Biblia noua Europă

Biblia noua Europă De la Caţavencu la Sfântul Duh

Când i-a strâns laolaltă pe înţelepţii vremii şi a dispus tălmăcirea în limba română a Sfintei Scripturi, pe domnitorul muntean din ultimul pătrar al veacului al XVII-lea nu l-a ispitit tocmai gândul că monumentala lucrare va ajunge să-i perpetueze numele: Biblia lui Şerban Cantacuzino. Tot astfel, traducerea preconizată a apărea în mai multe volume peste câţiva ani, s-ar prea putea să supravieţuiască sub genericul Biblia de la Noua Europă sau, pur şi simplu, Biblia Noua Europă. Şi asta nu pentru că publicarea ei va fi să coincidă în mare cu admiterea României în U.E., ci fiindcă Colegiul condus de Andrei Pleşu a reacţionat pozitiv şi s-a arătat dispus să administreze realizarea noii versiuni. Iniţiativa îi aparţine lui Cristian Bădiliţă, la 35 de ani, un extrem de valoros specialist în vechile texte creştine şi precreştine, doctor în patristică al Universităţii Paris 4. Domnia sa este autorul proiectului acestei traduceri ştiinţifice a Bibliei, cu note explicative de ordin filologic şi istoriografic, cu consultarea riguroasă a celor două surse ale Vechiului Testament şi anume, versiunea ebraică şi cea greacă.
Până la ora actuală, 15 clasicişti români din ţară şi din străinătate sunt implicaţi în acest proiect, cifra lor nereprezentând însă o limită. Modelul echipei de lucru se află în Franţa unde 50 de specialişti în greacă, ebraică, aramaică, latină, patristică, filosofie, teologie trudesc de câţiva ani la o operă similară, fără a o fi încheiat deocamdată.
Cât despre măreţul proiect românesc, fireşte că el are nevoie de un susţinător, de un sponsor... Să fie guvernul, parlamentul, biserica majoritară, bisericile româneşti minoritare?...
Nicidecum. Sponsorul se cheamă Fundaţia Anonimul condusă de domnul Sorin Marin despre care mai ştim că sprijină apariţia unor publicaţii precum România Literară şi Academia Caţavencu, iar în proiectul de traducere ştiinţifică a Bibliei a investit 120 de mii de dolari.

Cei LXX ca unul singur

Colectivul de experţi români dedicat noii traduceri s-ar prea putea să se mărească. Comunitatea evreiască din Alexandria a avut nevoie de 70, poate de 72 de învăţaţi pentru a tălmăci în greacă, pe la mijlocul secolul III î.Chr., mai întâi Pentateuhul, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, apoi, în veacurile următoare, întreaga Biblie. Numărul lor impresionant a dat un nume acestei versiuni greceşti a Cărţii Sfinte - Septuaginta. Dar 70 şi 72 sunt mai mult simboluri, rezultatul înmulţirii unor cifre fatidice 7 x 10 sau 8 x 9. Legenda spune că după ce aceşti cărturari s-au întrunit şi au decis să purceadă la treabă, a lucrat fiecare singur în cabinetul său, iar la sfârşit, s-a constatat că toate exemplarele traduse coincideau, dovadă a caracterului revelat al textului.
Septuaginta răspundea unei necesităţi a epocii. După cuceririle lui Alexandru Macedon, greaca ajunsese cel mai eficient mijloc de comunicare în întregul bazin mediteranean, iar diaspora evreiască din ce în ce mai numeroasă în primul rând la Alexandria devenise preponderent elenofonă. Nu era vorba însă de elina clasică a lui Platon şi Euripide, ci de o versiune populară mai proaspătă a acesteia, de koiné. Iudeii alexandrini au utilizat-o insă ca limbă de cult.
Nici în Palestina nu se mai vorbea în acea vreme ebraica lui Moise şi a Pentateuhului, rămasă o limbă liturgică asemenea latinei în era modernă, ci aramaica, o limbă din familia de nord-vest a idiomurilor semitice la fel ca feniciana, moabita şi, desigur, ebraica. La rândul ei, aramaica, limbă ce avea să fie vorbită şi de Iisus, jucase rolul de lingua franca în Imperiul Persan, între secolele VII şi III î.Chr., într-un spaţiu întinzându-se din India până la Mediterana şi la Marea Roşie.

Alexandria versus Ierusalim

Se spune că cel mai important conciliu din întreaga istorie a religiilor monoteiste a fost cel de la Ierusalim din anul 50, când adepţii credinţei în Iisus, în frunte cu apostolii, s-au disociat definitiv de cei ce voiau s-o păstreze în cadrele mai vechi ale religiei iudaice. Cu textele sacre s-a produs un fenomen similar: creştinii au adoptat Septuaginta, în timp ce evreii elenofoni de pretutindeni rămaşi fideli credinţei lui Moise au produs noi traduceri ale Vechiului Testament considerate de ei a fi mai aproape de originalul ebraic. Tradiţia creştină şi tradiţia iudaică au mers în direcţii diferite, căutând să-şi reliefeze deosebirile.
Unele diferenţe existaseră şi înainte de separarea celor două credinţe. Bunăoară, celebrul pasaj din Isaia, cap. 7, reluat în Evanghelii: Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-i vor pune numele lui Emanuel. În textul ebraic, figurează un substantiv care înseamnă mai degrabă tânăra, fără a se preciza dacă este vorba de o fată sau de o tânără nevastă. Traducătorii Septuagintei au ales pentru acest termen echivalentul grecesc partenos, adică fecioară. Mai târziu, creştinii au interpretat bineînţeles faptul ca reprezentând o previziune a naşterii lui Iisus. Mult mai probabil însă, a apărut aici influenţa spiritului timpului, căci, cam tot pe atunci, începuse să capete circulaţie mai pronunţată legenda naşterii zeului persan Mithra, dintr-o fecioară, într-o peşteră, în prezenţa unor păstori.
În faţa expansiunii creştinismului, cărturarii evrei au optat pentru soluţii conservatoare: până în secolul IX după Chr., au pus la punct o versiune regularizată a Bibliei lor în ebraică. Au căutat să elimine toate contradicţiile sau inadvertenţele versiunilor mai vechi. Exista chiar credinţa că asupra casei în care se păstra un text sacru cu erori, avea să se abată nenorocul. De aceea această tradiţie ebraizantă a produs şi o categorie de profesionişti ai exactităţii textuale, filologi, transmiţători ai corectitudinii scrierilor şi îngrijitori ai acestora cunoscuţi sub numele de massoreţi. Fireşte că Biblia unificată de ei de-a lungul secolelor a căpătat şi ea atributul de massoretică sau Biblia de la Ierusalim.

Imposibila dublă sursă

Între Biblia de la Alexandria (Septuaginta) şi cea de la Ierusalim (masoretică) au apărut de multe ori diferenţe substanţiale. Cu toate acestea, în traducerea cea mai cunoscută în limba română efectuată de Vasile Radu şi Gala Galaction şi publicată în 1938, s-a ţinut seama în chip paradoxal de ambele tradiţii, căutându-se chiar concilierea lor. Soluţiile la care s-a ajuns sunt forţate. Pe de altă parte, această traducere vehiculează excesiv un limbaj slavizant şi arhaizant. De multe ori, versiunea din 1926 a lui Dumitru Cornilescu produce un sunet semantic mai modern.
Echipa de traducători coordonată de Colegiul Noua Europă îşi propune o expresie românească de o modernitate echilibrată şi o literaturitate neostentativă. Marele obstacol în calea proiectului nu îl ridică însă expresivitatea, ci timpul. Finalizarea traducerii e prevăzută pentru anul 2005, termen ce pare mult prea sever. Totuşi, bântuie deja zvonul încurajator că Andrei Pleşu a obţinut ca acest reper indicat de sponsor să funcţioneze doar ca o recomandare, nu neapărat ca o obligaţie.