Post-neo-panoptismul (III)

Happy biometry: living "in"-visibility

Între "vechea" transparenţă-vizibilitate, aceea, încă, imaginală, şi noua transparenţă-vizibilitate, aceea a scanarii în flux continuu a "omului" pînă la "uman", a eliberării reziduale a omului, cu imaginile sale, prin disocierea sa în "resurse umane", "portret" informaţional-tehnologic pertinent pentru noua economie a producţiei de putere, între aceste două vizibilităţi, una "veche", definind azi stările "de excepţie" şi spaţiile punitive, şi una nouă, care defineşte însăşi "normalitatea" vieţii în societăţile noastre, între vechea transparenţă-vizibilitate care opera cu imagini ale omului, şi la care arta, avea, prin urmare, acces, şi noua transparenţă-vizibilitate în care omul a devenit, din emiţător-producător şi receptor-destinatar-beneficiar de informaţie-putere, aşa cum era în vechiul, azi atent circumscrisul, vizibilul regim de vizibilitate, în care aşadar, omul, devenit "resursă umană", este mai mult mediu, releu şi canal, între aceste două regimuri ale vizibilităţii, omul se află, astăzi, ca între două lentile, ca între două ecrane, plastifiat. Adică, în paranteză spus, tocmai termenul, stadiul pe care îl ocolesc recentele şi pasionantele discuţii, abia incipiente, în jurul conceptului de plasticitate iniţiate de către Catherine Malabou (Nota 1). A devenit acea Dead Part sau Dead Zone dintre turnul central şi zidul circular periferic ale Panopticului lui Bentham.

Omul contemporan se află plastifiat între două vizibilităţi: una, concedată, care lucrează cu imagini pe care şi le dispută media şi artele, şi o alta care trece de om, prin om, scanîndu-l pînă la "uman", şi care constituie nivelul cu adevărat important pentru o analiză critică. Între des-figurarea care operează cu imagini şi de-figurarea care trece dincolo de imagini, realizînd un fel de televiziune live de date şi informaţii pertinente, viteză care determină producerea puterii ca supra-putere continuă, omul a devenit un mediu încadrat de continuum-ul tehnologic.

Conform analizei lui Gilbert Simondon (din Cursul despre Percepţie (Nota 2)), tehnologia media a exploatat deficienţele de percepţie ale simţurilor, dificultatea naturală de constituire a percepţiei utile. Importante pentru om, spune Simondon, sînt acele aparate care facilitează o percepţie practică utilă în condiţii de excepţie, extreme, în medii în care perceptibilitatea, şi aşa natural redusă, anevoioasă, devine şi mai greu de realizat. O bună percepţie împiedică producerea de accidente. Mediile periculoase, "de excepţie" sînt cele de viteză, de acţiune în flux. Or, vechea condiţie hodologică "de excepţie" a devenit, astăzi, normală, curentă, de zi cu zi. Trăim, de fapt, tot mai periculos: oameni-soldaţi, indivizi-piloţi, "servomotoare" mobilizate permanent într-o adevărată "ontology of the enemy" (Nota 3).

Trăim între imperceptibilul pe care îl favorizează tehnologiile media şi cu care se luptă, cu care se pot lupta artele, şi hiperceptibilul pe care îl produce conectivitatea şi portabilitatea contemporane, plastifiaţi între omni-vizibilitate şi trans-vizibilitate. Continuum-ul tehnologic, nonseparatibilitatea definesc noua condiţie, biometric-"umană", a omului, omul "ultrauman" şi "ultraumanizat", omul înecat în "uman", subminat prin "uman", biometrizarea existenţei, existenţa, în franceză, "biométrisable" devine tot mai mult o existenţă "bio-maîtrisable". Noua vizibilitate este "in"-vizibilitate: imperceptibilul ca o condiţie-"cadru" a hiperceptibilităţii.


Arta ca spaţiu public: des-figurarea împotriva de-figurării

Ce mai poate face, în aceste condiţii, arta? Ce mai poate să facă arta în momentul cînd imaginalul, imaginea, fie şi multiplu desfigurată, nu mai contează decît ca joc şi convenţie socială, cînd des-figurabilitatea este concurată de de-figurativitate?

Ea poate reface distanţa, spaţierea, denunţînd procesul accelerat, deja împlinit, de fuziune şi de osmoză a umanului cu tehnologia, de reducere a "omului" la condiţia de mediu şi de releu între "uman" şi tehnologic, care devine astfel uniform bio-tehnologic. Arta contemporană reface în acelaşi timp corpul, corporalitatea şi ustensilitatea, ustensilul, denunţînd falsele continuităţi scientist-naturalizate om-mediu, împotriva osmozei uman-tehnologice, împotriva "echipatiei" şi a conectării portabile, a omului-cîmp.

Virtutea imaginilor virtuale constă în inducerea unei actualizări la rîndul ei virtuale, care nu depăşeşte cîmpul virtualului pe care, din contră, îl extinde necontenit, virtualizînd întregul cîmp al realului. Or, pînă de curînd, imaginile virtuale tehnologic produse mai beneficiau, încă, de un "corp" tehnologic, de aparate vizibile, care mai puteau, încă, să atragă atenţia asupra artificialităţii lor tehnologice. Urmînd însă tendinţa produselor şi a proceselor lor, aparatele înseşi se "virtualizează", devenind aidoma imaginilor, după chipul şi asemănarea lor, tot mai plate, mai strivite, mai plastifiate, mai incorporale, dispărînd vertiginos. Abia acum imaginea devine cu adevărat ideală, fără corp tehnologic, gata să se somatizeze în idealitatea imaginarului uman.

Aici intervine - sau trebuie, urmîndu-şi, suprem animalic, instinctul, să intervină - arta: refăcînd şi manifestînd exterioritatea "sinaptică" (cf. J.-P. Changeux (Nota 4)), delimitarea corpului în mediu împotriva transformării umanului în cîmp şi refăcînd, corelativ, ustensilitatea: tehnici existenţiale împotriva tehnologiei, etică împotriva estetismului tehnologic ambiental (forme simbolizînd, indicînd şi inducînd fluxul, forme de flux, forme fluide, care trimit inclusiv figural una la alta, simbolizînd procesele tehnologic-economice de piaţă, autoreprezentîndu-se: forme-vectori, forme-timp). Arta reface spaţiul public, recondiţionînd omul în noul cîmp "ultraumanist" al "umanului". Arta redă manualitatea, bricolajul existenţial, indicînd o posibilă, greu de întrevăzut, condiţie post-tehnologică a omului: renaşterea mîinii, a ochiului, neo-tactilitate în vederea unei redistanţări a omului.

În mediul-cadru imperceptibil de hiperceptibilitate în care trăim, în acest veritabil comunitarism, naţionalism, comunism al maşinilor şi cu maşinile, arta ne reaminteşte urgenţa găsirii unei căi spre refacerea nivelului de perceptibilitate în condiţii extreme, a căii - hodos - în teritoriu advers, minat, în care zgomotul îl constituie celelalte mesaje. Reface pragul minimal de perceptibilitate.

Pentru a reveni şi a încheia, numai în acest sens cred că trebuie aplicate la situaţia "ultraumană" a omului contemporan concepte precum cele de "viaţă nudă" (G. Agamben), de "panoptism" sau de "biopolitică" (M. Foucault). Producţia de putere a fost retrocedată, economic, "societăţii civile", iar aceasta, rămasă, delegată învingătoare, "face fotografii", produce, schimbă şi consumă frenetic imagini de sine, fericită să se regăsească pe sine, să se hiper-neo-perceapă "in the new field of visibility" în care, de fapt, cîmpul este ea însăşi, oferindu-se ca mediu de hiper-perceptibilitate şi de trans-vizibilitate, de codificare-recodificare scientist-economică: "umanul prin "om", din om.

O nouă umanitate apare: noi fuziuni, noi osmoze, noi alianţe sînt în curs. Arta propriu-zisă "dispare", se resoarbe, "coboară", "decade" şi devine util-invizibilă, redevenind ars şi teckne, artă a existenţei hiperceptibile în imperceptibil. Vă spune asta cineva obligat să înveţe a pîndi tranziţii şi a transforma permanent tehnici de supravieţuire în arte de viaţă.


Referinţe:

 Nota 1: Catherine Malabou, L'Avenir de Hegel. Plasticité, temporalité, dialectique, Paris Vrin, 1996; (dir.), Plasticité, actes du colloque du Fresnoy, Paris, Éditions Léo Scheer, 2000; Que faire de notre cerveau?, Paris, Bayard, 2004; La plasticité au soir de l'écriture. Dialectique, destruction, déconstruction, Paris, Éditions Léo Scheer, 2005. (înapoi)
 Nota 2: Gilbert Simondon, Cours sur la Perception (1964-1965), Éditions de la Transparence, 2006. (înapoi)
 Nota 3: Cf. Peter Galison, "The Ontology of the Ennemy: Norbert Wiener and the Cybernetics Vision", Critical Inquiry, no 21, pp. 228-266, apud. Céline Lafontaine, L'Empire cybernetique. Des machines à penser à la pensée machine, Paris, Le Seuil, 2004, pp. 33-38. (înapoi)
 Nota 4: Jean-Pierre Changeux, L'homme neuronal, Paris, Fayard, 1983. "Synapse: jonction entre neurones, mais aussi entre neurones et d'autres catégories cellulaires (cellules musculaires, glandulaires). A son niveau, les membranes cellulaires de la terminaison axonale et de la surface innervée se juxtaposent, mais ne fusionnent pas" (p. 414): "membranele celulare (...) se juxtapun, dar nu fuzionează" (sublinierea mea). (înapoi)