Ia uite-o p-aia, mă. Câtă coajă de portocală pe coapse, oare nu se uită-n oglindă. Și cea de colo, îi atârnă colăceii unul peste altul, zici că-i logo-ul Michelin. Asta de trece acum are fundul cât banița. Ia uite una bună. Ah, de fapt nu, are profilul plat. Cea de fuge după plod, păcat de ea. Alăptat în exces. Suspină. N-am baftă. Am venit aci să-mi clătesc ochii și uite ce primesc. Se așază mai bine pe șezlong, ca un șef. Își mângâie burta revărsată și râgâie din rărunchi. Măcar atâta satisfacție pe ziua de azi.
Florin Tamaș
Piele, mai pune și tu ceva pe foc. Boss, mai am decât coada de tomahawk. Arde-o. Și pe urmă ce facem, dacă vine grizzly? Îl legăm cu funia lui Hatatitla și îl învârtim. Și Iltschi? Să stea pe fază când fugim. Boss, am citit că ăsta prinde 56 la oră. Piele, tu poți citi? Poți scrie? Păi, boss, cine crezi că i-a dat lui Karl May manuscrisele pentru Winnetou? Băi, piele, îmi schimb părerea despre tine. Hai să ne cunoaștem mai bine. Eu sunt Lex Barker. Încântat, eu sunt Pierre Brice. Maestre, dublă te rog, cu artiștii.
Titela Durnea
Așteptarea a luat sfârșit. Sibiu, 13. Lume variată, unită ombilical de emoție. Sala neobișnuită. Rece. Un fundal sonor ce îmi contractă mușchii încrețind pielea. Apoi, întuneric. Rapace, monologuri consecutive și decor pun stăpânire pe mintea mea. Mă învârt în carusel două ceasuri cât două eternități. Prin iad și rai, dorințe carnale și întrebări existențiale, decadent și burlesc, vătămare de trup și suflet. La final, conștiința decide cine-i boss-ul. Nu-i despre cuvânt. E despre trăire. Chapeau.
