Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O invenţie proletară a secolului XX: căsătoria din dragoste


Radu Sergiu Ruba

30.06.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unicul subiect apt a aprinde oricând volubilitatea unui spaniol este cel cu scenariile privind căsătoria arătosului, dar încă celibatarului prinţ moştenitor Filip. Zvonurile abundă în cazul lui don Felipe, mai cu seamă acum, când afacerea matrimonială a capetelor încoronate glisează uşor dinspre dreptul internaţional de care ţinea până mai ieri de facto, spre dreptul privat. Nu mai e obligatoriu ca prinţesa, mai mult sau mai puţin atracţioasă, mai ageră ori mai slabă de minte, să fie ţinută la cutie până ce-i va fi venit momentul de a funcţiona fără voia ei ca monedă de schimb în Dumnezeu ştie ce fel de pacte între state. Ultimul sfert al secolului XX a proiectat pe ecranele actualităţii spectacolul unor alianţe matrimoniale dintre alteţe princiare şi figuri ale lumii de rând, chiar dacă acestea din urmă proveneau din familii cu oarecare blazoane nobiliare, reale sau inventabile. Gheaţa se părea că a
spart-o chiar Charles, viitorul rege al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Numai că, la o privire mai atentă, se poate observa că şi el s-a strecurat de fapt prin falia produsă în blocul de tradiţii şi cutume de către un antecesor al său, regele Eduard VIII din aceeaşi casă domnitoare, care, în 1936, onorându-şi mai degrabă vocaţia de cavaler decât pe cea de cap încoronat, a renunţat la tron pentru a se putea căsători cu femeia pe care o iubea, o americancă divorţată cu destul de umile rădăcini ale genealogiei sale nu prea arborescente.

Chiar şi o femeie

Nu se poate spune că mentalitatea antică greacă nu a cochetat cu ideea iubirii conjugale. I-a ridicat la rang de mit pe Filemon şi Baucis care, fiindcă s-au iubit constant până la adânci bătrâneţi, au fost preschimbaţi de zei într-o pereche de tei spre a dăinui şi după moarte împreună. Acelaşi stil cultural a făcut personaj tragic din Orfeu câtă vreme el nu a izbutit să învingă, cu lira şi cu dragostea sa, moartea şi infernul de unde să-şi recupereze soţia, pe Euridice.
Numai că viaţa de zi cu zi în Grecia acelei epoci arăta cu totul altfel: ea se conforma mai curând confesiunii cvasi-involuntare a unui înţelept: Abia acum mi-am dat seama că sunt în stare să iubesc chiar şi o femeie. Alianţele matrimoniale vizau ţeluri economice, chiar şi civice cum ar fi mândria de a-i furniza cetăţii luptători. Cu excepţia curtezanelor şi a mamelor celebre, din vechea Eladă nu ne-au rămas figuri feminine semnificative. Poate doar Xantipa, soţia lui Socrate, stăpână a căminului, bună să-i dăruiască filosofului trei fii, dar altfel, prototipul nevestei rele de gură, sâcâitoare în timpul zilei, iar noaptea sforăind cumplit.

Non coitus

În lumea romană peisajul arată mult schimbat. Se înregistrează aici o libertate pe care femeia nu o va mai atinge în Europa decât în secolul XX. În principiu, căsătoria nu este admisă în afara liberului consimţământ al mirilor, atâta doar că, atunci când faptul nu coincide cu voinţa unuia dintre taţii tinerilor, ea poate să nu se producă. Singur pater familias dispunea de drepturi depline potrivit codului roman. Lipsa iubirii dintre soţi ori a unuia dintre ei putea fi invocată însă şi admisă ca motiv de divorţ. Un dicton proclama că: Non coitus matrimonium facit, sed maritalis affectio – nu împreunarea săvârşeşte căsătoria, ci afecţiunea dintre soţi.

Darul dimineţii

Între secolele V şi XI, biserica, privilegiind libertatea individuală conform principiilor evanghelice, a încurajat alegerea liberă a partenerului de viaţă. Cel puţin în predici, ea a rămas constant pe această poziţie în intervalul menţionat. Atitudinea sa era susţinută şi de puternica influenţă în epocă a dreptului germanic din era precreştină a acestor triburi. Tacitus descrisese deja modul în care se efectua căsătoria la germani: liberul consimţământ al mirilor era condiţia de bază, netulburată de vreun amestec din afară. Singura obligaţie a mirelui fiind de a-i oferi alesei sale un cadou în ziua următoare nopţii nunţii, în semn de recunoaştere a virginităţii acesteia. Tradiţia purta numele de Morgengabe – darul dimineţii.

Fuga în lume

O dată cu secolul XII, în Occident, dreptul roman câştigă preponderenţă asupra instituţiilor de sorginte germanică. Se impune regula ca băieţii de până la 25 de ani şi fetele sub 20 de ani să nu se poată căsători fără acordul patern. Devine curând evident că nici peste aceste vârste nu aveau cum să o facă de capul lor, deoarece lenta dezvoltare economică a Apusului atrage în acest proces viaţa privată a oamenilor, judecând-o, pe cât posibil, cu măsura valorilor materiale. Ca şi în mediile aristocratice unde alianţele matrimoniale ocheau ţinte politice şi economice precise, oamenii de rând inventează cântarul de zestre, mai cu seamă pe cel pentru dota miresei. Ascensiunea burgheziei consolidează noua mentalitate, iar la Conciliul de la Trento din a doua jumătate a secolului XVI, Biserica Catolică le dă părinţilor dreptul de a-i dezmoşteni pe fiii şi fiicele lor de peste, nota bene, 12 ani care ar îndrăzni să fugă de acasă pentru a se regăsi împreună. Este era mariajelor aranjate, a tratativelor matrimoniale încă din primii ani de viaţă ai viitoarelor cupluri.
Regimurile democratice de mai târziu, cu împroprietărirea ţăranilor, nu fac decât să întărească mentalitatea căsătoriei dotale şi a aranjamentelor în materie. Viclenii grobiene în maniera celei a lui Ion al Glanetaşului se insinuează pretutindeni. Cei ce se iubeau cu adevărat nu aveau decât o singură şansă: să-şi ia lumea-n cap. După descoperirea Americilor, ispita a devenit mult mai mare şi mai riscantă, pe măsura noii lărgiri a orizontului.

Aerul oraşului

Aerul oraşului te face liber, e o expresie medievală inventată de ţăranii fugiţi de pe marile latifundii şi stabiliţi prin cetăţile independente faţă de puterea nobiliară sau regală. Ea se aplică însă şi şanselor iubirii o dată cu apariţia marilor oraşe şi a aglomeraţiilor proletare. Fireşte că şi altădată, săracii lumii şi-au putut pune pirostriile fără vreo ingerinţă a valorii şeptelului pe care nu-l aveau în bătătură. Dar industrializarea din secolul XIX a putut să dea un caracter mai de masă opţiunii afective neîngrădite a tinerilor în faţa altarului şi a primarului. La început, nu a fost vorba de oameni bogaţi, ba chiar dimpotrivă. Oricum, din dragoste au prins a se căsători masiv clasele salariate. Tendinţa s-a extins de aşa manieră încât astăzi, o lume civilizată nu poate fi concepută fără liberul consimţământ matrimonial. S-a dovedit însă în timp că la nivelul valorilor intime ale existenţei, pe treptele sociale mai modeste, libertatea de opţiune şi de acţiune este mai prezentă şi mai activă.
Doar mediile monarhice rămăseseră, în a doua jumătate a secolului XX, în afara acestei democratizări a instituţiei matrimoniale, cu toate că gestul lui Eduard VIII ar fi trebuit să dea mai mult de gândit. Dacă admitem că prinţul Charles al Regatului Unit a spart semnificativ şi definitiv gheaţa tradiţiei matrimoniale intermonarhice, trebuie să remarcăm totodată că el a declanşat o avalanşă de fisuri şi de desprinderi din banchiza trecutului. L-au urmat principi din Scandinavia, Japonia şi Benelux. Această democratizare a instituţiei matrimoniale la toate nivelurile lumii, această modernizare a formei în raport cu fondul afectiv, trimite gândul înapoi, în era romantică, acolo unde se poate vorbi fără ocol de Amorul Vrăjitor care răzbate pretutindeni, ignorând cele mai insurmontabile diferenţe de relief social şi deschizând cele mai straşnic ferecate porţi.






Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer