Dan Lupu: Noul spectacol în care te putem vedea la Teatrul Metropolis, Balerinele acvatice, prezintă o realitate destul de apăsătoare dacă stai să te gândești la vârsta aproximativă a personajelor. Cât de complicat e să fii tânăr în societatea de astăzi?
Marius Boboc: De felul meu, eu am tot timpul tendința să mă concentrez pe partea plină a paharului, însă nu pot să nu observ și lucrurile mai puțin bune, lucrurile sterile de sens care se întâmplă în jurul meu.
Recunosc că am avut norocul să fiu implicat constant în ultima vreme în proiecte mișto cu oameni de la care am avut de cele mai multe ori lucruri bune de învățat, cu multe drumuri deschise în fața mea și multe întâlniri cu publicul. Așadar, lucrurile merg foarte bine în ultima vreme. Resimt însă lipsa timpului pentru mine însumi și asta poate afecta uneori echilibrul personal. Ca să-ți răspund la întrebare: nu e chiar ușor, dar e frumos dacă reușești să fii mai atent și, poate, să cultivi întâmplările frumoase. Altfel e destul de greu pentru că, n-avem ce să facem, trăim într-o lume din ce în ce mai superficială, cu extrem de multe schimbări, e greu să te poziționezi.
De altfel fiecare timp și fiecare societate au avut și vor avea, cred eu, și aspecte bune și mai puțin bune. Ceea ce cred că trebuie să facem, este să prețuim și să ne bucurăm de ceea ce este bun, să identificăm și să ne străduim să înlăturăm tot ceea ce nu funcționează pentru noi, ce este nefiresc și apăsător. Teatrul cred că poate ajuta foarte mult la acest lucru.
D.L.: Dacă tot am dus discuția în direcția asta, cum e pentru tine începutul de drum în meseria pe care ai ales-o?
M.B.: Unul bun. Cum spuneam, am cunoscut oameni minunați de la care am învățat foarte mult, însă ce mă bucură cel mai tare este feedback-ul pe care îl primesc deopotrivă de la spectatori și oamenii din industrie. Mi-am făcut mulți prieteni în ultimul an și am avut ocazia de câteva ori să trăiesc momente pe care în urmă cu ceva timp doar mi le-aș fi imaginat.
D.L.: Ai jucat în filmul Metronom, onorat la Cannes 2022 cu un premiu important, premiul de regie al secțiunii Un Certain Regard. Povestește-ne puțin cum ai fost distribuit, cum a fost la filmări și, poate, câteva lucruri despre interacțiunile cu publicul!
M.B.: Ca mai toate proiectele din meseria mea, lucrurile încep cu un casting. Am fost, am încercat să înțeleg cât mai bine situația deși, între noi fie vorba, nu mi-e foarte aproape: e de necrezut astăzi că a existat un timp în care era ilegal să asculți muzica preferată. Într-un final am luat proba.
Filmarea a fost o experiență extraordinară (deși a trebuit să mă tund la un moment dat - dar, optimist fiind, mi-am zis că era vară și că mi-a prins bine). Am avut ocazia să fiu pe un platou de filmare unde am văzut cum pot fi făcute lucrurile în film la un standard înalt, cum și cât lucrezi la un proiect de genul acesta.
O altă bucurie a fost întâlnirea cu publicul din cinema și din festivaluri. E plăcut să interacționezi cu ei, să discuți, să afli noi păreri și să vezi în câte feluri se poate înțelege munca ta. A fost emoționant să ne întâlnim cu oameni care au trăit perioada din film. Lor filmul le-a trezit amintiri de tot felul.
D.L.: Cum ai descrie experiența de pe un set de film versus cea de pe scenă? Te atrage una mai mult ca alta?
M.B.: Pentru mine sunt diferite: la teatru ai confortul repetițiilor, al echipei care știe foarte bine spectacolul, bucuria interacțiunii directe cu diferitele feluri de public în momente diferite din viața ta, însă odată ce începe spectacolul nu mai poți da stop, e totul 'aici, acum'. La film ai confortul unei alte duble dar și presiunea unei echipe, uneori și de 70 de oameni, care stau 'după tine'. Poate fi o experiență mai spontană, timpul de repetiție e altul, la fel și cel de filmare. Din păcate la noi proiectele de film sunt mai rare, ceea ce înseamnă și că poți ajunge mai greu pe un platou de filmare. Teatrul însă ne oferă șansa să intrăm în mod constant în legătură cu publicul și să evoluăm astfel ca artiști.
D.L.: În spectacolul Balerinele acvatice personajele interacționează între ele via public, de ce ați ales acest gen de raportare?
M.B.: Alegerea nu a fost a noastră, ci a Monicăi (Stoica, regizoarea spectacolului), în urma situațiilor de joc create la repetiții. Noi actorii a trebuit apoi să ne-o asumăm. Nu vine firesc modul acesta de comunicare deoarece pe scenă încercăm să fim cât mai mult în relație cu partenerul, însă a fost interesant să-l descoperim și, în final, am avut ocazia să observam mai bine publicul și să ne ghidăm după emoția lui, după reacțiile iscate de momentele din spectacol.
D.L.: Care e gândul cu care crezi că pleacă spectatorii din sală la finalul spectacolului vostru?
M.B.: Într-o lume bombardată de emoji, cu relații umane care se trăiesc 15 minute pe zi între 3 meetinguri, întâlniri, mese mâncate pe fugă și cafele 'to go', cred că e nevoie de momente frumoase, de liniște în care să mai reflectăm la lucruri, poate chiar la viețile noastre. Cred că spectacolul nostru îți poate oferi o oază de timp în care să ai ocazia să te gândești la tine și la contextul pe care îl traversăm cu toții. Cei mai mulți spectatori pleacă cu un vibe bun, e o comedie până la urmă deși vorbim de lucruri serioase... sunt spectatori care pleacă cu un semn de întrebare, unii chiar revin să ne mai vadă încă o dată. Teatrul nu a condus niciodată pe nimeni la disperare dacă a fost luat drept ceea ce este, o artă. Ceea ce a făcut mereu și va continua să facă este să ne ajute să identificăm și să reflectăm asupra problemelor de diverse feluri.
D.L.: Ce proiecte urmează pentru Marius Boboc?
M.B.: Mă feresc de obicei să vorbesc de proiecte viitoare până când ele nu prind un contur, însă pot spune că, pe lângă cursurile de la facultate unde sunt masterand, mă așteaptă o vară cu câteva zile de filmare la un nou proiect, un festival de muzică pe care o să-l prezint și ateliere de teatru în care experimentez și postura de profesor.