropie furtuna. În Bărăgan, furtunile sunt aprige. Acum miroase ca atunci, când tuna năprasnic şi mi se făcea inima cât gămălia acului. Dacă mama avea un aer impasibil, mi se părea că sunt în siguranţă. Dacă dădea semne de nelinişte, încetam, parcă, să mai respir, după care, în scurtă vreme, izbucneam în plâns. Începea să picure, broboanele de apă plescăiau pe sticla ferestrei, se aşezau rapid una lângă alta, apoi una peste alta, din ce în ce mai repezit şi, în scurt timp, ploua torenţial, apa curgea şiroaie pe ferestrele spre care îmi aţinteam privirea, fixând-o pe câte unul din mănunchiurile de şănţuleţe verticale prin care apa curgea, curgea, curgea. Uneori - rar - cădea grindină.
Azi sunt aici, în fotoliul bunicii şi îmi face bine atmosfera asta calmă, caldă, fundalul pe care se aud şuşotelile Dorinei şi ale Sorinei, cartea care mă cheamă irezistibil să particip la povestea închipuită în paginile ei, la frământările diverselor personaje, la temerile şi la speranţele aproape reconfortante prin şansa pe care le-o dă autorul.
Semnele că va ploua mă îndeamnă să mă ridic din fotoliu. Mă tem de tunete şi trăsnete.
- Buni, plec. Nu vreau să mă prindă ploaia.
- Ţi-e teamă de tunete şi trăsnete?
- Nu, nu-ţi face griji! răspund în timp ce îmi strâng lucrurile în rucsac.
- Ai umbrelă?
Mă îndrept spre uşă, mă încalţ. Ţoc, ţoc. Ies, ştiind că voi reveni foarte curând.
Voi suna la uşă lung, de două ori, gândindu-mă la pastila de B complex, la Beti şi la Moby Dick, în timp ce voi ţine cheia în pumnul drept.