El va fi lansat în sălile din România la toamna anului 2023, fiind anterior arătat publicului la TIFF 2023.
Prin traiectoria celor două foste colege la Medicină în București, care trec prin experiențe asemănătoare la mii de kilometri distanță, Vlad Petri caută similitudinile dintre două țări care, deși separate de mii de kilometri, au cunoscut dictaturi și revoluții confiscate. Așa cum spune regizorul mai jos, el e interesat de istorii și tipare paralele, dar și de tonurile de gri dintre speranță și dezamăgire.
Pe lângă faptul că Iranul e în prezent o zonă fierbinte și că orice film despre el e văzut și ca un mesaj de susținere pentru cetățenii lui, filmul a stârnit interes la Berlin și pentru cum folosește documentele vizuale și scrise, lăsând loc unei zone de mister dintre real și plauzibil. De aici a plecat și interviul realizat cu Vlad Petri.
Vlad Petri a câștigat trei premii Gopo: Tânără Speranță în 2015 pentru București, unde ești? și de două ori Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj documentar pentru Cerbul a trecut prin fața mea în 2021 și Același vis în 2022. Pentru Același vis a primit o Mențiune Specială la Festivalul de la Sarajevo.
Iulia Blaga: Cred că vei avea multe întrebări din public la proiecțiile din festivaluri și printre ele sigur vor fi și unele la care te aștepți. Cum ar fi, firește, dacă cele două eroine sunt persoane reale, așa cum sugerezi la final. Ce e adevăr și ce e imaginație în povestea Mariei și a Zahrei, ale căror scrisori sunt citite de Victoria Stoiciu și Ilinca Hărnuț?
Vlad Petri: Personajele filmului, Maria și Zahra, sunt inspirate de documente găsite în arhivele CNSAS (scrisori, documente de urmărire, fișe de studii) de către istoricul Mihai Burcea. Scrisorile pe care ele și le trimit de-a lungul anilor au la bază această documentare, însă textele sunt scrise de Lavinia Braniște.
I.B.: Ai plecat de la faptul că cei doi dictatori, Khomeini și Ceaușescu, au murit în același an și ai construit plecând de la aceste destine (individuale, colective) în oglindă sau ai descoperit mai întâi documente?
V.P.: Nu știam în ce an a murit Khomeini când am început lucrul la acest film. Mă interesa, ce-i drept, o construcție în oglindă, dar mai mult eram curios de revoluțiile din aceste două țări și de poveștile personale ale oamenilor. Eram preocupat de aceste două figuri patriarhale, de semizei, ale lui Ceaușescu și Khomeini, de felurile în care ele s-au reflectat în propaganda de stat și mă gândeam și la poveștile mamei mele din studenție, la anii '80. Din discuțiile cu ea și din documentele de la CNSAS mi-a venit ideea să pun în dialog poveștile individuale cu politicile de stat și cu propaganda oficială.
I.B.: Cât de greu a fost să găsești conceptul filmului?
V.P.: După ce m-am hotărât că asta e direcția, povestea celor două femei în paralel sau în contradicție cu propaganda de stat, lucrurile s-au legat foarte bine. Lavinia Braniște, în calitate de co-scenaristă și scriitoare, a fost foarte încântată de propunere, producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan a venit cu sugestii foarte bune legate de partea creativă a procesului de producție, iar încrederea că acest concept stă în picioare a venit după prima perioadă de montaj, când împreună cu monteurul Cătălin Cristuțiu am ridicat fundația filmului, am găsit structura și ne-am dat seama că stă în picioare. Mai departe, procesul de montaj a fost continuat de Dragoș Apetri și lucrurile, treptat, au prins tot mai multe direcții și tot mai mult contur.
I.B.: Care a fost gradul de dificultate al obținerii materialelor de arhivă - mai ales cele din Iran? Menționezi pe generic o arhivă de filme pe 8 mm al căror autor vrea să rămână anonim. Ai, de asemenea, un coproducător iranian a cărui identitate nu o dezvălui. Cât de greu a fost să-l găsești și la ce se expune?
V.P.: Cu arhivele din Iran a fost foarte dificil. După mai multe încercări nereușite, am găsit o persoană dornică să ne ajute, care ne-a trimis imagini foarte bune. Am ales în film și arhive filmate de cameramani din Vest, aparținând unor persoane fizice sau unor agenții de presă, dar pe mine mă interesau arhivele produse în Iran, nu îmi doream o privire din afară, ci una care să vină dinspre iranieni, pe de-o parte, și dinspre regimul de acolo, pe de altă parte, subscrisă intenției mele de a dezvălui resorturile propagandei.
De la săpat după arhive în Iran până la trimis și ajuns la noi a fost o cale lungă. Persoana cu care am lucrat a trebuit să declare că lucrează la un proiect personal, să aibă grijă cum ni le trimite, ce tip de vpn-uri folosește, iar uneori internetul mergea foarte prost, ajungeau doar fragmente, bucăți, kilobiți. Procesul era într-un fel similar cu cel de lucru cu arhivele, când construiești un film din bucăți și adaugi piesele unui puzzle în încercarea de a ajunge la un tot coerent.
I.B.: Ai, de asemenea, un coproducător croat. Bănuiesc că prezența lui nu se datorează doar nevoii de a completa bugetul.
V.P.: În Croația am găsit câteva imagini de arhivă care mi se păreau potrivite pentru film, am făcut foley acolo (sunete special înregistrate pentru film), grafică, am lucrat cu un compozitor, Filip Sertić, care a compus muzică specială pentru film.
Imagini care par filmate în aceeași zi, la 43 de ani distanță
I.B.: Sunt atât de actuale imaginile cu femei iraniene fără hijab care protestează pe străzi cerând să fie tratate egal cu bărbații! Dacă n-ar fi hainele pe care le poartă și calitatea imaginii, n-ai spune că e anul 1979, ci 2022. Cum ai ales imaginile care să intre în film?
V.P.: Uneori am ales imaginile în funcție de textul scrisorilor, fie că îl contraziceau, fie că îl susțineau, iar alteori le-am ales în funcție de evenimentele politice sau de interesul pentru anumite teme propuse de imaginile de propagandă. Descoperirea imaginilor cu femeile care protestează pentru drepturile lor, din 1979, la scurt timp după înfăptuirea revoluției din Iran, a fost și pentru noi o revelație, mai ales puse în dialog cu imaginile din toamna anului trecut (2022). Sunt 43 de ani între ele, dar par filmate în aceeași zi.
I.B.: Ai văzut, într-adevăr, toată arhiva de la Sahia ca să alegi imaginile despre România?
V.P.: Am văzut multe arhive Sahia, am început vizionările în 2020, în timpul pandemiei și am văzut ultimele bobine în 2022. A fost un proces foarte plăcut, e impresionant să stai la masa de montaj și să descoperi lucruri direct pe peliculă, să iei notițe, să pui semne în rola de film, după care să le vezi din nou, digitalizate. Fără ajutorul întregii echipe de la Arhiva Națională de Filme, în patrimoniul căreia se află documentarele Sahia, nu aș fi putut termina acest film. Țin să îi mulțumesc doamnei Cornelia Tălângă, care s-a ocupat de găsirea efectivă a filmelor, pe baza unor indicii generale și uneori vagi date de mine, și care s-a dedicat mult acestui proiect.
I.B.: Cum ai scris scenariul împreună cu Lavinia Braniște? Spectatorul care nu știe nimic despre film are până la final sentimentul că scrisorile sunt reale.
V.P.: Am avut mai multe întâlniri cu Lavinia, am discutat despre posibilele trasee ale acestor două personaje, ea a scris textele din scrisori, le-am confruntat cu imaginile, au fost multe deplasări pe ruta montaj-text, pentru că de multe ori textul nu funcționa prea bine în tandem cu anumite imagini, așa că trebuia să modificăm, să rescriem. În cazul României și al personajului Mariei, acolo sunt atât lucruri personale, pe care mi le-a povestit mama mea, mai sunt și detaliile biografice ale Laviniei legate de mama ei, iar în cazul Zahrei e o documentare lungă, pe care am făcut-o împreună cu Lavinia, coroborată de discuțiile cu femei din Iran și cu informații din dosarele de la CNSAS. Am avut și o consultantă din Iran, Shirin Kalantar, care e traducătoare și scriitoare.
I.B.: Care a fost algoritmul montajului? După ce criterii te-ai ghidat?
V.P.: Structura principală s-a construit în jurul textului scrisorilor. Au fost importante pentru mine evoluția personajelor, evenimentele la care cele două femei au luat parte, printre ele făcându-și loc arhivele care le susțineau sau contestau poveștile. Erau imagini de care eram evident atașați la montaj, dar ambii monteuri cu care am lucrat sunt suficient de experimentați ca să își dea seama că uneori, chiar dacă e foarte dureros, trebuie să renunți la unele imagini puternice și valoroase, pentru că ele nu funcționează decât local, la nivel de secvență și confuzează sau îngreunează filmul.
Destine care se pot reflecta în mii de oglinzi
I.B.: În documentarul tău precedent, Același vis, puneai în oglindă România și Afganistanul. Simți nevoia să vorbești și despre țara ta - ești cunoscut aici pentru implicarea ta civică - sau ai descoperit că istoria lucrează după aceleași tipare și destinele tuturor oamenilor comunică?
V.P.: Mă interesează istoriile paralele care au tipare similare în țări și perioade diferite și mă preocupă în special Europa de Est și Orientul Mijlociu, și unele țări din aceste regiuni care poate ies din tiparele societăților vestice și care sunt bazate pe modele alternative și contestatare, atât din punct de vedere cultural, cât și politic.
I.B.: Crezi că e posibil, pe dedesubtul plăcilor tectonice ale istoriei, ca o revoluție reușită sau nereușită să determine altă revoluție (ne)reușită la mii de kilometri distanță?
V.P.: Chiar mă gândeam la un moment dat să fac un film despre faliile dintre plăcile tectonice și cum aceste falii se oglindesc la suprafață în cartografierea socială a oamenilor și nu e o idee pe care am abandonat-o. Acum, când lumea e interdependentă prin intermediul internetului global, cred că ideile călătoresc cu ușurință între țări și regiuni chiar foarte îndepărtate între ele, iar destine similare cu ale Mariei și Zahrei se pot reflecta în alte mii de oglinzi.
Vorbind despre falii, nu pot să nu mă gândesc la tragedia din februarie 2023 din sud-estul Turciei și din Siria, regiuni în care am călătorit în trecut și în care îmi doresc ca lucrurile să revină cumva la normal și oamenii să găsească puterea să treacă peste această nenorocire. Acolo, faliile au schimbat complet destine și au oprit timpul în loc.
Treptele dintre speranță și dezamăgire
I.B.: Sugerezi în film o posibilă poveste de iubire dintre cele două eroine și o faci cu discreție, ca și cum ai vrea să nu le expui retroactiv. A existat o asemenea poveste în documentele pe care le-ai găsit la CNSAS sau ai considerat că acest lucru ar fi întregit tabloul feminității eliberate pe care îl suprapui peste destinele istorice ale celor două țări?
V.P.: Cred că Maria și Zahra sunt două femei care au o legătură foarte apropiată, intimă, uneori par a fi aceeași imagine reflectată într-o oglindă și recompusă din fragmente. Sunt două femei care se susțin reciproc în momente de criză și prin scrisorile lor luptă cu normele sociale impuse de două regimuri obtuze. Nu cred că e ușor de definit o relație între doi oameni și mai ales de stabilit granița de unde se manifestă iubirea fizică. Unele lucruri în film nu sunt clar definite și mi-aș dori ca spectatorii să tragă propriile concluzii.
I.B.: Zahra scria după ce Khomeini ajunge la putere că nu-i pare rău că a crezut și participat la revoluție pentru că a văzut multă speranță pe străzi. Iar Maria, în 1990, îi scrie: "Se presupune că suntem liberi, dar știu de la tine că victoriile pot fi confiscate." Cum pui tu, Vlad Petri, semnele de punctuație dintre speranță și dezamăgire?
V.P.: E un film despre speranțe, despre încrederea în schimbare, despre dorința de a trăi într-o altă lume, mai bună, egalitară, dar tocmai acele semne de punctuație sunt, cred, cele mai dificile, acolo e spațiul în care apar întrebările, ezitările, fricile. A meritat să risc? A meritat schimbarea? E oare mai bine acum? Cum s-a schimbat viața mea? Nu vreau să trag concluzii și să arăt lucrurile în alb și negru în acest film, mă interesează mai mult tonurile de gri, acele trepte dintre speranță și dezamăgire și semnalele pe care le putem trage de acolo pentru viitor.
I.B.: Au existat documente pe care le-ai găsit și care erau prea riscante pentru a intra în film?
V.P.: Au fost arhive cu oameni care nu voiau să fie expuși și arhive filmate de persoane a căror siguranță ar fi fost pusă în pericol, mai ales în cazul Iranului.
I.B.: Cât de curând crezi că filmul tău va putea fi arătat în Iran?
V.P.: Bună întrebare, nu am nicio idee. Nu cred că actualul regim ar fi interesat să arate un film în care se discută despre drepturile și emanciparea femeilor.