Balaurul venea tare din dreapta, da era o curbă mică și vorbea la telefon și era blond. Io am pus frână călcând mortal trei panseluțe din giratoriu ăla nou a lu domn primar, care nu știu ce căuta în mijlocul drumului. Eu? Nu, giratoriu. Și el a intrat în mine. Giratoriu? Nu, balaurul. Ascultă duduiță, te rog și please, azi dimineață mi-a născut nevasta, eu sunt la datorie, în loc să-mi țin în brațe bijuteria coroanei, care zice nevasta c-a ieșit negru din cauza la coca cola și la viața gri, so, ai permisul sau nu?
Vero Anttheia Teodoru
Am n-am treabă la ora opt trecute fix mă duc la târg. Duminica, maidanul de obicei pustiu, e plin de viață. Sunt doar două tarabe, restul precupeților cu marfa pe jos. Papuci din plastic, rochii de stambă, ligheane, flanele, zarzavat, de toate. Într-un capăt grătarul cu mici mustind de zeamă răspândește aromă în tot satul. Sper să prind și eu. Înghesuială. Mai dau o roată, întreb prețuri. Apoi totul se stinge brusc. Printre cartoanele mânjite cu muștar câțiva câini amușină. Mirosul mă însoțește până acasă.
Carmen Tot
De două zile bateriile nu tăceau. Ne târam ca viermii prin pământul destupat, forme brune mușcătoare de glod, scuipând negru și prevestind moartea, dar moartea eram noi, în noi, doar poza mamei de nu s-ar uda, m-a născut într-o zi ca asta. Apoi am văzut satul în față, cu turla bisericii luminată de soare. Într-un zăvoi, o fată scotea apă din izvor și cânta de iubire. M-am năpustit, ea a urlat și eu am râs sărutându-i poala rochiei rupte, sub fluieratul mierlelor și am strigat: nu murim, mai avem viață de trăit.
