Mă numesc Victor. Am patruzeci şi unu de ani. Sunt... sau, mă rog, am fost până nu demult profesor de vioară la Şcoala de muzică şi arte plastice din acest orăşel de provincie. Unii dintre voi mă cunosc, sunt sigur, îmi dau seama după privirile curioase pe care mi le aruncaţi pe stradă, başca faptul că adeseori nu vă puteţi înfrâna să nu întoarceţi capul după mine. V-am prins de nenumărate ori, vă amintiţi? După ce treceam pe lângă voi, mai făceam câţiva paşi şi, simţindu-vă privirea înfiptă în ceafa mea, întorceam brusc capul spre voi şi vă prindeam! Vă prindeam cum vă uitaţi după mine, curioşi şi parcă speriaţi, nu ştiu de ce. Rânjeam la voi (era distractiv să vă văd ochii rotunzi de mirare şi teamă) şi iute - aproape împiedicându-vă! - vă vedeaţi de drum şi de treburi!
În ultima vreme mă tot plimb pe străzi gândindu-mă ce să fac de Crăciun. Ştiu că voi petreceţi cu familia. Dar eu? Mi-am dat seama că trebuie să găsesc pe cineva care să fie tot atât de singur ca mine, fără familie, şi să-l invit la mine. Am o revelaţie: Nuşa! Şi îmi pocnesc fruntea imaginar. Cum de nu m-am gândit până acum? Şi, în scurt timp de la această revelaţie, incredibil, dar mi-a apărut în cale, chiar pe bulevardul mare, în dreptul primăriei... cine credeţi? Da, chiar ea: Nuşa! O să spuneţi că astea-s gogoriţe, dar nu, vă spun cu mâna pe inimă că aşa s-a întâmplat.
I-am dezvăluit deîndată planurile mele Nuşei, dar ea a refuzat instantaneu invitaţia, pretextând că data trecută când m-a vizitat nu s-a simţit deloc în apele ei.
Fusese pentru prima oară când venise la mine. (Înţeleg acum că şi ultima.) Mă chinuisem câteva luni bune să o conving să mă viziteze; mă întâlneam cu ea peste tot, avea - culmea coincidenţei! - acelaşi traseu ca mine (sau poate mă urmărea? hmmm... foarte probabil), dar, deşi părea că îi place compania mea, refuza cu încăpăţânare să accepte să bem un ceai împreună, la mine în apartament. O convinsesem foarte greu, dar fusesem bucuros că reuşisem. (Ţin minte că, de bucurie, aş fi sărit într-un picior, ştrengăreşte, dar m-am abţinut, ca să n-o sperii.)
Totuşi, plecase repede, dar nu ştiu cum, pe unde, întrucât încuiasem uşa şi tot încuiată o găsisem şi după plecarea ei. (Pe fereastră nu ar fi putut s-o şteargă, pentru că locuiesc la al şaptelea cat.) Destul de ciudat, cum spuneam. Ulterior, mi-a spus că a fost nevoită să se strecoare afară (dar tot nu mi-a spus pe unde) - în timp ce eu strănutam, cu ochii închişi, fireşte, că doar altfel cum poţi strănuta? - întrucât se simţise îngrozitor de jenată de faptul că sufrageria mea era traversată (pe de-a lungul, nu pe de-a latul şi nici pe diagonală, ci fix de la nord la sud) de două frânghii de rufe, perfect paralele, pe care îmi atârnasem la uscat mai multe perechi de izmene. I-am explicat Nuşei că acest articol de îmbrăcăminte este la fel de firesc ca oricare altul şi, prin urmare, nu văd de ce l-aş ascunde cu falsă pudibonderie. Iar în caz că nu aflase până la vârsta coaptă pe care părea că o are (n-am formulat chiar aşa, ci mai pe ocolite), toţi bărbaţii, cel puţin la maturitate, nu se sfiesc (şi nici nu ar avea de ce) să poarte izmene pe timp de iarnă (cu atât mai mult aici, în Bărăgan, unde anotimpul alb este deosebit de aspru, iar frigul îţi sfredeleşte oasele şi-ţi suge din măduvă de te face să te zvârcoleşti de usturime).
Deşi i-am repetat de câteva ori argumentele mele, nu s-a lăsat convinsă să vină la mine de Crăciun, aşa că am fost nevoit să mă împac cu refuzul ei categoric, mai ales că a dat în plâns şi a început să îşi tragă zgomotos nasul, după care m-a lăsat baltă. Tot ea. Am fost în stare chiar să fac enorma concesie - sau prostie, tot aia! - de a-i propune să strâng frânghiile cu izmene, pentru intervalul de timp în care petrecem Crăciunul împreună, însă ea deja îmi întorsese spatele şi, dând a lehamite din mână, bălmăjise printre suspinele înlăcrimate un cuvânt pe care nu sunt sigur că l-am înţeles bine, nici nu îndrăznesc să-l reproduc, într-atât e de îngrozitor şi nedrept (şi parcă un cor de şoapte ar fi repetat jignirea, ca un ecou), lucru care m-a deranjat teribil, întrucât această etichetă (dacă am înţeles-o bine) este falsă, nu are nici o legătură cu realitatea, dar absolut nici una! Dacă aş fi sigur că a spus aşa ceva, i-aş cere socoteală. Fiţi siguri de asta!
Ca să înţelegeţi mai bine că Nuşa exagerează, mai adaug un amănunt, deloc insignifiant, ba, dimpotrivă, hotărâtor (în ceea ce priveşte faptul că dreptatea e de partea mea, iar ea, Nuşa, nu e altceva decât o izmenită care strâmbă din nas aiurea): izmenele afişate pe frânghii sunt întotdeauna albe, perfect albe, ca zăpada proaspătă de albe. Nu sunt vechi, nu sunt uzate. Nu şi-au stricat forma. Aceasta deoarece am nu mai puţin de treizeci şi una de perechi, port câte o pereche pe zi, această cantitate de treizeci şi una de perechi ajungându-mi timp de o lună (seara spăl - cu săpun de casă şi apă fierbinte - perechea purtată peste zi şi, după ce o las fix un sfert de oră la scurs, o agăţ pe frânghie în locul celei pe care o iau ca să mă schimb). Rezultă că o pereche de izmene nu este purtată decât de trei ori pe sezon, ceea ce le permite izmenelor să îşi păstreze culoarea şi forma, ce mai!, să arate impecabil, ca noi! Da, ca noi, la fel ca cele din galantarul magazinului.
Acum îmi dau seama că poate nu doar treaba cu izmenele fusese neconvenabilă pentru Nuşa, unica dată când consimţise să mă viziteze. Îmi amintesc acum expresia năucă pe care o avea când mă întrebase de ce am lipit pe pereţi coli imense de hârtie albă. Răspunsul meu mi s-a părut că o făcuse să se cam strâmbe (oare de ce? ce-o fi fost aşa greu de priceput?). Era evident că pe aceste coli scriu versuri, compun muzică sau desenez în chiar clipa în care mă simt inspirat. Seara, înainte de culcare, îmi vin cele mai multe idei, poate de aceea coala din dreptul patului este cea mai plină de cuvinte, note muzicale şi desene, uneori chiar suprapuse, din lipsă de spaţiu. Însă eu ştiu exact cum să citesc straturile. De pildă, chiar dacă pare o amestecătură, eu văd clar că primul strat de însemnări conţine Marea Simfonie Universală în Si Dubludiez Major, al doilea strat reprezintă un calcul astronomic, pe care l-am făcut într-o seară fiindu-mi sugerat de semiluna portocalie ca o felie de dovleac de plăcintă (calcul pe care l-am tot perfecţionat de-atunci încoace), iar al treilea strat este un portret al Nuşei, pe care l-am făcut (îmi amintesc foarte bine) în seara zilei în care o întâlnisem pentru prima dată. Suprapuse, dau această mâzgăleală, cum aţi numi-o voi (sau Nuşa): dar aşa pare doar dacă priveşti superficial, desigur; altminteri, cu puţină îngăduinţă şi isteţime, poţi lesne să vezi că pătrimea cu punct şi optimile din urechea Nuşei se află de fapt pe portativul al doilea al simfoniei, că cifrele din ochii şi urechile femeii din schiţă sunt fracţiile la care am ajuns făcând calculele referitoare la semilună şi aşa mai departe. Dar Nuşa nu avusese răbdare să-i explic până la capăt. Pur şi simplu plecase, fără ca eu să-mi fi dat măcar seama când şi pe unde ieşise din apartament.
De atunci, am continuat s-o întâlnesc foarte des, pretutindeni. Când nu mă aştept, ea îmi răsare în cale, chiar şi de câteva ori pe zi. (Dar asta am mai spus.) Mă opresc şi schimbăm câteva cuvinte. Păcat că nu vrea să mai vină la mine. În fine, dă-o-ncolo. O ciudată şi jumătate!
Aşadar, înţelegeţi, sunt nevoit să accept că îmi voi petrece singur Crăciunul...
Iar acum, mă scuzaţi, v-aş mai spune câte ceva (aş trece peste faptul că nu mă ascultaţi, ci doar vă daţi coate şi mustăciţi), dar trebuie să mă grăbesc spre casă pentru că e ora la care îmi iau medicamentele: o pastilă roz, una galbenă şi o jumătate albă. Cu un pahar mare de apă. Ca de obicei. Chiar în ordinea asta: roz, galben, alb.