Cum s-a înnoit părintele Florin

Ţaţa Dina era trup şi suflet dedicată preotului din sat. Când îl vedea, lăsa capul în jos şi zicea plină de evlavie:
- Săru' mâna, părinte.

Îl considera a fi Însuşi Dumnezeu; chiar aşa, femeia ajunsese să creadă mai mult în preot decât în Dumnezeu.
Preotul cel bătrân murise:
- Dumnezeu să-l hodinească...

Şi-n sat venise un preot tânăr:
- Doamne, ce har are! Ce frumos cântă, ce voce...
- Şi ce bărbat, înalt ca bradu' şi...
- Lasă, bre, că asta n-are nici o legătură cu popia şi cu credinţa. Ce? Preotu-ăla bătranu', dacă nu era înalt, n-a fost bun?
- Aşa-i, aşa-i...

În scurt timp, simţindu-se un adevărat stâlp al comunităţii rurale, bucurându-se de plecăciuni din toate părţile şi văzând cum toată lumea îi căuta ajutorul la nevoie, preotul cel tânăr ajunsese să se lase cam luat de val şi să se creadă şi el un fel de Dumnezeu. Mic, cu puteri modeste, în general; însă cu puteri nelimitate asupra credincioşilor din parohia sa.
- Dă Florii e ziua lu' părintili, că-l cheamă Florin. Ce-i lom? se apucă ţaţa Dina să răscolească satul.
- Păi ce să-i lom?
- Are dă toate alea...
- Tre' să ştim cam ce-ar vrea el.
- Orişicum, tre' ceva 'osebit...

Cum-necum, ţaţa Dina a aflat ce-şi dorea părintele Florin. S-a dus la tuşa Mia, care s-a dus la tanti Verona, care s-a dus la tanti Meluţa care era prietenă cu coana preoteasa.
Şi uite-aşa, în aceeaşi zi, spre seară, ţaţa Dina a aflat ce cadou vrea părintele Florin de Florii: un patrafir de doliu.
- Doamne, ce preot bun, se tot închina ţaţa Dina. Uite că tot la biserică să gândeşte şi tot ceva pentru slujirea noastră vrea, nicidecum pentru el!
Dar oamenii s-au cam luat la ceartă când a fost să fie strânşi banii. Ţaţa Dina, gârbovită şi crăcănată, umbla din poartă în poartă, nemulţumită:
- Cincizeci dă mii? Dă familie? Tz, tz, tz! E prea puţin!
- Da' cât e, bre, un patrahir?
- E nouă milioane...
- Nouă milioane dă lei?
- Păi da' dă ce? Dă lei! Nouă milioane dă lei!
- Pfffuuu... da' dă-l dracului dă patrahir, că prea-i scump!
- E scump, nu-i dă colea. Da' dacă părintili...

Sătenii ar vrea să dea mai mult, dar n-au de unde. Tot ezită şi nu se prea pot hotărî.
- Păi şi cât să dăm?
- Cum cât să daţi? îi lămureşte ţaţa Dina. Iote, învăţătoarea a zis că ea dă două sute dă mii!
- Păi ea poa' să dea, că e cocoană şi are bani! Io n-am!
- Ete, n-ai! Pentru părintili?
- Dacă io am pensia un milion şi-o sută... dă un' să am? Dă unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Na, ia zece mii şi gata! Şi vezi că dau pentru că ţiu la părintili ca la ochii din cap. Pentru altu' nu dădeam, dezlegam câinii şi nu lăsam pă nimeni să intre în curtea mea, să-mi ceară bani!

După o zi întreagă de umblat pe la porţi, când să treacă podeţul de peste şanţul de la şosea, ostenită şi neatentă, cu gândul la socoteli, ţaţa Dina a alunecat şi-a căzut în şanţ. Cu chiu cu vai au sculat-o nişte babe de-acolo, şi l-au chemat pe nea Trandafir, vânzătorul de la mat, şi încă vreo doi săteni care beau ţuică în faţa cârciumii, şi au dus-o acasă.
- Mă duc să-l chem pă doctoru'.
- Nu, nu, şi nu! se opuse categoric ţaţa Dina. Cheam-o pă ţaţa Tinca-ncoa, să vie să mă tragă cu gaz la mână şi la picior, şi gata.
- Păi eşti lovită şi la cap, bre, ai zis că te doare şi coastili...
- Las' că-mi trece, n-am nimica.
N-a fost aşa. Ţaţa Dina s-a simţit tot mai rău.
- Doamne, ce necaz îmi e că nu pot să merg şi io după patrahir! Da' lasă, până la Florii mă pui io pă picioare...

Tanti Meluţa şi coana preoteasa au luat în primire de la ţaţa Dina batista în care erau înfăşuraţi cu grijă banii strânşi şi s-au dus la oraş să târguie patrafirul. Ce-au mai umblat, bietele femei, şi colo, şi dincoace, şi dincolo! Dar nu s-au lăsat, până la urmă au găsit ce-şi puseseră în gând.

Preotul a fost foarte bucuros de aşa dar, care, fireşte, nu era în folosul lui, ci în folosul comunităţii pe care o păstorea. Şi s-a arătat surprins, spunând că nu se aşteptase la acest gest din partea enoriaşilor.

Ţaţa Dina n-a putut fi de faţă la marea sărbătoare. Era bolnavă la pat.
- S-a bucurat părintili că s-a înnoit cu patrahir dă doliu?
- S-a bucurat, bre, s-a bucurat.

De Florii, spre seară, nepoată-sa, Sofica, a chemat Salvarea, că bătrâna îşi pierduse cunoştinţa. Când a ajuns doctorul - după vreo două ceasuri şi mai bine - nu se mai putea face nimic.
- N-a mai avut zile, săraca...

La slujba de înmormântare, părintele Florin a purtat patrafirul cel nou. Tuşa Mia s-a gândit în sinea ei, şi-apoi a zis şi către celelalte femei, care au dat din cap a încuviinţare:
- Iote ce suflet mare are părintili! Ce ghine că şi-a pus patrahiru-ăla nou, că ce bucurie îi face acuş moartei...