Scobitoarea scobea scorbura alveolei unei foste măsele când în spatele taximetristului urcă cineva. Bună. Liber?, se auzi vocea plăpândă de cărăbuș a unei fetițe. Mmda, mormăi șoferul sastisit. Unde mergem? Acasă. Aha, și asta unde-i? Tu pornește mașina și eu o să te direcționez. Mbine, își drese o flegmă și porniră. Cursa fusese destul de liniștită, ici-colo câte un la stânga, la dreapta, tot înainte, apoi un aici, vă rog, care-l împietri pe bărbat. Ajunse la cimitir, iar fetița era de negăsit.
Ioana Clara Enescu
Citise mesajul de sute de ori. Poate n-am înțeles eu bine, murmura, așteptând ca gândul acesta să-i scoată din inimă cuțitul înfipt de câteva vorbe, politicoase e drept, prin care era anunțat că, începând de a doua zi, editura rezilia contractul cu ultimul scriitor al umanității, după cum zicea, cu litere mari, aurii, la final. Se apropie de fereastră și privi ploaia căzând peste oraș. Se simțea cumplit de singur și de inutil, întocmai unui izvor care a aflat că oamenii își pot face singuri apa.
Monica Stoian
Am călcat mereu strâmb. Așa m-am născut, cu articulația călcatului drept defectă. M-am dus la doctori să mă repare, să nu trăiesc așa toată viața. Au spus că n-au ce face și dacă nu mă doare când calc, să stau așa. Cel mult, când începe să doară, să mă întorc la ei. Călcam strâmb ori de câte ori nu puteam să calc drept. De la o vreme calc cum trebuie. Cam de când ai apărut tu. Aproape că uitasem că m-am născut cu defectul ăsta până când, articulația a început să doară. Iar călcasem strâmb. N-ai?
