Fratele lu' Iisus

Prima menţiune scrisă a numelui Mântuitorului

O recentă descoperire conduce spre concluzia că cea dintâi atestare scrisă a numelui lui Iisus nu provine nici din mărturiile apostolilor, nici din relatările cu privire la crucificare, ci de pe un osuar, în fapt, o lăcriţă de calcar, din primul veac al erei creştine, achiziţionată în urmă cu 30 de ani de un colecţionar de antichităţi, israelian. Figurează acolo, în limba aramaică, un indiciu în câteva cuvinte pe care, pentru a evita orice neclaritate, le redăm în transcriere fonetică: Iakob bar Iosef akuidi Ieşua - Iacob fiul lui Iosif şi fratele lui Iisus. Studiile efectuate de specialiştii de la Institutul Geologic al statului Israel arată că inscripţia e autentică. Absenţa oricărei urme de materie organică din osuar nu a permis însă datarea prin metoda carbon 14. Profesorul André Lemaire de la École Pratique des Hautes études din Paris, reputat epigraf, a analizat tipul literelor din inscripţie şi a făcut un calcul probabilistic referitor la numele locuitorilor Ierusalimului din acea vreme. Concluzia ar fi că osuarul a fost inscripţionat în anul 63 şi că el ar adăposti rămăşiţele lui Iacob, fratele lui Iisus din Nazaret.

Cine era Iacob?

Este vorba de o personalitate extrem de importantă pentru istoria bisericii creştine şi anume, cel dintâi episcop de Ierusalim. De fapt, în jurul lui s-a coagulat cea mai veche comunitate a noii credinţe. Există, în legătură cu el, o mărturie de mare valoare a istoricului evreu Flavius Josephus care scrie că Iacob, acuzat de erezie faţă de legea iudaică de către sinedriul din Ierusalim, a fost ucis prin lapidare în anul 62 al erei actuale. În privinţa înrudirii lui cu Cristos, fiecare biserică are punctul său de vedere: majoritatea denominaţiunilor protestante consideră că el este fratele natural al lui Iisus, romano-catolicii susţin că Iacob i-ar fi fost doar văr, iar biserica ortodoxă vede în el un frate vitreg al Mântuitorului, deci, un fiu al lui Iosif provenind dintr-o căsătorie anterioară. Toate aceste speculaţii au apărut din momentul în care s-a impus credinţa în caracterul divin al lui Iisus, neputîndu-se admite că Maria ar fi dat naştere şi altor fii care să nu împărtăşească aceeaşi condiţie. Acest tip de interpretare, preluat în mod necritic de biserică, se pare că a fost determinat de puternicele presiuni ale imaginarului popular, în răspăr cu textul Evangheliei unde se evocă înfăţişarea înaintea lui Iisus a mamei şi a fraţilor săi consanguini. Cel ce-şi spunea Fiul Omului anulează însă semnificaţia înrudirii de sânge în favoarea celei de credinţă, când arată spre mulţime cu vorbele: "Aceştia sunt fraţii mei".

Discuţia cu privire la identitatea lui Iacob rămâne totuşi deschisă. Încă nu se poate decide categoric dacă este vorba sau nu de fratele cu un anumit grad de consanguinitate cu Cristos. Potrivit studiilor statistice ale profesorului André Lemaire, Ierusalimul acelei epoci avea o populaţie de 80 de mii de suflete. Epigraful francez crede că numărul celor ce purtau numele de Iacob era unul rezonabil, dar alţi specialişti susţin că Iacob şi Ieşua figurau printre numele cele mai comune.

Ipoteza lui Lemaire are însă de partea sa faptul neobişnuit că este consemnat cu grija preciziunii numele fratelui celui decedat. Cazul este într-adevăr rar şi se produce în primul rând atunci când respectivul membru al familiei este o personalitate cunoscută în epocă. Se mai poate întâmpla ca alături de numele decedatului să mai apară un altul numai dacă purtătorul său a plătit pentru săvârşirea funeraliilor sau dacă el este posesorul mormântului. La rândul său, profesorul Camile Vuchs de la Universitatea din Ierusalim insistă să se reţină amănuntul că pe o singură altă relicvă din epocă mai apare inscripţionat numele fratelui celui decedat.

Luntrea solitară

Occidentul creştin de la vest de Roma, gelos că ţinuturile sale, spre deosebire de cele ale Răsăritului, nu fuseseră străbătute de nici un apostol, a început să-şi făurească propriile legende în materie, ceva mai înainte de anul 1000. Astfel, despre Sfântul Iacob, poate apostolul, poate episcopul de Ierusalim, s-a povestit că, după moarte, a fost aşezat într-o luntre, iar aceasta lăsată să plutească în voie pe Mediterana. Protejată de spiritul celui mort şi purtată departe prin puterea mării, ambarcaţiunea ar fi străbătut Mediterana până în extremitatea ei apuseană, ar fi trecut în Atlantic printre Coloanele lui Hercule, după care ar fi luat-o tot aşa, fără vâslaş şi fără cârmaci, către nord, ca într-un sfârşit, să se oprească pe o plajă din Galicia. Vestită îndată de naufragiul cadavrului unui sfânt, regina locală Lupa şi-ar fi abandonat idolii păgâni, convertindu-se pe loc la creştinism. Corpul neînsufleţit venit de departe, dar neintrat în descompunere a fost înhumat într-un loc numit Câmpul Stelelor. S-a înălţat acolo în curând o biserică în jurul căreia s-a închegat oraşul Sfântului Iacob din Câmpul Stelelor, aşadar, Santiago de Compostela. După Roma, este cel mai important centru de pelerinaj din lumea catolică, iar Sfântul Iacob - Santiago - este considerat de spanioli ca fiind protectorul ţării lor. Tocmai acesta era strigătul de luptă al cavalerilor porniţi în reconquista asupra maurilor: Santiago.

Legenda nu mai apare atât de ciudată şi de forţată când se constată că ea nu este singulară: potrivit imaginaţiei Apusului, şi apostolul Andrei ar fi poposit în Britania, ajungând până în nordul insulei, motiv pentru care a fost adoptat ca protector al Scoţiei pe stindardele căreia figurează crucea sa sub formă de X.