Albeața, albitudinea (substantiv derivat din primarul negritudine), paloarea, lividitatea colerică, rumen-apoplectică ("i se urcă sîngele la cap") este tehnica - doar aparent rece, "cool", neutră, instrumentală, "la dispoziție" (deci esențialmente așteptînd supusă, gata oricînd să fie de folos și să fie folosită efectiv sau nu: ideea, aici, este că nu există tehnică ne-folosită, doar "disponibilă", gata oricînd de a fi folosită, dar față de care noi avea, am dispune de exterioritatea, de libertatea de a o folosi sau nu: nu, tehnica este întotdeauna efectiv folosită).
Paloarea nordicului e tehnica. Iar nordicul, albul e un nomad, un migrant, un refugiat originar. Un fugit de acasă în căutarea casei, un fugitiv în căutare de așezare.
Paloarea, albeața e tehnica, ca înlocuitoare a focului: înlocuitorul focului, Soarele adus pe Pămînt. Prometeu, desigur.
Or, Soarele nu trebuia adus pe Pămînt, Pămîntul nu ar fi trebuit să se creadă Soare, Soarele venea oricum singur, de la sine, constant (nu ca eveniment, ca istorie, ci ca mediu al Binelui: lumină + căldură + DISTANȚĂ cosmic-protectoare), ca VIAȚĂ.
Așa, acum (adică dintotdeauna deja: istoria din Istorie, istoricul din istorial), am inversat, am răsturnat lucrurile, Pămîntul are pretenția de a radia, Pămîntul se simte buricul Pămîntului.
Or, radierea imanentizată devine malignă, devine radiație și, literal, I-RADIERE.
(fragmente dintr-o discuție pentru un proiect)
Să ne reînchidem în peșteră ca să ne redeschidem spre Cosmos. Să ne reînchidem în peșteri pentru a reîncepe să simțim dinăuntru Pămîntul, și să-i reprezentăm exteriorul, să-i regăsim peisajele pierdute, pe care le-am năruit: să ne reamintim (teoria reminiscenței platonice întoarsă însă dinspre Cerul Ideilor către Pămîntului pierdut al Vieții) cum arată/arăta el. Să ne reînchidem în Peșteră, în golul, pustiul interior, subteran, de profunzime al cavernei lăsate, produse de sondările și de exploatările noastre, în locul resurselor extrase, pompate, epuizate afară să fim noi ultima resursă, umană. Să reîncepem Pămîntul altfel.
Să ne reînchidem, să coborîm în Peșteră ca să (re)învățăm să locuim dinăuntru, interior, spiritual Pămîntul, nu doar superficial, parazitar, discreționar, ca pînă acum.
Da, la Cosmos, la scara Cosmosului, pentru că Pămîntul e un corp ceresc, nu? Este cerul, Pămîntul e cerul și e în cer. Sîntem în cer doar ca Pămînt, din Pămînt, în Pămînt.
Da, măruntaiele generative ale materiei, vii și/sau moarte. Ne retragem în Peșteră ca să vedem, pe pereți, asta.
Dispozitive-heterotopii de cunoaștere: ne închidem (într-o carte, într-o expoziție, într-un muzeu, într-o sală de concert etc.) ca să vedem afară. Imediatul spațio-temporal distruge structura cunoașterea, spațio-temporalizarea ei spirituală.
Ne închidem ca să coborîm și să vedem sus, adică afară: afară sîntem deja noi, tot noi, Zeii.
Peștera în care trebuie să revenim. Peștera etică a artei.
Paloarea nordicului e tehnica. Iar nordicul, albul e un nomad, un migrant, un refugiat originar. Un fugit de acasă în căutarea casei, un fugitiv în căutare de așezare.
Paloarea, albeața e tehnica, ca înlocuitoare a focului: înlocuitorul focului, Soarele adus pe Pămînt. Prometeu, desigur.
Or, Soarele nu trebuia adus pe Pămînt, Pămîntul nu ar fi trebuit să se creadă Soare, Soarele venea oricum singur, de la sine, constant (nu ca eveniment, ca istorie, ci ca mediu al Binelui: lumină + căldură + DISTANȚĂ cosmic-protectoare), ca VIAȚĂ.
Așa, acum (adică dintotdeauna deja: istoria din Istorie, istoricul din istorial), am inversat, am răsturnat lucrurile, Pămîntul are pretenția de a radia, Pămîntul se simte buricul Pămîntului.
Or, radierea imanentizată devine malignă, devine radiație și, literal, I-RADIERE.
+
(fragmente dintr-o discuție pentru un proiect)
Să ne reînchidem în peșteră ca să ne redeschidem spre Cosmos. Să ne reînchidem în peșteri pentru a reîncepe să simțim dinăuntru Pămîntul, și să-i reprezentăm exteriorul, să-i regăsim peisajele pierdute, pe care le-am năruit: să ne reamintim (teoria reminiscenței platonice întoarsă însă dinspre Cerul Ideilor către Pămîntului pierdut al Vieții) cum arată/arăta el. Să ne reînchidem în Peșteră, în golul, pustiul interior, subteran, de profunzime al cavernei lăsate, produse de sondările și de exploatările noastre, în locul resurselor extrase, pompate, epuizate afară să fim noi ultima resursă, umană. Să reîncepem Pămîntul altfel.
Să ne reînchidem, să coborîm în Peșteră ca să (re)învățăm să locuim dinăuntru, interior, spiritual Pămîntul, nu doar superficial, parazitar, discreționar, ca pînă acum.
Da, la Cosmos, la scara Cosmosului, pentru că Pămîntul e un corp ceresc, nu? Este cerul, Pămîntul e cerul și e în cer. Sîntem în cer doar ca Pămînt, din Pămînt, în Pămînt.
Da, măruntaiele generative ale materiei, vii și/sau moarte. Ne retragem în Peșteră ca să vedem, pe pereți, asta.
Dispozitive-heterotopii de cunoaștere: ne închidem (într-o carte, într-o expoziție, într-un muzeu, într-o sală de concert etc.) ca să vedem afară. Imediatul spațio-temporal distruge structura cunoașterea, spațio-temporalizarea ei spirituală.
Ne închidem ca să coborîm și să vedem sus, adică afară: afară sîntem deja noi, tot noi, Zeii.
Peștera în care trebuie să revenim. Peștera etică a artei.